Un roman... „ecumenic”
Pentru tipar;)
Valeriu Babansky ar fi împlinit, în toamnă, 65 de ani. Figură oarecum aparte, oarecum retrasă (scriitorii noştri sunt, în cvasitotalitatea lor, „oameni publici”), în peisajul prozei basarabene a fost unul dintre nuveliştii şi romancierii de vocaţie ai generaţiei sale. O moarte nu poate fi oportună sau adecvată, dar Valeriu Babansky a trecut în nefiinţă după ce şi-a încheiat şi a predat editurii ultimul roman (Mojud, Editura Princeps, 2009), un text de referinţă pentru el, ca gest, ca fapt, ce indică asupra a ceea ce se cheamă destin împlinit. Nu este, aşadar, cazul clasic, de „roman postum”. Doar că autorul nu a reuşit să-l vadă scos de sub tipar. Graţie editorului său, Ioan Mânăscurtă, romanul ajunge, în timp util, în mâna cititorului.
Este un „proiect ambiţios”, cum s-ar zice în limbajul clişeizat actual. O panoramă vastă şi o succesiune de istorii care acoperă sute de ani, o biblie romanţată ecumenică prin definiţie, o parabolă amplă, în cursivitatea explicativă „clasică”, dar scrisă în „stufozitatea” frazei moderne, de sorginte marqueziană.
În una din povestile filozofice adunate de scriitorul (şi actorul) Jean-Claude Carrière se relatează istoria unui funcţionar arab de la „Biroul de Măsuri şi Greutăţi”. Într-o zi, în grădina acestuia apare „Khidr, călăuza tainică a sufiştilor”, care-i spune (îi porunceşte): „Lasă-ţi lucrul. Vino să mă cauţi peste trei zile pe malul râului”.
În ziua cu pricina, s-a dus pe malul râului şi s-a întâlnit cu duhul lui Khidr, care i-a spus: „Sfâşie-ţi veşmintele şi aruncă-te în apă”. Mojud a făcut întocmai fără să crâcnească. Cum ştia să înoate, nu s-a înecat. Un pescar care trecea cu barca pe râu l-a săltat în barcă şi i-a spus: „Ţi-ai pierdut cumva minţile? Ce vrei să faci?”.
„Nu prea ştiu”, a răspuns Mojud. Aşa că a rămas pe lângă pescar care l-a învăţat să scrie, să citească şi l-a ajutat la treabă. Aşa au trecut câteva luni. Duhul lui Khidr s-a ivit din nou lângă patul lui Mojud şi i-a spus: „Scoală-te şi pleacă”.
Mojud a părăsit pe dată coliba sărmană a pescarului şi a mers până ce a ajuns la un drum mare. Când se crăpa de ziuă s-a întâlnit cu un ţăran care se îndrepta spre piaţă călare pe un măgar. Ţăranul i-a spus: „Dacă vrei ceva de lucru, vino cu mine, am nevoie de un ajutor”. Mojud l-a urmat fără să şovăie şi a lucrat alături de el vreme de aproape doi ani. A învăţat o mulţime de lucruri despre pământ şi despre roadele lui. Într-o după-amiază, pe când făcea nişte baloturi de lână, i s-a arătat din nou Khidr care i-a spus: „Lasă-ţi treaba, du-te la Mossul şi cumpără-ţi cu banii pe care i-ai strâns o prăvălie de piei”. Mojud a făcut întocmai. Vreme de trei ani s-a îndeletnicit la Mossul cu negoţul de piei. Strânsese o avere frumoasă şi se gândea să-şi cumpere o casă, când a venit din nou Khidr şi i-a spus: „Ia-ţi banii şi cumpără o băcănie în Samarkand”. Mojud a părăsit de îndată oraşul şi s-a dus la Samarkand unde a deschis o băcănie. Atunci a început să dea primele semne de cucernicie. Vedea de bolnavi, îi ajuta pe nevoiaşi. Pătrundea din ce în ce mai adânc în tainele necuprinse ale lumii. Veneau la el dervişi şi poeţi şi-l întrebau: „Cine ţi-a fost învăţător? Cine ţi-a arătat calea?”.
„Greu de spus”, răspundea Mojud.
Legenda continuă cu... un serial de întrebări şi nedumeriri ale celor care îl cunoşteau şi se încheie, în principiu, la fel de enigmatic: nimeni nu putea pricepe care era în viaţa lui Mojud locul lumii nevăzute, lumea care se strecoară tainic în toate cele şi care face lucrurile de neînţeles. „Credem că ştim de unde vin întâmplările, îşi spunea Mojud, fiecare se laudă că ştie de ce anume se petrec lucrurile aşa cum se petrec, dar nimeni nu vede că suntem în puterea unei lumi nevăzute care ne mână să facem ceea ce facem”.
Mojud s-a stins la Samarkand, unde dobândise o faimă ciudată, după ce le spusese tuturor doar atât: „Am făcut asta şi nimic mai mult”.
După moartea sa, biografii i-au făurit o viaţă mai frumoasă şi deosebit de zbuciumată. Pentru că sfinţii trebuie să aibă o viaţă pe măsură. Dorinţa cititorului este mai presus de realitatea tainică a existenţei.
Această istorie este... nu canavaua diriguitoare, ci miezul romanului lui V. Babansky, punctul de gravitaţie care edifică (aşa cum se adună planetele în jurul unui fir de praf) toată schelăria romanescă. Parabola se suprapune pe parabolă, un personaj ademeneşte alte personaje, pe potriva construcţiei apocrife.
Romanul lui Valeriu Babanskyeste o construcţie pretenţioasă şi sofisticată, coborându-ne într-o lume mistică: sec. IX, lumea arabă, o arie a intersecţiilor spirituale, un fel de terra mirifica. Eroul este un mistic sufit, parcurgând o sinusoidă încâlcită a unei iniţieri totale. E şi o iniţiere a cititorului într-un fel de gândire mistică sincretică, implicând mitologii, teologii, filozofii, diferite, dar compatibile, autorul – naratorul – personajul chiar impunând ideea unei armonii universale.
Deşi personajul central este Mojud, de asupra întregii gândiri stă imaginea lui Khidr (romanul putea, cu acelaşi succes, să poarte numele acestuia).. Deşi tradiţia islamică îl desemnează doar drept prooroc şi învăţător al lui Moisei (Musa, în tradiţia musulmană), legendele spun că el poate să apară oricând şi în orice chip. Aşa se face că spiritul lui Khidr îl îndrumează mai întâi pe războinicul participant la companiile din Creta şi Sicilia, Hasan ibn Mansur, dar care devine, iluminat de îndrumarea proorocului, un fel de anahoret. Mai târziu, Khidr îl va îndruma, pe aceeaşi cale, pe Mojud.
În ceea ce s-ar putea defini drept linia narativă a lui Khidr, autorul aduce (într-o interpretare liberă) două dintre cele trei comportamente paradoxale, ilustrative ca învăţăminte, cunoscute din biografia legendară a proorocului. Istoria lui Mojud este cea mai extinsă (textual, ea o anticipă pe cea a lui ibn Mansur). Un funcţionar de rang mediu, care visează să ajungă Inspector pentru Măsurări şi Greutăţi (un fel de nirvana carierei), avea şi o a doua viaţă secretă: el practica meditaţia (aşa cum e descrisă ea şi cum o practica pasional şi amatorist personajul, poate fi definită ca îndeletnicire colaterală, ca un fel de hobby).
În economia romanului, Hasan ibn Mansur devine un fel de intermediar care îl va găzdui în ipostaza de „sihăstrie în doi” pe Mojud. „Iniţierea” acestuia de către Khidr se produce atunci când războinicul musulman purcese spre Mecca, făcându-şi hajjul. Proorocul îi deschide mintea şi inima spre un fel de Ka’aba cerească (nu cea pământească, în jurul căreia se rotesc pelerinii musulmani, sosiţi la Mecca).
Imaginea este asemănătoare cu ridicarea spre Mecca cerească a temerarului personaj din antologicul poem al lui Macedonski Noapte de decemvrie. Nu pot să nu remarc aici şi umorul proorocului Khidr (sau al autorului?), care, liniştindu-l că această vedenie înseamnă împlinirea „hajului hajurilor de pe lume”, adaugă: „Şi-apoi la Mecca toţi pelerinii îşi vor lepăda păcatele lor şi s-ar putea întâmpla că vreun păcat mai nemernic să se şi prindă de tine ca un scai...”.
Este, probabil, unica glumă în tot textul. Molcomă, monotonă, cursivă, inteligentă, scriitura trebuie să ne plaseze pe unda meditativă şi analitică, mai puţin pe una acţională. Scrisul acesta predispune spre o lectură de tip meditativ, nicidecum dinamic, propriu secolului în care trăim. Un întreg ritual presupune procedeul analizei şi gândirii. Este chiar de mirare că autorul spune, într-un loc, despre personaj că însuşise (era un „autodidact”) atât de bine arta meditaţiei, că putea să practice meditaţia nu numai (să zicem) „la masa de lucru din oficiu”, ci şi „pe drum spre cancelarie” şi invers.
Puţine se pot întâmpla într-un text în care tema este mai curând vanitatea vieţii ca lume materială şi importanţa educaţiei spirituale. Locul şi secolul întâmplărilor e ales pentru a încerca un fel de gândire religioasă „pan-ecumenică”. Sufismul, după cum se ştie, este un curent mistico-religios, în cadrul religiei islamice. Iubitori ai adevărului şi tinzând spre perfecţiune cu ajutorul iubirii şi devotamentului faţă de Dumnezeu, sufiştii au fost influenţaţi, în timp, de ideile neoplatonice, de filozofia indiană, de creştinism. Sunt suficiente motive (în viziunea autorului) pentru a construi o gândire universală, o toleranţă între diferite confesiuni (după cum remarcă şi V. Beşleagă).
Mie mi se pare că lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Amestecul de meditaţii la teme diverse şi bizare (de la „teoria vibraţiilor”, legătura între culori şi sunete – apropo, din punct de vedere fizic ea se explică simplu – „iubirea universală”, explicată atât de sofisticat... ca să revină la elementarul: nu poţi iubi lumea fără să iubeşti un om concret etc., fără a mai vorbi de interferenţele religioase) sunt atât de multe, una împingând-o în faţă pe alta, într-un fel de frazistică marqueziană fără sfârşit... încât nu orice lector are răbdarea s-o scoată în capăt.
Iar eroul, dacă le adună pe toate, se poate debusola, se poate dedubla în sens patologic, schizofrenic, nu numai mistic. Noroc că toate astea nu prea îi folosesc la nimic, că personajul nu încearcă şi nici nu creează un sistem din ele.
O idee ecumenică se desprinde dintr-un alt loc decât din cel indicat / sugerat de autor (adică, dintr-un fel de amestec al prescripţiilor celor trei religii: iudaism, creştinism, islamism). Parabola despre calea unui arab (cu renunţări la cele dobândite şi reluări de la început ale traseului existenţial) este o tipică istorie evreiască!
Totuşi, dacă romanul e pentru iniţiaţi, textul riscă să-şi divulge fisurile de la intersecţia filozofiilor, teologiilor, ştiinţelor (între ele) şi la intersecţia acestora cu literatura. Dacă textul e pentru „cititorul de masă”, acest cititor nu va rezista prea mult stufozităţilor sintactice (uneori, fraza lunecă, evident, în anacolut) şi celor demonstrative, o construcţie rămuroasă la infinit (uneori, din inerţie, uneori, absolut inutil, din necesitate scripturală, argumentare exhaustivă, superfluă, ori poate, mai curând, din ceea ce se cheamă paradă de erudiţie).
Încercând a fi misionari ecumenici (romantică suprasarcină!), se pare că naratorul şi personajul devin prozeliţi ai fiecărei religii, trădându-le pe fiecare prin interpretare liberă. Şi toată scriitura eseistică (repet, bine plasată în context istoric şi spaţial) nu conturează o istorie precisă, un chip precis, o gândire construită ca o rezultantă a celor adunate. Nicio relativizare a acestora, mă grăbesc să adaug, pentru cel care nu aşteaptă finalităţi. Totul dispare cam... ca apa în nisip.
Nu pot să nu adaug aici ceva care aduce a lingură de dohot în cronica mea aproape pozitivă. Citesc în carte (cu oarecare surprindere şi relevanţă) două secvenţe din scrisoarea lui Iisus Hristos (în islam: Isa, nu Musa, cum citesc la p. 148) către Iosif din Arimateea şi descopăr... că nu era nevoie să faci o excursie prin toate religiile şi textele sacre.
Un singur text dintr-o singură religie acoperă ca substanţă (cel puţin, aşa mi se pare, aşa îmi vine să spun) o bună jumătate din mesajul romanului. În acelaşi timp, trebuie să constatăm că, cel puţin la nivel neutru-structural, cu romanul lui Valeriu Babansky peisajul narativ basarabean s-a diversificat.