Omul uitat de ani
Pentru tipar– Sunteţi o figură insolită în peisajul scriitoricesc de la noi, însă vi s-a dus vestea şi dincolo de Prut pentru talentul de povestitor, maniera paradoxală de gândire, conştiinţa critică şi bagajul intelectual – nu e de mirare că mă simţeam tentată să iniţiez un dialog cu Dumneavoastră. Cum aţi început să scrieţi, când şi cu ce aţi debutat? Care a fost imboldul de a scrie mai ales dramaturgie?
– Doamnă Dina Ghimpu, imaginaţi-vă un sat mic din nordul Basarabiei, cu o denumire frumoasă, Fântâna Albă, cu circa 1000 de suflete, oameni gospodari, cu o minunată biserică veche din lemn, cu şcoală de 7 clase, toate paralele. În acea şcoală, în 1942, învăţa în cl. a VII-a sora mamei, Mărioara Damanciuc. Uneori, dânsa mergea la lecţii însoţită de un băieţel ce distra învăţătorii cu poveşti „spuse ca de un om bătrân”. Acel „om bătrân” era subsemnatul.
– Vorbiţi-ne, vă rog, de poveştile acelui „om bătrân”.
– Poveştile erau spuse aşa cum le auzeam de la vecinul nostru, moş Ion Târnoveanu, care, la fel ca toţi ţăranii, se odihnea lucrând: dezghioca porumb într-o covată de lemn şi spunea poveşti copiilor săi şi nouă, vecinilor. Noi, copiii, îl ajutam la dezghiocat, iar moş Ion, de fiecare dată, întrerupea povestea în locul cel mai interesant şi mergea „să hrănească jitele din ocol, că şi ele au suflet, ca omu”. Adesea revenea când dezghiocatul era deja terminat. Noi nu ne supăram, căci şi dezghiocatul făcea parte din poveste. Eu, de asemenea, întrerupeam povestea şi ieşeam din clasă, „pentru a hrăni jitele din ocol”. Mă jucam în curtea şcolii până la sfârşitul lecţiilor, când Mărioara mă aducea acasă.
– Am auzit, că în prezent, acea şcoală se numeşte Gimnaziul „Andrei Strâmbeanu”...
– Exact. Când trec pe la Fântâna Albă şi o fac, din păcate, tot mai rar, citesc tabla de pe frontonul gimnaziului şi nu-mi vine să cred. Parcă ar fi vorba de o altă persoană, nu de mine. Adevărată minune.
– Dumneavoastră credeţi în minuni?
– Cum să nu cred, dacă ele există? Oare chestiunea cu denumirea gimnaziului nu e o minune? Dar faptul că discutăm despre asta nu e o minune? Doar sunt o persoană a cărui viaţă a coincis cu cel mai negru veac din istoria omenirii, veacul al XX-lea, şi eu numai printr-o minune am rămas viu. Răposata mea mamă povestea cum, în 1940, în ziua când sovieticii au ocupat Basarabia, a apărut un soldat sovietic, beat, la uşa beciului, unde stăteam ascunşi şi a vrut să arunce o grenadă peste noi. Noroc de bunica nepoatei mele, actriţa Mihaela Strâmbeanu, nana Catea Strâmbeanu, care vorbea puţin ruseşte şi i-a strigat speriată: „Gospodin gheneral, a u nas est vodca!”. Dânsa i-a dat repede sticla cu rachiu şi „gheneralul” cu sticla într-o mână şi grenada în altă mână a ieşit din ograda noastră. Nu acelaşi noroc l-a avut vecinul nostru, Şumunea. Tot un soldat sovietic, poate chiar cel care trecuse pe la noi, a aruncat o grenadă în beciul în care se ascundea Şumunea cu familia sa. Dar foametea din ’47?... Noi înduram foame deja în toamna lui ’46, când sovieticii ne-au măturat podurile până la ultimul grăunte. Un an întreg am dormit cu vaca împreună, în casa cea mare. Mama încuia uşa cu zăvorul, lega frânghia vacii de mână, ca să nu ne-o fure cineva, şi se culca lângă mine. Mâncam numai lapte cu buruieni, mai ales cu lobodă. Pe văcuţa noastră o chema Ţiganca, fiindcă era neagră. Era bună de lapte. Mama, ţin minte, vorbea cu dânsa, o mângâia şi o săruta ca pe o soră. Eu o păşteam, ţinând-o de frânghie, cum mi-a poruncit mama. La amiază o mulgeam într-o cană şi beam lapte. Eram slab, cu burta umflată. După ce Leonid Maraşcovski, care se întorsese teafăr din război şi a fost ucis şi mâncat de soţia sa, Zinaida Maraşcovski, umblam înarmat cu o bâtă, ca să nu fiu mâncat şi eu de cineva. Dacă aş fi bogat, i-aş ridica un monument văcuţei noastre, care ne-a salvat de la moarte...
– Este îngrozitor ceea ce povestiţi şi, într-adevăr, numai printr-o minune aţi supravieţuit.
– Bunica după tată, Ileana, a murit pe braţele mele. Era atât de slabă, că nu se putea apăra de muşte, o apăram eu. Cu gură de moarte îmi spunea să nu plâng. Zicea că totuşi moare acasă. Fiind sora preotului nostru, Andrei Cerimpei, refugiat în 1940 în România, putea să se prăpădească undeva prin Siberia.
– Domnule Strâmbeanu, în scrierile Dumneavoastră pomeniţi mereu de mama şi aproape de loc de tata. De ce, dacă mi-e permis să vă întreb?
– Fiindcă, de fapt, eu, la fel ca toată generaţia mea de copii ai războiului, cunoscută în literatură ca generaţia şaizecistă, am crescut fără tată. De când mă ţin minte şi până în 1948, când a fost împuşcat de NKVD, tata s-a aflat mereu la concentrare, la război sau ca dezertor din armata română.
– Dar cum putea să dezerteze un membru al partidului cuzist, parcă aşa scriaţi despre dânsul într-un interviu? Doar se ştie că acest partid de extremă dreapta se dădea drept un partid de mari patrioţi?
– Anume fiindcă era patriot a dezertat. După arestarea mareşalului Ion Antonescu de către regele Mihai, tata avea de gând să refuze să dea un nou jurământ faţă de Patrie, căci nu dorea să se încadreze în prosovietica divizie „Tudor Vladimirescu”. „Divizii sunt multe, Patria e numai una. Germanii sunt aliaţii noştri, nu pot să trag în ei”, s-a destăinuit el unui camarad de arme în ajunul depunerii jurământului. Acel camarad l-a avertizat pe tata că dacă mâine nu va da jurământul, va fi executat imediat, după legile războiului, ca trădător. Şi tata a dezertat chiar în acea noapte.
– Dumneavoastră cum aţi fi procedat?
– La fel ca tata dacă, la fel ca tata, nu aş fi ştiut de odiosul şi secretul pact Ribbentrop-Molotov. Pe tata l-am văzut atât de puţin, încât, dacă odată nu mi-ar fi dat o palmă, nu l-aş fi ţinut minte deloc. Asta s-a întâmplat pe când aveam vreo 5-6 ani, probabil. Într-o zi de toamnă mohorâtă m-am dus cu câinele meu, Tanac, să prind iepuri, fără voia părinţilor. Ei, speriaţi, m-au căutat pe toate dealurile. M-am întors acasă pe la miezul nopţii şi, în loc să tac, am făcut scandal, căci eram rupt de oboseală şi de foame. Tatăl, ţin minte, nebărbierit, a ieşit din casă glonţ – atunci l-am fotografiat cu ochii pentru totdeauna – mi-a şters o palmă, de m-am trezit în braţele mamei, acasă la bunelul, Gligore Damanciuc. Mama îl părăsise pe tata pentru palma lui „nebunească”. Tata a venit, şi-a cerut iertare şi ne-am dus, în doi, pe toată ziua după iepuri. N-am prins nimic, dar a fost o zi de vis. N-am s-o uit niciodată. Mi-e foarte milă de dânsul. NKVD-ul l-a împuşcat în ceafă, ca pe un câine.
– L-au prins sovieticii pe când se ascundea? Cum a fost?
– Nu, nu l-au prins. În luna iulie 1948 Stalin, printr-un decret, graţiase dezertorii de pe ambele fronturi. Tata a ieşit la lumina zilei şi, împreună cu alţi oameni din sat, a plecat la câştig, la cosit grâu în Ucraina. NKVD-ul însă continua să-l caute şi după graţiere. L-a găsit în Ucraina şi l-a împuşcat de faţă cu ceilalţi cosaşi, într-un lan de grâu. Aceştia i-au săpat groapa cu coasele şi secerile, iar în loc de lumânare i-au pus în mână câteva spice de grâu. La aflarea acestei veşti, plângeam şi strigam în gura mare în vârful unui deal: „Doamne, fă să moară Stalin! Doamne, fă să moară Stalin!”. Mihail Caba, fost ofiţer român, dezertor şi dânsul, dar din Armata Roşie, auzindu-mă, a alergat, mi-a astupat gura cu mâna şi mi-a zis: „Taci mă, vrei să fii împuşcat şi tu cu maică-ta?!”. Desigur, dacă m-ar fi auzit activişti de teapa lui Samoilă Ciornea, Ileana Bâtcă şi Alisandra Cherdivară, care au făcut atâta rău satului nostru, m-ar fi denunţat. De altfel, nu mult după aceea, Ileana Bâtcă l-a atras acasă la dânsa pe Mihail Caba şi NKVD-ul l-a împuşcat şi pe dânsul. Apoi, ca urmare a foametei prin care trecusem şi a permanentei sărăcii în care trăiam, în 1958, îmbolnăvindu-mă de tuberculoză, am suportat o operaţie, care durase cinci ore şi jumătate la spitalul nr. 4 din Chişinău. Chirurgul diviziei conduse de legendarul Kovpac, Fiodor Dimitrievici Scripnicenco, mi-a extirpat lobul de sus al plămânului drept. În urma durerilor fizice, am avut moarte clinică. M-au reanimat cu şocuri electrice de sute de volţi.
– Ştiu că vă abat de la temă, dar ce e cu acel tunel de care se tot vorbeşte? Ce aţi văzut când, iertaţi-mă, aţi murit?
– Înainte de a mi se stinge lumina din cap, căci anume această impresie am avut-o, am văzut-o pe mama alergând spre mine pe o semănătură imensă verde. Dânsa alerga spre mine cu braţele desfăcute, însă, în loc să se apropie, se îndepărta. Apoi, ca într-un film cu desenate animate, am văzut cum vişinul de lângă fereastra salonului, unde mă tratasem luni în şir, a înmugurit, a înflorit, a rodit vişine roşii, pe care le ciuguleau vrăbiile.
– Deci tunelul e o poveste?
– Personal, n-am văzut niciun fel de tunel. În schimb, în ultimele clipe de viaţă, am văzut sub mine o groapă plină cu jăratic, în care urma să mă prăbuşesc. Nu ştiu ce s-a întâmplat, căci vă spun, mi s-a stins lumina din cap şi eu am dispărut. La un moment dat însă am văzut nişte stâlpi albi, ceţoşi, care se transformau în oameni îmbrăcaţi în alb. Unul din ei, o doamnă, mă lovea cu palma peste faţă, dar nu simţeam durere. Mă bucuram că şi pe lumea cealaltă există viaţă. Apoi am observat lipsa unei bucăţi de teracotă de pe un perete, tabloul pe care-l observasem la intrare în salonul de operaţii. Atunci am înţeles că sunt viu. De bucurie, am strigat ceva şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am revenit, mă aflam deja în salonul de reanimare, cu mama lângă mine plângând. Dânsa văzuse un vis rău şi a venit tocmai de la Fântâna Albă. Eu nu-i spusesem nimic despre operaţie. A doua moarte clinică mi s-a întâmplat în 1975, când academicianul Gheorghe Ghidirim mi-a făcut o altă operaţie.
– Şi aceste decese se află fixate în fişa medicală sau sunt poveşti de ale lui moş Ion Târnoveanu?
– Totul e fixat pe hârtie şi pe corpul meu. Dar operaţii grele am suportat şi la suflet. Ele se păstrează în memorie şi pot fi simţite în poeziile mele de dragoste, mai ales.
– Referitor la minunea cu gimnaziul, aflaţi că eu nu sunt de acord cu moda botezării instituţiilor de stat cu numele unor oameni care sunt în viaţă. Seamănă cu nişte înmormântări anticipate, nu credeţi?
– Ba da. Însă la propunerea istoricului Gheorghe Cernea, consăteanul meu, albenii, cu ocazia sărbătoririi unui secol de la deschiderea şcolii din sat, în 2006, au votat unanim pentru această botezare şi eu a trebuit să mă supun. Eu, fiind bolnav, am lipsit de la acel eveniment. Comuniştii au tergiversat realizarea acelei hotărâri până în 2009, când s-a întâmplat altă minune: au venit la putere democraţii. Deci la 1 septembrie 2009, împreună cu familia, am participat la eveniment şi, într-adevăr, am avut impresia că particip la propria înmormântare. Sunt de acord că aceste onoruri trebuie să vină după...
– Andrei Strâmbeanu jr. a participat la eternizarea lui taică-său?
– Cum să nu? Mă uitam cum aleargă prin curtea şcolii şi parcă mă vedeam pe mine cel de demult. Din păcate, gimnaziul de azi adună o dată la doi ani doar câte 7-8 elevi în clasa întâia, din această cauză urmează să fie închis. Fântâna Albă a devenit un sat de bătrâni şi este în pericol să dispară de pe harta Basarabiei. Aceasta l-ar mâhni, acolo în ceruri, pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, care, înainte de bătălia de la Lipnic cu tătarii (1472), îşi desfăşurase oastea între pădurea Lenţa, râul Ciuhur şi satul Gromozeni, azi Fântâna Albă. Noi ne mândrim cu faptul că avem o vale numită Valea lui Purice, în cinstea aprodului Purice, care, potrivit legendei, a aruncat o armată tătărască într-o prăpastie, aflată pe moşia satului nostru.
– Şi cum motivau comuniştii tergiversarea? Doar Voronin şi-a adus „toată curtea domnească” – expresia îi aparţine – la premiera piesei Oltea în 2004, la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. Îmi amintesc ce declarase dânsul de pe scenă: „N-aş vrea să-i supăr pe ceilalţi scriitori, dar nimeni, în afară de el, n-a fost în stare să scrie o asemenea piesă. De la Strâmbeanu am aflat cum o cheamă pe femeia care l-a născut pe marele nostru domnitor, Ştefan. Acest spectacol trebuie să fie văzut de toată Moldova!”. Un caz aproape similar avut loc în Rusia, la Petersburg, când ţarul Nicolai I, însoţit doar de câţiva înalţi curteni, participase la premiera piesei Revizorul de Gogol. Suveranul a fost atât de impresionat de cele văzute pe scenă, încât a doua zi i-a demis pe toţi primarii din Rusia ca fiind corupţi, la fel ca primarul lui Gogol. În mod normal, preşedintele Voronin ar fi trebuit să susţină iniţiativa albenilor. Ar fi putut să vă acorde şi o distincţie de stat, mai cu seamă că aveţi o vârstă. Cu ce l-aţi supărat pe Voronin?
– Doamnă, cu toată aversiunea pe care o am faţă de ţarii ruşi – ne-au făcut atâta rău în decursul istoriei – totuşi să nu-i comparăm cu miliţienii sovietici. Ţarii, ştim, erau bine şcoliţi, erau consultaţi de somităţi ca Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu-Spătaru şi alţii asemenea, pe când miliţianul Voronin era consultat de nişte parveniţi fără identitate, „miliţieni” şi dânşii. Pe Voronin l-a supărat însăşi Oltea. După premieră, aceşti „consilieri”, plus pro-moscovitul Ion Druţă, se zice, i-au explicat că Oltea nu e moldoveancă, ci româncă sadea, olteancă. Apoi mai exista şi alt motiv pentru a nu da gimnaziului numele subsemnatului. Voronin vroia ca gimnaziul să poarte numele cuscrului său, Ozea Rusu. Să ştiţi, nu am nimic împotriva lui Ozea. Suntem rude, consăteni, prin cl. a IX-a începusem să scriem împreună o piesă. I-am spus, dacă doreşti, eu mă retrag. De fapt, consider eu, gimnaziul trebuia să poarte numele răposatei Iulia Cernea, o simplă mulgătoare, erou al muncii socialiste, decorată şi cu ordinul Lenin, deputat în sovietul suprem al R.S.S.M. – femeia care ne-a salvat biserica de la demolare. Iată cum s-a întâmplat. Prin 1967 soseşte la Fântâna Albă un „upolnomocenâi” (împuternicit) cu ordin de sus de transformare a bisericii în „detsad” (grădiniţă de copii). „Lăsăm numai primul etaj, restul dăm totul jos”, zicea el autoritar. Albenii au sărit cu furci şi topoare, să-şi apere biserica. Noroc că tocmai atunci venea de la ferma de vaci, cu un lanţug în mână, Iulia Cernea. Sătenii au rugat-o să intervină, ca om mare ce era. „Noi vrem să păstrăm biserica aşa cum ne-au lăsat-o strămoşii. Copiii sunt ai noştri. Dacă trebuie, le facem şi grădiniţă”,i-a lămurit dânsa emisarului raional. Văzând că acela nu cedează, enervată, femeia l-a lovit cu lanţugul peste faţă, umplându-l de sânge.
– Şi a fost arestată?
– Nu. Nu i s-a întâmplat absolut nimic. Autorităţile n-au suflat un cuvânt despre cele întâmplate la Fântâna Albă. Nu era în favoarea lor. Pur şi simplu i-au şters numele de peste tot. Şi, din păcate, Academia, care editează tot felul de enciclopedii, o ţine în anonimat până astăzi. Iar albenii ţin o candelă aprinsă în tinda bisericii, în faţa fotografiei Iuliei Cernea, alături de fotografiile altor patru gospodari din sat, decedaţi, care timp de aproape 50 de ani, cât a fost biserica noastră închisă, au ascuns aurul, argintul şi restul odoarelor bisericeşti. Acum biserica funcţionează şi e îmbrăcată frumos, ca înainte de război.
– Şi Dumneavoastră o pomeniţi şi faceţi un lucru bun. Deci lui Voronin i-a displăcut Oltea?
– Cu toate că spectacolul Oltea, montat de Titus Jucov, avea succes la public şi era foarte solicitat de primăriile din republică, treptat a fost scos din repertoriul Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău, precum a fost scos şi filmul-spectacol Oltea din programul Moldova TV-Internaţional, deşi era accesat şi solicitat de mii de români din toată lumea.
– Într-un cuvânt, Oltea a păţit-o ca şi Minodora, montată de Ion Ungureanu în 1972 la Teatrul „Luceafărul”?
– Şi asta în pofida faptului că ambele piese fuseseră mai întâi premiate la Concursul de Dramaturgie al Ministerului Culturii – Minodora (1970) cu Premiul II, iar Oltea (2003) – cu Premiul Unic. De altfel, toate piesele mele – Minodora, Căţeluşul zburător, Armăsarul cu dinţi de aur, Consumatorul de onoruri, Oltea, Dictatorul sau Clopotul care şi-a înghiţit limba, Înainte la cramă! – toateau câştigat premii mari la acest concurs al ministerului, dar au avut probleme ulterior.
– Care a fost prima piesă scrisă?
– „Ţăranii” a fost prima mea piesă şi a fost premiată... cu două palme, pe care mi le-a aplicat maică-mea. Dar despre acel debut în dramaturgie vom vorbi ceva mai jos.
– În dramaturgie vă merge mai bine ca în poezie şi proză, nu vi se pare?
– Nu ştiu cum sunt văzut dinafară, eu însă mă simt poet în tot ce scriu. Dar ce înseamnă că-mi merge bine în dramaturgie? Corect ar fi: vă merge bine aici, în provincie. Căci, interzişi sau neinterzişi, apreciaţi sau nu, tot anonimi rămânem.
– Anonim, cu Premiul pentru dramaturgie „Ion Luca Caragiale” al Academiei Române, pe care l-aţi primit în 2008?
– E o satisfacţie provincială, eu nu sunt mulţumit de scrisul meu...
– Dacă n-aş fi citit articolul semnat de Grigore Vieru, în care se spune că Adrian Păunescu vă consideră un „nihilist incorigibil”, aş crede că pesimismul afişat este o cochetărie. Cum vă explicaţi că Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi menţine al şaselea an în repertoriu spectacolul Oltea, în montarea lui Silvian Fusu? Cum de n-a ajuns acolo mâna lui Voronin?
– Doamnă, să nu uităm că teatrul din Bălţi, precum şi „Luceafărul” din Chişinău, au fost primele teatre româneşti din R.S.S.M. Teatrul „Mihai Eminescu”, precum şi Televiziunea Naţională, au fost şi rămân naţionale doar cu numele. Mai există şi alte explicaţii, dar ele ţin de domeniul corupţiei în cultură şi n-aş vrea să fur pâinea juriştilor.
– Ştiu că Oltea e montată de vreo 19 colective dramatice.
– Adevărat, mi-a spus-o şi dl Iustin Scarlat de la Centrul Naţional de Creaţie Populară, un om deosebit, care de o viaţă promovează cultura teatrală la ţară. „Teatrele populare sunt un fel de hârtie de turnesol care arată perfect preferinţele omului simplu, de la sat, unde, vorba lui Blaga, s-a născut veşnicia”, mi-a spus Domnia Sa. Cele 5-6 spectacole Oltea, văzute de mine în teatrele populare, m-au impresionat prin sinceritatea, spontaneitatea şi străduinţa interpreţilor de a se identifica cu personajele din piesă. Interpretele Oltei merită toată lauda, măcar pentru efortul de a memora un text ce ţine actriţa pe scenă, neîntrerupt, aproape două ore.
– Trebuie spus că teatrele populare de azi diferă de cele de ieri, sunt conduse de absolvenţi ai Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice şi, în anumite privinţe, spectacolele lor concurează cu cele ale teatrelor profesioniste.
– Am observat-o şi eu. De exemplu, regizorul care a montat Oltea la teatrul popular din Ştefan Vodă, la fel ca alte teatre similare, utilizează pentru coloana sonoră dangătul repetat al unui clopot, care înseamnă chemarea la biserică, dar şi alarma că Moldova lui Ştefan se află în pericol de moarte, din cauza duşmanilor din jur. Acest dangăt te ţine încordat, te tulbură, te cheamă la luptă. Regret că mama n-a apucat s-o vadă pe Oltea, i-ar fi plăcut, fiindcă se aseamănă mult cu ea. Mama mi-a servit ca prototip pentru crearea acestui personaj. Mă bucur că piesa place tuturor categoriilor de spectatori, că se studiază în şcoală, nefiind introdusă în programul şcolar de către Ministerul Educaţiei.
– Pare extrem de captivantă excursia prin epoca şi biografia Dumneavoastră... Cine vă erau părinţii?
– Erau ţărani ca toţi ţăranii. Oameni nevoiaşi, cu doar 3,5 ha de pământ. De ce? Fiindcă bunelul după mamă avea 9 copii (6 fete şi 3 băieţi) şi doar 11 hectare de pământ. Bunelul de pe tată avea 4 copii (3 băieţi şi o fată) şi numai 6 hectare de pământ. Aşa că buneii nu aveau de unde să dea mai multă avere copiilor la căsătorie. Pe parcurs, „moşia noastră” a ajuns la 6,5 ha. Aceasta fiindcă tata arenda două fălci de pământ de la un albean, Pavel Cernea, pe care le cultiva cu soia şi vânzând-o cu preţ bun unui neamţ, avea bani. Cu timpul, cu siguranţă, ne-am fi îmbogăţit... Între altele, acel Pavel Cernea, mereu înfigea în streaşina de stuf a casei un steag roşu, semn că-i aşteaptă pe sovietici. Avea neplăceri cu jandarmii români, dar nu ceda. Şi, în sfârşit, în 1944 au sosit sovieticii, iar în 1947 dânsul a murit de foame pe acea prispă de lut, pe care îi aştepta pe „eliberatori”...
– Oameni rătăciţi mai există şi astăzi, din păcate... Părinţii Dumneavoastră erau oameni cu carte?
– Nu, ambii erau necărturari. Maică-mea, fiind cea mai mare dintre surori, la vârsta de 16 ani a trebuit să-şi înlocuiască mama în gospodărie, care murise de cancer. Tatăl a început şcoala primară pe timpul ţarului, dar n-a terminat-o din cauza unui învăţător rus, care umbla veşnic beat. Dar ştia să citească şi avea un scris caligrafic. Şi desena cu mult talent. Îi plăceau caii şi-i desena pe ce se nimerea, pe hârtie, pe scânduri, chiar şi pe fundul de lemn pe care puneam mămăliga. Şi, curios, nu desena cai întregi, ci numai părţi din cal: un ochi speriat, un cap cu coama în vânt, un picior în mişcare, o coadă răsfirată... Avea mai multe talente: era zidar, tâmplar, frizer, cojocar, punea piele la dubală, o vopsea cu coajă de nucă, făcea din ea încălţăminte, acoperea case cu tablă, cu şindrilă, cu stuf, dansa în figuri, cum învăţase la tanţor – cu dansul a cucerit-o pe mama. Odată, în 1940, un soldat rus care dormise la noi în casa cea mare dimineaţa a plecat încălţat în cizmele maro făcute de tata.
– Dumneavoastră desenaţi?
– Dragostea mea era muzica lăutarilor de la Edineţ. Cânt de mic. Şi mama cânta. Cântecul ei preferat era: Pelin beau, pelin mănânc... Eu plângeam când auzeam acest cântec trist. Părinţii mei aveau un respect deosebit pentru carte. Au păstrat cu sfinţenie pentru mine bogata bibliotecă, pe care ne-a lăsat-o în 1940 preotul Andrei Cerimpei, de care pomeneam mai sus. „Când finul Andrei va creşte mare, să citească toate cărţile şi să-l faceţi preot, că are ureche bună”, a zis el la despărţire. Majoritatea erau manuale şi cărţi bisericeşti, dar era şi poezie, şi proză, chiar şi romane franţuzeşti. M-au marcat poveştile lui Creangă, nuvelele Alexandru Lăupşneanul de Negruzzi şi Fefeleaga de Agârbiceanu, poeziile lui Alecsandri, Eminescu, Topârceanu, Coşbuc, Goga, Cartea Casei, o foarte utilă enciclopedie pentru ţărani. Biblioteca stătea la îndemâna prietenilor mei din copilărie, care niciodată nu mi-au înapoiat cărţile luate. Astfel, marea mea bibliotecă, încetul cu încetul, s-a topit. Până astăzi mai păstrez cu sfinţenie – despre acest lucru am scris un eseu intitulat Cartea de pe coarda casei – doar o bucată din prima ediţie a poeziilor lui Eminescu, găsită pe coarda casei, cu o stiblă de busuioc uscat între pagini. O uitase acolo Mărioara, care, după absolvirea şcolii din sat, studia la un liceu din Iaşi. Până azi păstrez acea bucată de carte şi stibla de busuioc de pe timpul României Mari.
– Şi de ce nu v-aţi preoţit? Cântaţi frumos, v-am auzit.
– Cât pe ce să devin cântăreţ de operă. În 1954 am susţinut examene de admitere, concomitent, la Conservator şi la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău. Însă, din cauza sărăciei, m-am oprit la institut. La Conservator, pentru cei care nu cunoşteau notele, mi s-a spus, bursa se dădea abia în anul doi. Am cântat la institut şi datorită cântecului am terminat facultatea. Avusem un conflict cu Timofei Crăciun, care-mi preda pedagogia – m-a prins citind o carte în timpul lecţiei şi m-a acuzat că citesc cărţi cu foile galbene, româneşti, reacţionare. Eu, care tocmai citeam Noi vrem pământ de George Goşbuc, captivat de mesajul social al poeziei, l-am numit „porc” în prezenţa studenţilor. Am procedat urât, recunosc. Unde mai pui că el era soţul Agripinei Crăciun, secretar al prezidiului sovietului suprem al R.S.S.M. O încurcasem rău de tot. Am fost imediat exmatriculat. Decanul mi-a spus că aş putea fi iertat doar în cazul în care aş câştiga locul întâi la apropiata olimpiadă studenţească. L-am câştigat şi am fost iertat.
– Îmi povestirăţi odată că aţi mai vrut să deveniţi şi actor.
– Păi, da, că dramaturg eram deja! (râde cu poftă). Premiera „mondială” a piesei „Ţăranii”, pe care am scris-o în clasa a IX-a, a avut loc pe scena clubului din sat! Deci dramaturg eram, mai rămânea să aflu cu ce se mănâncă teatrul. M-am decis să plec la Şcoala de Teatru „Şciukin” din Moscova, împreună cu Dumitru Fusu, Ecaterina Malcoci, Dumitru Caraciobanu, ca să devin actor. L-am convins şi pe Ion Ungureanu să se facă actor.
– Şi de ce n-aţi plecat?
– Ungureanu şi astăzi râde de cele întâmplate atunci. În dimineaţa când mă pornisem să susţin examenul la actorie, mă întâlneşte un şofer din colhozul nostru, cu care... am plecat acasă, fiindcă îmi era dor de mama. Ungureanu afirmă că am plecat, fiindcă am fost luat gratis. Dânsul nu greşeşte prea mult. Satul nostru se află tocmai la 240 km de Chişinău. Pentru un student, şi azi e o problemă un drum ca acesta. Eu însă cred că Dumnezeu m-a ferit de o cale greşită. Căci, vă spuneam, peste un an am suportat acea operaţie infernală la plămân. Aş fi devenit un actor care tuşeşte pe scenă. Or, aşa ceva nu e permis.
– De ce spectacolul „Ţăranii” a fost jucat doar o singură dată? N-a avut succes?
– Dimpotrivă, din cauza succesului răsunător „a căzut din repertoriu”. După spectacol mama mi-a tras două palme.
– În viaţă aţi primit destule „palme”...
– În 1962, poezia mea Contrapunct a fost tipărită în „Tinerimea Moldovei”:
„Între tălpile mele şi humă
S-aşterne asfaltul,
pingeaua de gumă,
S-aşterne asfaltul şi marmora,
Şi, vai, urmele mele
de-a brambura.
Tatăl, ţin minte,
spre toamna belşugului,
păşea desculţ pe brazdă,
sprijinit strămoşeşte
numai de coarnele plugului”.
Vedeţi, doar 11 versuri. O mărturisire sinceră, intimă, puţin naivă... Critica oficială însă, şi unii colegi de breaslă, în frunte cu George Meniuc, elevul marelui critic Eugen Lovinescu, au văzut în mine un duşman al poporului. Meniuc m-a învinuit pe jumătate de pagină de ziar, în „Moldova socialistă”, de abstracţionism, de o bolnăvicioasă nostalgie pentru trecutul burghezo-moşieresc, de rupere de pământul sovietic care mă hrăneşte. M-a învinuit că umblu de-a brambura, nevăzând drumul drept, arătat de partidul comunist etc. Apoi m-a împins păcatul să public, foarte brutal ciuntită de către cei de la revista „Nistru”, nuvela Gândacul de Colorado. În ea se vorbea despre un biet om năcăjit care, citind pe o cutie de chibrituri că statul sovietic plăteşte 500 de ruble pentru fiecare gândac de Colorado, s-a gândit ţărăneşte: păi, oare n-ar fi mai bine să-i crească, să-i vândă, decât să-i distrugă? Aşa a şi făcut. Ani de zile nu exista adunare de partid, plenară, congres, la care să nu fiu criticat şi, fireşte, demis din serviciu. Şi, colac peste pupăză, l-am mai apărat pe Nicolae Sulac într-un articol De ce nu mai cântă Nicolae Sulac, apărut în ziarele „Tinerimea Moldovei” şi „Molodioji Moldavii”, pentru care am fost etichetat naţionalist, danga de care n-am scăpat niciodată. Cică făcusem erou naţional „dintr-un amator, care strică norodul moldovenesc cu cântece româneşti”. Adică Sulac!
– Bine, dar pedeapsa mamei nu era legată de ideologie?
– Mai târziu, când eram aspru criticat, mama se bucura că „de băietul ei se grăieşte zilnic la radio”. Pe dânsa n-o interesau termeni ca „abstracţionism”, „naţionalism”, „nostalgie după timpurile burghezo-moşiereşti” etc. Ea m-a lovit ca să nu mă bată unul Dochim Bradu, ce se recunoscuse în personajul central din piesa Ţăranii... Acesta, după premieră, sosi la noi şi, punând nişte mâini cât lopata pe scândura gardului, grăi către mama: „Alisandra, apoi cum facem? Grăieşti tu cu scriitorul ista al tău, ori să grăiesc eu? Ai văzut cum râdea lumea de mine la club”? Mama, îngrozită de acele două mâini cât lopata, mi-a şters repede două palme şi l-a asigurat că mai mult „n-o să mai scriu prostii”.
– De la care dintre părinţi moşteniţi darul scrisului?
– De la amândoi. Tatăl avea mâini de aur, se ocupa şi de politică. Atât de tare îi ura pe sovietici, încât ştia „cu precizie” când au să vină americanii să ne elibereze: până de Crăciun, până în Paşti etc. Era o doleanţă a tuturor, dar fiindcă realizarea ei mereu întârzia, sătenii, supăraţi, îl numeau pe tata „mincinos”. Tata a murit, aşteptându-i pe americani. Mama avea un simţ al detaliului. Odată, la întrebarea mea „Ce mai face brigadierul X”, mi-a răspuns: „Are noroc de calul cel negru care-l plimbă cu şareta. Calul ştie când se deschide bufetul, când se închide. Ştie la cine se fierbe samagon. Când stăpânului îi cade pălăria din cap, calul se opreşte şi aşteaptă să i-o pună cineva la loc; îl aduce acasă dormind. Stăpânul nu-şi rade perciunii, îl tunde roata şaretei”. O, de-aş avea eu talentul mamei...
– Cum aţi defini Dumneavoastră poezia? Sau poetul?
– E o întrebare care mă depăşeşte. Arghezi a spus că poetul e om ca toţi oamenii, doar că, uneori, el vorbeşte cu dumnezeu. Alţii afirmă, că poezia se întâmplă, nu se scrie. Eu aş zice că poet e omul care naşte poezie din ceva foarte prozaic. Nepoetul însă scrie poezii din poezie, care ulterior se transformă în ceva banal. Mie mi se pare că tot ce scriu – proză, dramaturgie, publicistică, discursuri etc., totul e poezie. Toate genurile literare, în opinia mea, cresc pe tulpina poeziei.
– Aveţi poezii şi texte publicate, mai multe piese montate, articole la ziar... Dar cred că cea mai genială operă a Dumneavoastră este Andrieş, cel de patru ani!
– Ca să încheiem pe o notă mai hazlie, în stilul unui sketch improvizat: mai deunăzi Andrieş intră în camera mea, dis-de-dimineaţă, şi, ciufulit, cu ochii somnoroşi, zice: „Tati, hai să ne batem!”. Andrieş, zic, hai, trage-mi vreo doi pumni şi du-te şi mai dormi puţin... Mi-a tras doi pumni, eu am strigat „Văleu!” şi el, căscând, s-a dus şi s-a culcat.
– Ceva mă face să cred că şi Andrieş a moştenit caracterul Dumneavoastră... Să fie într-un ceas bun! Eu vă urez multă sănătate, noi versuri şi premiere de succes!!!