Eminescu şi noi
Pentru tiparRevista „Limba Română” lansează o nouă rubrică, „Test de românitate”, prin care invităm la un dialog flash pe marginea unor probleme ce ţin de identitatea noastră etnolingvistică înţeleasă eminamente din perspectiva imperativelor prezentului – integrare europeană (economico-culturală), globalizare, imagologie, comunicare... Pentru acest număr propunem următoarea situaţie-problemă:
„La intrarea sultanului Mahomet în Ţara Românească contra lui Vlad Ţepeş Voievod se afla între ostaşii lui şi un sârb, anume Constantin Mihalovicz de Ostroviţa. El ne spune că pe atunci opinia publică era că oricine s-ar război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă are. Aceasta-i foarte natural, pentru că românii nu sunt un popor cuceritor, de aceea şi apără ce-i al lor cu îndărătnicie, pentru că ce au cu drept au şi al lor este” (Mihai Eminescu, Basarabia – pământ românesc, samovolnic răpit, Antologie, prefaţă şi note de D. Vatamaniuc, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997).
Statornicia şi îndărătnicia ca marcă a identităţii noastre în tendinţa de autoconservare nu constituie un neadevăr. Exemplul rezistenţei basarabenilor este unul cât se poate de elocvent. Scris atunci, argumentul eminescian arunca o perspectivă cel puţin optimistă asupra viitorului unui neam aşezat în privinţa valorilor proprii. Prezentul însă arată insuficienţa / ineficienţa acestei virtuţi naţionale. Care să fie explicaţia? Noile realităţi cu imperativele comunicării, care mai mult anulează decât recomandă condiţia conservării? Sau înstrăinarea în timp de noi înşine în condiţiile drastice ale „privaţiunii de identitate” şi ale imposibilităţii afirmării naţionale şi culturale? De ce ocheanul imagologic eminescian dezvăluie astăzi goala noastră rezistibilitate?