Căderea este colectivă, salvarea – individuală
Pentru tiparÎnsemnele „statorniciei şi îndărătniciei ca marcă a identităţii noastre” sunt impregnate chiar în această nouă rubrică iniţiată de către revista „Limba Română”, în cheia aceleiaşi zăbave în discuţii într-un cerc restrâns, specifică nouă, pe marginea chintesenţei fiinţei noastre. Afirm aceasta pentru că bănuiesc potenţialele personaje implicate în acest „test de românitate” şi, respectiv, mă întreb la ce bun să ne pasăm unul altuia, în perimetrul unei rubrici, „idei cu care respirăm”, deopotrivă, reflecţii care, într-un fel sau altul, converg spre aceleaşi adevăruri evidente sau veridicităţi despre imaginea unor lucruri în care credem. Părerile unor străini – din exterior, de la distanţă – vizavi de identitatea poporului român, de cele mai dese ori, aruncă o altă lumină asupra lucrurilor, uneori revelatoare chiar şi pentru noi. Bunăoară, nu ştim ce credeau românii despre ei înşişi prin anii o mie patru sute şi ceva, dar avem mărturia unui ostaş sârb... „Nu putem supune meditaţiei nimic, pentru că nu avem mintea slobodă. Gândul nostru este atât de înlănţuit de situaţia noastră şi atât de «fascinat» de comunism, încât putem gândi doar împotriva lui sau pentru el – şi suntem avant la lettre legaţi de carul lui, ne-a înfrânt legându-ne de el, deşi ne bucurăm de o libertate iluzorie.”
Principiul autoconservării reprezintă o formă primară de existenţă, dar care şi-a adeverit eficacitatea de-a lungul a sute de secole în care istoria a cunoscut o reaşezare, rearanjare a lumii şi a hotarelor, a distribuirii puterilor de influenţă pe mapamond. Iar aceste evoluţii ostile existenţei i-au stabilit individului drept prioritate nu imperativul afirmării naţionale şi culturale, ci imperativul a rezista. O rezistenţă în masă. Odată cu destrămarea sistemului comunist, ultimul sistem care a subordonat individul colectivităţii umane / masei, românul s-a trezit într-o libertate debusolantă, oripilat de propria autonomie, pentru că până în acel moment el nu a învăţat decât cum să se apere înaintând sub aceeaşi umbrelă cu toţi, dar nu şi să se afirme. Căci afirmarea în grup este un proiect ratat da capo. În acelaşi timp, întotdeauna au existat unităţi umane care şi-au valorificat potenţialul literar, artistic, cultural, astfel rezistând afirmându-se. Ceea ce contează cu adevărat în istorie este „glasul individului”, „expresia omului la singular”!
Există în fiecare societate, probabil, un segment de oameni frustraţi din conştiinţa ratării propriei vocaţii. Pentru ei, acest „test de românitate” nu ar fi decât un teren propice lamentaţiilor, cu atât mai mult cu cât au nevoie să-şi motiveze într-un fel sau altul ratarea şi de ce n-ar face-o adoptând postura de victimă a împrejurărilor: am fost în imposibilitatea afirmării naţionale şi culturale, am fost întotdeauna marginalizaţi, privaţi, schilodiţi, văduviţi etc. Istoria într-adevăr şi-a ţesut canavaua într-un mod dramatic, dar acest lucru poate fi înţeles şi poate scuza / motiva până în momentul în care lumea nu începe să se complacă în acest trecut şi să se acopere cu el cum ar face-o c-o plapumă călduţă. Dacă eşti valoros, ce te împiedică astăzi, în mod real, să te afirmi? Mai ales cu aceste vaste deschideri sociointerculturale. Pe de altă parte, circulă o serie de prejudecăţi despre fenomenul integrării europene, al globalizării, lansate şi susţinute cu dârzenie argumentativă de către mogulii fabricaţi de către sistemul comunist: e un proces de omogenizare care va desfiinţa identitatea noastră definitiv – un LEPROZORIU de care trebuie să ne apărăm, culturile mari ne vor asimila pur şi simplu etc., în timp ce chiar ei, dacă ar putea, ne-ar închide pe fiecare într-o cutie de dimensiunea corpului nostru.
Statornicia şi îndărătnicia conduce, în primul rând, la izolare. În unele cazuri până la penibilitate: unora nici mâna nu li se întinde să deschidă o carte, ca să nu se lase influenţaţi, doamne fereşte. E un fel de a te bălăci în propriul suc. Şi nici chiar lucrul acesta nu ar trebui să ne întristeze sau să ne neliniştească. Căderea este colectivă, salvarea este individuală. Avem suficiente exemple în jurul nostru care s-au integrat, antrenat cu brio într-o „competiţie de idei”, valorică, internaţională.
(Mii de scuze că nu pot gândi frumos şi fără înflăcărare despre lucruri urâte...)