Adevărul ca esenţializare a literaturii
Pentru tipar;)
Figură reprezentativă a disidenţei româneşti, Paul Goma este apreciat în Occident, mai cu seamă în anii ’70-’80, pentru talentul şi curajul său, o problemă constantă a creaţiei sale fiind punerea în lumină a adevărului. Importanţa literară a personalităţii lui Paul Goma a fost subliniată în critica literară din perspectiva necesităţii raportării esenţial etice la istorie, a tenacităţii cu care e atacat trecutul comunist, a respectului acordat rezistenţei la fostul regim. Având în palmares 66 de volume publicate, între care: Camera de alături (1968), Ostinato (1971), Uşa noastră cea de toate zilele (1972), Gherla (1976), În cerc (1977), Garda inversă (1979), Culorile curcubeului (1981), Patimile după Piteşti (1981), Chasse-croise (în franceză – 1983, trad. în română: Soldatul câinelui – 1991), Din calidor (1987), Arta refugii (1990), Astra (1992), Sabina (1993), Adameva (1995), Amnezia la români (1995), Scrisori întredeschise – singur împotriva lor (1995), Justa (1995), Altina – grădina scufundată (1998), Scrisori (2000), Basarabia (2003), Jurnalul... (18 vol.), Paul Goma creează o literatură caracterizată în ultimul timp drept „non-fictivă”. Explicaţia ne-o oferă însuşi autorul, recunoscând în „romanul-public” Altina – grădina scufundată că se regăseşte în familia de spirite din care fac parte Constantin Stere, Panait Istrati şi Eugen Lovinescu, preferându-i pe aceştia nu numai pentru scrisul lor, ci şi pentru că ei „au cunoscut şi o viaţă (ca un roman)”. Evident, la mijloc se află raportul dintre destinul scriitoricesc şi cel al intelectualului, în accepţia lui Zola şi în sensul în care e perceput termenul de „intelighenţie” rusă. În general, destinul literaturii româneşti din perioada postbelică s-a aflat în strânsă legătură cu destinul intelectualităţii din aceeaşi perioadă, pe seama căreia se află fenomene dintre cele mai controversate. Caracterizat de către Gheorghe Grigurcu drept „cel mai radical, cel mai sonor oponent al opresiunii comuniste din România”, Paul Goma corelează noţiunile de scriitor şi de intelectual în felul următor: „Scriitor nu este acela care doar scrie, nici intelectual acela care doar ştie. Ci acela care spune, scriind, ceea ce ştie-şi-nu-tace. Altfel se face complice al răului”. Anume în aceste condiţii depunerea mărturiei devine la scriitorul nostru principiu literar contra ocultării şi deformării adevărului. De ce depune mărturie mereu Paul Goma? Pentru ca toate ororile pe care le-a cunoscut el să nu se repete. Goma ne oferă o lecţie de rezistenţă morală şi intelectuală, a cărei sursă nesecată o află în inepuizabila sa memorie. Iar memoria, după cum mărturiseşte el însuşi, i-au educat-o părinţii. Exerciţiul său intelectual permanent a fost şi este un exerciţiu de neobosită rememorare, până când memoria mecanică e depăşită şi e convertită în memorie artistică. Menţionăm că noutatea pe care o aduceau la începutul secolului al XX-lea scriitori din categoria lui T. S. Eliot, de exemplu, venea tocmai dinspre asumarea unei memorii vaste a istoriei şi a culturii occidentale. Pe fundalul complicatei şi dramaticei istorii a Occidentului îşi profila propriul destin poetul revendicat deopotrivă de englezi şi americani, deschizând posibilităţi noi de evoluare a literaturii. Aşa se proiecta biografia scriitorilor şi a literaturii în primele decenii ale zbuciumatului secol trecut, adică în strânsă legătură cu istoria popoarelor, sub raportul marilor evenimente sociale şi culturale. Ce se întâmplă însă ulterior într-o Europă a cărei hartă geopolitică a fost schimbată radical după cel de-al doilea război mondial şi ce soartă poate avea scriitorul care, aşa ca în cazul lui Paul Goma, a văzut lumina zilei pe „marginea vuindelor fruntarii” (Liviu Damian), cum s-a dovedit a fi Basarabia? Oare poate el face abstracţie de ravagiile la care istoria îi supune fiinţa sa proprie, a familiei sale, a poporului din care face parte, aruncat pe drumul exilului fără capăt? ...„Ni s-a schimbat identitatea, atunci când ne-au exilat”, – va menţiona Paul Goma, care se va referi nu doar la un exil dublu (din Basarabia în România şi din România în Franţa), ci la unul cvadriplu. Milan Kundera, analizând condiţia emigrantului, susţine că „emigraţia e dificilă dintr-un punct de vedere personal: noi ne gândim întotdeauna la suferinţa nostalgiei; dar mai rea decât ea e suferinţa alienării... procesul în cadrul căruia ceea ce ne-a fost familiar ne devine străin”. Scrisul lui Goma este impregnat de starea aceasta de neaşezare, de expulzare a omului din propria sa identitate, autorul revoltându-se contra tuturor, începând cu cei de un neam cu el, şi punând probleme care depăşesc destinul unui singur popor. Însă îi vizează, în primul rand, pe primii. Lipsa coloanei vertebrale, incapacitatea de a face ceva „prin noi înşine”, fără a trage „cu coada ochiului la Stăpânul cel Mare, ca să aflăm dacă avem voie sau nu să-l înjurăm pe Stăpânul cel Mic”, toate acestea sunt permanent în vizorul autorului necruţător, al cărui comportament reiese din „etica unei fiinţe grav traumatizate de istorie, a unei fiinţe care s-a pomenit a fi mereu incomodă şi de prisos” (Marta Petreu). Nelipsindu-i tentaţia de „a pune capăt stării de «basarabean de serviciu»”, Paul Goma îşi duce crucea până la capăt, revoltându-se contra tuturor. De ce Goma este atât de vehement „împotriva lor”? Deoarece atunci când e trădat el re-descoperă de fiecare dată marea trădare comisă şi faţă de Basarabia, această nedreptate istorică, ce l-a scos pe el, copilul de altădată, şi pe părinţii săi din identitatea lor proprie, căci pentru Paul Goma totul începe de la locul său de baştină, teritoriu al cărui destin îl obsedează. Odată cu apariţia romanului Basarabia, scriitorul a dezvăluit acest moment decisiv în creaţia sa, explicând inclusiv mecanismul scrierilor sale în felul următor: „Cărţile pe care le-am comis toate sunt părţi, fragmente, capitole din una şi aceeaşi. Cea de faţă adună, reordonează ce am mai scris”. Într-un anumit sens, personajul lui Paul Goma aminteşte de figura tristă a cavalerului Don Quijote care luptă cu morile de vânt ale istoriei. Amara şi revoltata figură a lui Don-Quijote-de-la-Nistru se profilează într-un univers construit pe o geometrie a propriilor sentimente care aminteşte de construcţiile ciclice romaneşti din sec. al XX-lea. Pe calea spunerii permanente scriitorul reuşeşte să-şi creeze acea lume stabilă, acasa, după cum îi spune el, pe care o putem numi, de fapt, axa fără de care n-ar rezista psihologic. Basarabia echivalentă cu acasa, în proza lui Paul Goma, este o axis mundi, despre care vorbind întruna, autorul rostitor îşi află un rost al său, cel de slujitor al adevărului cu ajutorul cuvântului, trăindu-şi fiinţa „după norma eminesciană a adevărului” (Theodor Codreanu). Aşa se face că Paul Goma îşi converteşte destinul de transfug în cel de „artist” al re-fugii, ieşind în felul acesta din banalitatea literarului şi regăsindu-se în limba română ca în patria sa: „Poate să mi se ia casa, poate să mi se ia orice, dar limba nu poate să mi-o ia nimeni. Unii au scris în alte limbi, franceză, suedeză... Eu mă simt bine în limba română. Patria mea e limba”.
La ceas aniversar, când meleagul natal se îmbracă în culorile miraculoase ale toamnei, ocultând parcă istoria, îi urăm iubitului nostru scriitor Paul Goma: La mulţi ani cu sănătate, că-i mai bună decât toate, putere de muncă şi de creaţie, spor în eforturile Domniei Sale de a delimita adevărul de minciună, spre eliberarea şi vindecarea de urmele nefaste ale totalitarismului.