Înapoi la Eminescu!
Pentru tiparEste cât se poate de potrivit ca Testul de românitate, iniţiat de revista „Limba Română” din Chişinău, să pornească de la un fragment din scrierile lui Mihai Eminescu, mai precis din studiul său Basarabia – pământ românesc, samovolnic răpit. În răspunsul nostru la acest test ne bizuim tot pe texte din Eminescu, de această dată cuprinse în cartea apărută la München, Editura Ion Dumitru, anul 1981, care reproduce, sub titlul Bucovina şi Basarabia, articolele din 1878 apărute în „Timpul” şi identificate de I. Creţu ca aparţinând marelui nostru scriitor. Ele cuprind o analiză profundă a realităţilor geopolitice ale timpului şi inserează multe previziuni care s-au dovedit istoriceşte valabile, pe baza însuşirilor specificului naţional. Aceste texte sunt cu atât mai elocvente, cu cât unesc, în superlativul operei sale de gânditor politic, conştiinţa naţională şi conştiinţa artistică, etalând împreună un complex de spiritualitate reprezentativ pentru conştiinţa românească. Observaţiile lui politice sunt făcute, după cum însuşi le prezintă, „cu istoria şi cu documentele în mână”, de aceea motivaţiile sale istorice şi geopolitice sunt făcute cu o pătrunzătoare întemeiere, iar analizele cuceresc cititorul de la început prin documentata luciditate de delimitare a intereselor care stau sub faldurile vizibile ale evenimentelor.
Moto-ul ales dintr-un articol eminescian, apărut tot în „Timpul”, la 3 martie 1878, conţine afirmaţia generală, mobilul acestor analize: „A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti”. Prin câteva trăsături de caracter colectiv, este explicat miracolul dăinuirii noastre istorice în contexte mereu disputate de alţii, în funcţie de interesele lor. Românii s-au dovedit a fi, aşadar, un popor „slab, dar hotărât”, care ştie „a-şi păstra demnitatea” de a nu pierde încrederea popoarelor de la apus, la care „nu renunţăm de bună voie, nu o vindem”. Ei au stat ca „un strat de cultură în această parte înăsprită a Europei”, cu interese identice cu ale civilizaţiei – „un popor vrednic de misiunea ce ni se cuvine”. Un popor care şi-a luat dreptul de a respinge învinovăţirea că „au stat la târguială asupra vetrei strămoşilor noştri”, având „conştiinţa întăritoare că ne-am făcut datoria”, încât orice ştirbire nu s-a făcut cu învoirea noastră; un popor care „nu cere de la lume decât putinţa dezvoltării paşnice”, vrednic de misiunea culturală ce îi revine, vrednic de trecutul pe care l-a purtat fără a pierde ceva din individualitate şi trăinicie.
În faţa zbuciumelor istoriei, „ţăranul tăcea şi răbda”, fiindcă „românii rabdă, dar niciodată nu renunţă” în confruntarea lor cu „făţărnicia şi ticăloşia timpului în care trăiau”, în speţă cu deplorabilul caracter rusesc, ce îndemna „să meargă îndrăzneţ înainte, (dar) l-au lăsat la placul întâmplării”. Dar, „chiar în cele mai ticăloase vremi, românul rabdă dar nu renunţă” – o maximă definitorie, repetabilă. Duplicitatea era un mod al politicii timpului, un mod de a rezista, cum rezultă şi din portretul voievodului Grigore Ghica, fixat în mijlocul circumstanţelor cărora a trebuit să le facă faţă: „Faţă cu moldovenii era dar aprig luptător contra cedării Bucovinei, faţă cu Rusia era o slugă supusă şi totdeauna gata la poruncă, faţă cu Poarta era un biet credincios pus în fruntea unei ţări îndârjite, iară faţă cu Austria lucra prin agentul său de la Constantinopol, netezind toate drumurile”.
Spre deosebire de noi, ruşii răspândesc „viciuri sociale” care, contractate, se stârpesc greu şi erau folosite pentru a supune celelalte popoare. Aşadar, ocuparea îndelungată intră în politica lor, pentru scăderea energiilor vitale ale ţărilor vizate. Poetul se dovedeşte un vizionar al istoriei, investigând lucid faptele trecutului. Cu turcii e aceeaşi situaţie.
Ultimul capitol al cărţii este intitulat edificator şi concludent: România în luptă cu panslavismul. Spicuim de aici: românii basarabeni sunt ţinuţi cu sila, de ruşi, departe de poporul român, dar contactul cu ruşii a determinat o reacţie tocmai inversă, făcând ca românii „să fie mai mândri de românitatea lor”. Ruşii au activat un sistem de „colonizare silnică”: „Cete întregi de familii româneşti sunt luate cu sila ori duse cu amăgiri departe şi înlocuite cu familii ruseşti, pentru ca încetul cu încetul populaţia să se amestece, să piardă energia caracterului naţional şi să fie mai primitoare faţă cu măsurile de rusificare”. Această situaţie a produs iarăşi un efect invers: românii au respins solidaritatea cu slavii, întorcându-se hotărâţi spre fibra neamului, conştientizând faptul că „a lupta în unire cu ruşii era un act de sinucidere” şi că „orice biruinţă a slavilor nu poate fi decât o nenorocire pentru români”. Rusia „niciodată nu se simte legată prin cuvinte, în dosul cărora nu sunt destule baionete”.
Opoziţia românilor a fost atât de fermă, încât şi guvernul a fost nevoit să se încredinţeze că „sunt lucruri care, în România, nu se pot face”, deci să nu ducă o politică echivocă, dar una hotărâtă. Un popor pătruns de misiunea lui nu poate fi vinovat – „singura lui vină ar fi că nu s-a supus necesităţilor, pe care cu voie ori fără de voie le-a luat guvernul”.
Iată dovezi actuale, fiind perene. Astăzi, aceste observaţii eminesciene de bun-simţ, făcute „cu istoria şi cu documentele în mână”, au suferit o strămutare a lor din perimetrul stabilităţii în acela al ambiguităţii interesate. De vină este tot o inspiraţie din politica rusească – anume comunismul.
Comunismul a ridicat la rang de politică de stat impostura şi, după o jumătate de secol de exercitare a ei, este dificil să te poţi orienta după adevăratul barometru al valorii. Trăsătura nobilă de caracter a abnegaţiei a fost înlocuită cu loialitatea faţă de partid şi conducătorul său, valoarea reală fiind substituită cu valoarea dosarului de cadre. Totul a fost terfelit, mânjit, minţit.
Trebuie să ne întoarcem la Eminescu!