Valenţe ale adâncului – semn poetic central în lirica eminesciană
Pentru tiparConform DLPE1 semnul poetic „adânc” (adjectiv) „dezvăluie amplitudinea şi însemnătatea. Adânc defineşte două axe, a spaţiului şi a timpului în formare”1. Multitudinea de sensuri în care este folosit adjectivul „adânc” în poezia eminesciană numeşte timpul, durata, spaţiul, universul, noaptea, matricea acvatică, distanţa dintre lumi (puntea), natura, începutul şi sfârşitul.
T. Vianu apreciază că epitetul adânc caracterizează la Eminescu „fie (1) dimensiunile fizice ale naturii, fie (2) expresia figurii omeneşti sau ale altor manifestări expresive ale omului, de pildă glasul lui, fie (3) o anumită calitate a sentimentelor umane”2. „Adânc este un epitet care desemnează vastitatea, depărtarea mare în spaţiu şi, prin întrebuinţare metaforică, expresiile şi sentimentele care se opun superficialităţii, care urcă din temeliile fiinţei omeneşti, care îl angajează total pe om, care sunt hotărâtoare”3.
Pentru D. Irimia, adjectivul adânc, „prin sensul figurat, sugerând mai ales profunzimea vieţii umane interioare, se constituie în unul din epitetele specifice limbajului poetic eminescian”4.
Aşezat în diverse structuri poematice ante- şi postpuse numelui, semnul poetic „adânc” revelează sensuri şi semnificaţii multiple.
A. Structuri discursive nominale cu (1) determinant antepus:
a) „Să am un cer senin / Pe-adâncile ape*” (Iar când voi fi pământ);
b) „Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte” (Icoană şi privaz);
c) „Adânca mare sub a lunei faţă” (Adânca mare);
d) „În mormânt, în adâncul mormânt” (Auzi prin frunze uscate);
e) „Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc căderea” (Memento mori).
Antepunerea epitetului adnominal (sintactic: atr. adj./Ac.) generează conotaţii ale profunzimii dimensiunilor ce corespund nominalelor regente. „Adânc” din sintagma „adâncile ape” (atribut adjectival, Ac.), stilistic – epitet adnominal dublat de inversiune, accentuează generos spaţiul pe verticalitatea lumilor, între cer şi...ape, spaţiu în care conştiinţa poetică se integrează armoniei cosmice – „e pământ”. În versul „Să am un cer senin / Pe-adâncile ape” (Iar când voi fi pământ), nu apele constituie suprafaţa de referinţă, ci profunzimea lor. Astfel, se insinuează seninătatea cu care se aşteaptă sfârşitul – apele de mormânt, cele adânci, devin permisive oglindirii „cerului senin”, încât e obsesivă aflarea eului liric la confluenţa lumilor. Adjectivul „adânc”determină, ca epitet antepus, substantive numind deopotrivă fiinţa umană, ruptura de efemer spre atingere cu eternul – taină, mister („adâncul mormânt”, „adânc căderea”, „adânca sete”) şi fiinţa lumii (matricea acvatică: „adânca mare”, „adâncile ape”), intrând în relaţii de coordonare cu alte adjective, realizând cu acestea relaţii semantice şi semantic-poetice. „Adâncile ape” reprezintă semnul abisului nemărginit, în topică subiectivă articolul „-le” este morfem al determinării definite a substantivului „ape”, numind nesfârşirea unui adânc în care / prin care cerul se vede senin. Este aceasta condiţia nemuririi! Conjunctivul e semnul dorinţei de reintrare în ritmurile fireşti ale Marelui Tot, după trecerea dincolo.
Aceeaşi semnificaţie e pertinentă şi în versurile: „Adânca mare sub a lunei faţă” (Adânca mare); „adânca” – gramatical, atribut adjectival, iar stilistic, epitet adnominal pe lângă „mare”, ce funcţionează ca oglindă în care se reflectă ipostazic luna; e o reflexie până la contopire.
„În mormânt, în adâncul mormânt” (Auzi prin frunze uscate) – (formele adjectivale din ambele versuri fiind atr. adj., Ac.). Stilistic, epitetul adnominal aflat în sintagma reluată a „mormântului” accentuează evidenţa iminentului sfârşit: „adâncul mormânt”. Inversiunea aşază în „adânc” o poetică a tainei şi misterelor. Marea este şi ea un „adânc” (ca realitate nominală) în care eul se pierde, adăpostindu-şi fiinţa. Este reîntoarcerea în pământul din care s-a ivit. Lună şi mare, cer şi pământ, înalt şi adânc, aproape – departe, înălţare şi cădere – antinomii şi apropieri semantice – expresii poetice ale categoriilor estetice ale aproapelui vs. departelui, spaţii în care fiinţa umană vs. fiinţa poetului probează devenirile într-un paradox perpetuu, pendulare între sacru şi profan.
Sintagma „adânca sete” („adânca” – atribut adjectival, Ac.), prin topica inversă a determinatului faţă de regent, conţine semantica devastatoare a perfecţiunii (sete a formelor perfecte), care devine un imperativ aluziv la teza maioresciană a „formelor fără fond” ori la cea a „farmecului limbajului – semnul celor aleşi”: „Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte” (Icoană şi privaz). E căutarea chinuitoare a „cuvântului ce exprimă adevărul”. Stilistic, epitetul adnominal, mai mult decât pasiunea pentru „formele perfecte”, stimulează receptarea unei conştiinţe poetice lucide, angajată în perfectarea limbajului poetic prin armonia dintre imaginea artistică şi elementele prozodice, căci „setea” ţine de raţiune.
Pentru a pune în ecuaţie poetică antiteza mărire – cădere, poetul recurge la epitete adnominale constituente ale predicaţiei nominale, o predicaţie de identificare a regenţilor angajaţi în balansul existenţial: „Cât de naltă vi-i mărirea / tot aşa de-adânc căderea”. Nume predicativ, dintr-un predicat nominal eliptic de verb copulativ („de adâncă-i căderea” – sincronic raportată la „cât de naltă vi-i mărirea”...). Stilistic, „adânc” este epitet adverbal (face parte dintr-o construcţie verbală de tip nominal eliptică de copulă) şi pune în ecuaţie poetică antiteza mărire – cădere.
Intensitatea căderii revine la sursa măririi, înregistrând aceeaşi măsură: „Cât de... tot aşa de...” prin gradul comparaţiei de egalitate. Mărirea şi căderea consemnează polii destinului uman. „Căderea” e sinonimă cu moartea, cu aşezarea „în mormânt, în adâncul mormânt”. Repetiţia (de şase ori a sintagmei final de catren) subliniază ideea morţii definitive; mormântul este „adâncul mormânt”, cel în care fiinţa alungă zbaterile „de deasupra”. Topica subiectivă – topica antepusă, evidenţiază şi favorizează, în toate aceste structuri nominale, poziţia adjectivului epitet (cu funcţia sintactică de nume predicativ).
B. Structuri discursive nominale cu (2) determinative antepuse:
a) „Ci de a lui adâncă şi dreaptă-nţelepciune” (Povestea magului călător în stele);
b) „Să aibă pentru toate adânc şi greu dispreţ” (Urât şi sărăcie);
c) „O, tu umbră pieritoare, cu adâncii, triştii ochi” (Călin – file din poveste);
d) „A lumilor adânce şi blânde rugăciuni” (Povestea magului călător în stele);
e) „Sub chipuri mohorâte cu-adânci şi slabe feţe?” (Ta twam asi).
În cazul construcţiilor bimembre, cele două determinative antepuse numelui converg, semantic, înspre acelaşi sens. „Ci de a lui „adâncă” şi dreaptă-nţelepciune” (Povestea magului călător în stele): adânc, vertical, drept provin din câmpul semantic al înţelepciunii, al adâncimii gândului înalt (şi ocupă aceeaşi poziţie sintactică: atr. adj./ Ac. sau G). Dubla determinare adjectivală sporeşte înţelegerea determinatului nominal. În construcţia „...adânc şi greu dispreţ” coordonarea copulativă echivalează cei doi termeni, înţeleşi ca atribute ale dispreţului. Ai umbrei „adâncii, triştii ochi” ocupă câmpul semantic al tristeţii. „Adâncii, triştii ochi” sunt semnul apartenenţei Zburătorului la o altă lume. Antepunerea, ca atribut, reclamă prezenţa articolului. Pluralul articulat încarcă de conţinut semantic cele două epitete adnominale. Astfel, adjectivele primesc conţinut semantic „într-un proces particular de absolutizare a însuşirii.”5 Subiectul „umbra”, personificat, concurează cu semantica fiinţei; regentul „ochi”, prin varietatea semantică propusă de nucleul câmpului lexical, facilitează înţelegerea paradoxului. Umbra este vie – are ochi „adânci şi trişti” – dar este perisabilă, trecătoare, pieritoare; este ceea ce rămâne în urma fiinţei.
O semnificaţie poetică inedită a adjectivului „adânc” o aflăm în versul: „A lumilor adânce şi blânde rugăciuni” (Povestea magului călător în stele). Lumea vs. lumile au devenit cuvânt şi rugă. Forma „adânce” potenţează inefabilul trăirii în rugăciune. „Adânce” şi „blânde” sunt rugăciunile imperative ale lumii vs. lumilor, circumscriind hierofania. Imaginea creată are o încărcătură semantică rară: „Şi răsfiraţi în spaţiu îngeri duceau în poale / A lumilor adânce şi blânde rugăciuni / Şi întinzând în vânturi aripele regale / L-a lumii trepte-albastre le duc şi le depun”. Fiinţa continuă în străfunduri ruga cea de taină, încercând pătrunderea în sacru. Alcătuirea chipului asceţilor, spiritualizat, se realizează în versul „Sub chipuri mohorâte cu-adânci şi slabe feţe?” (Ta twam asi), unde dubla determinare antepusă – „adânci şi slabe” – devine condiţie a ascezei, evidentă prezenţă a conştiinţei poetice perceptive ce poate recepta indicibilul.
C. Structuri discursive nominale cu (1) determinativ postpus:
a) „Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte” (Epigonii);
b) „Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă” (Scrisoarea I);
c) „Cu evlavie adâncă ne-nvârteau al minţii scripet” (Scrisoarea II);
d) „Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi” (Scrisoarea III);
e) „Şi cu patimă adâncă ar privi-o s-o adore” (Scrisoarea V);
f) „Ochii adânci ca două basme-arabe” (Rime alegorice);
g) „Şi ochiul tău adânc e şi-n adâncime tristu-i” (Sarmis);
h) „Şi în valuri verzi de grâne îmblă văile adânci” (Memento mori)6.
Acvaticul, înaltul şi oniricul se întrepătrund: „Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte” (Epigonii) este visul cerului şi al pământului dimpreună – mitogeneza. E visul arhetipal situat într-un „adânc” vechi şi „cărunt” al lumii. Imaginea nopţii ca eternitate, în sintagme cu epitetul „adânc”, alcătuieşte imaginea haosului originar, cosmogonie revelată bătrânului dascăl: „Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă” (Scrisoarea I). Începuturile lumii, obscuritatea primară e punct de întoarcere, reper în timp, căruia doar răsturnări puternice îi pot perturba liniştea, pacea: „Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi” (Scrisoarea III). Evlavia este necesar legată „adâncimii”. Doar într-o „evlavie adâncă” pătrunderea gândului, a minţii e posibilă. Profunzimea, înţelepciunea şi gândul înalt sunt asociate sacrului. Iubirea – semnul sacrului, e însoţită de patimă; cel ce iubeşte, doreşte, iar dorinţa devine patimă în adorare: „Şi cu patimă adâncă ar privi-o s-o adore” (Scrisoarea V). În această sintagmă, epitetul adnominal „adânc” exprimă intensitatea: patima ca „pasiune”, ca „sete de iubire”. Intensitatea luminii din altă lume e evidentă în privirea reginei basmelor: „Ochii adânci ca două basme-arabe” (Rime alegorice).
În topică obiectivă articolul rămâne în structura substantivului – „ochiul tău adânc”, încărcându-se şi cu conţinutul semantic al substantivului implicat. Oglindă a sufletului, ochii revelează tristeţea din adâncuri, dureroasă: „Şi ochiul tău adânc e şi-n adâncime tristu-i” (Sarmis). E sintagma tăcerii adânci, intruziunea în planul cel mai adânc al fiinţei. Prin rămânerea în semantica aceleiaşi familii lexicale: „adânc, adâncime”, se insistă asupra închiderii sensului poetic în jurul privirii, implicit al imaginii vizuale – adjectivul „adânc” asociat anume realităţilor substantivale spaţio-temporale, ca de pildă: „ape adânce”, „văile adânci”, pentru spaţii ilimitate şi ondulante, respectiv, „noapte adâncă”, pentru timpul romantic, sunt sintagme ale unui timp poetic prospectiv. „Evlavii”, „pacea”, „patima”... adânce nu sunt decât ecouri ale farmecului dureros de dulce, contrastând cu zbuciumul interior al creatorului: „Zguduind din pace-adâncăale lumii începuturi” (Scrisoarea III).
„Şi în valuri verzi de grâne îmblă văile adânci” (Memento mori). Atributul adjectival postpus, „adânc”, devine aici semnul incomensurabilului; imaginea creată este una a nesfârşirii abisale. E o dispunere pe orizontală şi pe verticală a celor două planuri ce se intersectează creând „linia ondolantă” a spaţiului mioritic. Spaţiul şi timpul sunt coordonate ale „adâncului” din care lumea se zămisleşte.
„În universul liric eminescian, departele adună într-un nucleu semantic complex, dintr-o perspectivă pe verticală şi una pe orizontală, pe coordonatele timpului şi spaţiului, aspiraţia spre departe cu nostalgia depărtării.”7
D. Structuri discursive nominale cu (2) determinative postpuse:
a) „La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea” (Venere şi Madonă);
b) „Este Ea. – C-o mulţumire adâncă, nemaisimţită” (Înger şi demon);
c) „Când dorul meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfânt” (Nu mă înţelegi);
d) „Amoru-adânc şi drag”(tr. A fost odat-un cântăreţ);
e) „E o gândire-adâncă şi-ndrăzneaţă” (Demonism);
f) „Sunete-adânci şi nemaiauzite” (Odin şi poetul);
g) „Şi-n câmpii unde mii râuri s-argintesc plane ş-adânci” (Memento mori);
h) „Tăiată de un fluviu adânc, bătrân” (Miradoniz);
i) „În lacu-adânc şi neted, în mijlocul de lunce” (Codru şi salon);
j) „Dară acea iubire adâncă şi curată”(Urât şi sărăcie);
k) „Un dor adânc şi îndărătnic foarte” (Muşat şi ursitorile);
l) „În liniştea adâncă sufletească” (Odin şi poetul);
m) „Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă” (Scrisoarea I).
Comparaţia din structura „ochi negri-adânci ca marea” relevă abisul fiinţei iubitei. Căutarea e sinonimă aici cu speranţa îndurării care se cere găsită vs. primită în ochii negri şi adânci, unde străfundurile doar se întrevăd. Mulţumirea îşi găseşte şi ea sălaş în adâncul fiinţei şi devine unică, „nemaisimţită”. Adâncimea dorului-dor îl încarcă cu sfinţenie: „dorul meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfânt”. „Adânc” şi „sfânt” sunt puse în egalitate; „atâta de-adânc şi-atât de sfânt” numeşte intensitatea egală a trăirii dorului. „Dorul” nu poate fi „adânc” fără a fi şi „sfânt”. Cele două epitete se reclamă unul pe celălalt în trăirea adânc-dureroasă a fiinţei. Amorul, „adânc şi drag”, trimite înspre dorinţa de rămânere a lui într-un prezent etern al iubirii. Profunzimile gândirii sunt însoţite, de fiecare dată, de îndrăzneala gândului înalt-adânc, pătrunzător: „E o gândire-adâncă şi-ndrăzneaţă” (Demonism).
Percepţia simţurilor ajunge până într-acolo unde auzul devine auzire. Sunetul este unul adânc şi unic, nemaiauzit: „Sunete-adânci şi nemaiauzite” (Odin şi poetul).
Orizontalitatea şi verticalitatea se întâlnesc în vastitatea acvatică, într-un peisaj ireal: „Şi-n câmpii unde mii râuri s-argintesc plane ş-adânci” (Memento mori). „Plane” şi „adânci” devin aici adjective pentru un spaţiu ce face posibilă întâlnirea dintre întinderea orizontală cu adâncul, dimpreună răsfrângându-se în imensitatea câmpiilor.
Fluviul „adânc, bătrân” din „Miradoniz” are atributele înţelepciunii fiinţei. Dubla determinare realizată prin cele două atribute adjectivale calificative postpuse substantivului „fluviu” (precedat de articolul nehotărât „un”), având acelaşi regent, se află în relaţie de dependenţă, dezvoltând amândouă, prin valoarea de epitet personificator, trăsături ale fiinţei umane, dar şi ale fiinţei lumii.
„Dară acea iubire adâncă şi curată”(Urât şi sărăcie) este o construcţie în care substantivul regent „iubire” are dublă determinare (prin metasememele8 „adânc” şi „curat”), sugerând profunzimea sentimentului de iubire.
„Un dor adânc şi îndărătnic foarte” (Muşat şi ursitorile) – sintagma care concentrează starea de dor, prin asocierea celor două atribute (adjectivale), amplifică sentimentul de întemeiere a dorului trăit într-un adânc nu doar al departelui spaţial, cât şi al departelui ca „nenţeles” (gând şi gândire), „îndărătnic”. Ca apoi, departele să conserve în fapt atemporalitatea: „Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă” (Scrisoarea I)9.
E. Structuri discursive nominale cu (3) determinative postpuse:
a) „Şi sufletul lui mare adânc şi îndrăzneţ” (La moartea lui Eliad)10;
b) „Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe” (Epigonii);
c) „Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese” (Egipetul)11;
d) „Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută”(Împărat şi proletar);
e) „În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi” (Împărat şi proletar);
f) „Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă” (Andrei Mureşanu);
g) „O vale-adâncă şi întinsă, lungă” (Miradoniz);
h) „Ieri ai fost credinţă simplă – însă sinceră, adâncă” (Dumnezeu şi om);
i) „Cum un cucurigu poate fi adânc, duios, demonic” (Antropomorfism)12;
j) „Cu ochii dulci ca cerul, adânci şi mângâioşi” (Eu te-am ţinut pe pieptu-mi...);
k) „O, Imperator! / Trist, adânc, gânditor, dar trist prin tine” (Odă pentru Napoleon).
Determinările ce conţin mai mult de doi termeni (adjective epitete) sunt numite de G. I. Tohăneanu „lanţuri epitetice”: Eminescu creează „lanţuri epitetice, cu câte două, trei sau chiar patru verigi”13. În versul „Şi sufletul lui mare adânc şi îndrăzneţ” (La moartea lui Eliad) există o trideterminare a substantivului regent, prin adjectivele calificative cu rol de epitet – „mare, adânc, îndrăzneţ”. Generozitatea, profunzimea şi curajul sunt semne distincte ale unei personalităţi romantice alese. Articolul enclitic al substantivului „suflet” sporeşte precizarea legată de un anume suflet, cuprinzător în atributele lui. Identitatea fiinţei se dezvăluie prin intermediul privirii, al ochilor profunzi. Poetul Alecsandri apare în Epigonii „Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe”. Cele trei adjective surprind imaginea de poveste originară, plecată din adâncuri. Forma rară a pluralului „adânce”, în acord cu regentul „basme” (şi ca epitet al substantivului) e aleasă pentru muzicalitatea versului, conservând ritmul interior al acestuia. Cele trei atribute adjectivale numesc puritatea („dalbe”), adâncimea („adânce”) şi conţinutul mistic al privirii, îndemnând înspre poveste. „Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese” (Egipetul) se întinde peisajul ireal cu o vegetaţie în dezordine, de început de lume. Tripla determinare cu Eps surprinde câmpul cromatic prin epitetul ornant „verzi”, concurând cu semantica adâncului, dar şi a bogăţiei unei naturi virgine („dese”). „O vale-adâncă şi întinsă, lungă” (Miradoniz) are o altă conotaţie poetică faţă de cea din versul anterior. „Adâncul” aici e semnul văii pline, bogate în întinderile ei. E o triplă determinare a regentului precedat de articolul nehotărât „o”.
„Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută”(Împărat şi proletar) conţine, prin lexemul „adânc”, ideea profunzimii fiinţei Cezarului, care nu se rosteşte prin cuvânt, ci prin „zâmbire”. Asocierea paradoxală „zâmbire deşteaptă” alături de atributul adjectival „adâncă, tăcută” potenţează misterul, sporindu-i, prin „zâmbirea tăcută”, înţelesurile adânci în care starea de amară încântare a imperatorului se redimensionează în imaginea „tăcută”.
„Ochii negri, adânci şi desperaţi” (Epigonii) în configurarea poetică eminesciană alcătuiesc câmpul semantic al demonicului, unde primele două epitete se află în relaţie de interdeterminare; „negru şi adânc” se reclamă unul pe celălalt, iar disperarea apare ca stare însoţitoare demonismului romantic. În structura „Cu ochii dulci ca cerul, adânci şi mângâioşi”(Eu te-am ţinut pe pieptu-mi...) prin comparaţia „ochii dulci ca cerul” ochiul primeşte semnificaţia înaltului celest. „Adâncul” este mângâierea privirii rătăcită în înalturi de lume, circumscriind astfel descriptivul romantic.
În construcţia cu Eps „Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă” (Andrei Mureşanu) „aspru” este echivalent cu „fără de milă”, în cognitivul fiinţei plină de hotărâre. Mai mult: „adânc” şi „fără de milă” (locuţiune adjectivală) conţin o semantică a formantului gradual pentru un superlativ absolut al adjectivului „aspru”, în sensul conotativ al „gândului hotărât, clar”, expresie a unei conştiinţe poetice lucide. Articulat nehotărât, subiectul „gând”, regent pentru cele trei determinări postpuse, marchează topica obiectivă, dezvoltând semantica nominalului regent.„O, Imperator! / Trist, adânc, gânditor, dar trist prin tine” (Odă pentru Napoleon). Gândul aici devine „gândire tristă” sau „tristeţe gânditoare”, în sensul în care sufletul e subordonat gândirii, raţiunii. E profunzimea celui pătruns de soarta lumii, care, prin introspecţie, poartă tristeţea ca pe o stare vs. povară interioară fiinţei lui adânci. Tristeţea „prin tine” e tristeţea adâncă a eului, a fiinţei lăuntrice a imperatorului, e tristeţea romantică.
„Ieri ai fost credinţă simplă – însă sinceră, adâncă” (Dumnezeu şi om). Sacralitatea este atinsă la nivelul simplităţii înţelegerii. Prin conjuncţia adversativă „însă”, se aşază în echilibru echivalent simplitatea înţeleasă ca trăire curată, „sinceră, adâncă” a sentimentului religios. Cele trei epitete caracterizante, poziţionate astfel, devin aservite sensului poetic central: adâncimea credinţei o face autentică.
„Cum un cucurigu poate fi adânc, duios, demonic” (Antropomorfism). Antiteza romantică creează epitetul oximoronic (antitetic sau contrastiv) ce stabileşte o relaţie de opoziţie semantică între determinanţi, într-un registru parodic, antropomorfic. „Duiosul” şi „demonicul” stau într-o coincidentia opositorum specifică limbajului poetic eminescian. „Duiosul” e chipul angelic, cu profunzimi de „adânc”, aşezat în dihotomie cu demonicul, generând o umanizare a unui sunet onomatopeic („cucurigu” – precedat de articolul nehotărât „un”) ce este cuprins în fiinţa naturii.
Tripla determinare prin adjective-epitete sau prin element predicativ suplimentar sporeşte expresivitatea textului poetic, nuanţând însuşirile atribuite substantivului regent, prin enumerarea determinanţilor adjectivali care califică. Adjectivul este un adjunct al unui grup nominal, iar adjectivul-epitet cu funcţie sintactică de element predicativ suplimentar are dublă subordonare, unui nominal şi unui verbal.
F. Structuri discursive nominale cu (4) determinative postpuse:
a) „Doi ochi mari albaştri, adânci visători”(Povestea magului călător în stele).
Adâncimea ochilor albaştri potenţează visarea. Cele patru determinative ale regentului substantival „ochi”, epitetele calificative simple cu apartenenţă la sintagma nominală concurează cu semantica oniricului. „Adâncul”, „albastrul”, în cadrul construcţiei cu patru determinanţi, îşi impun dominanţa semantică prin echivalenţa sintactică a celor patru atribute adjectivale postpuse într-o topică obiectivă a intensităţii privirii.
G. Structuri discursive nominale cu determinative ante- şi postpuse (mixte):
a) „Crunt e ochiul lor cel mare, tristă-i raza lor adâncă” (Memento mori).
În construcţia „tristă-i raza lor adâncă” se refuză pătrunderea în privire prin adumbrirea tristeţii. În structura „Crunt e ochiul lor cel cel mare”, inversiunea numelui predicativ creează efecte expresive; ochiul e „crunt” şi „mare” în cuprinderea sa. „Ochiul cel mare” având în structură articolul demonstrativ „cel”, declinat prin acord cu substantivul articulat („ochiul”), influenţează identitatea substantivului regent; un anume ochi: „ochiul cel mare”. Al doilea epitet personificator în inversiune – „tristă-i raza” (lor adâncă) – sintactic, nume predicativ – adânceşte, prin poziţia în care se află, conotaţiile regentului „raza”. Ea devine „tristă”, dar şi „adâncă” – ambele adjective alcătuind sfera semantică a melancoliei.
Câmpurile semantice în care se integrează semnul poetic „adânc” sunt tot atâtea căi înspre înţelegerea şi identificarea limbajului poetic cu funcţie ontologică. Ca determinant al substantivului, adjectivul epitet „adânc” este echivalent cu deschiderea în vs. înspre adâncuri, înspre nemărginire, orientând discursul liric înspre semantica „infinitului şi infinirii”, înţeleasă aici ca orizontalitate, dar şi ca verticalitate – axe ce se întrepătrund la confluenţa dintre lumi.
În versul: „Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă” (Nu mă înţelegi) coexistă două derivate ale aceleiaşi familii lexicale: „adânc” – substantiv sinonim al timpului „ce creşte”, un timp ce are ca determinare un adjectiv participial („trecut de...” / a fi trecut de...., a fi brăzdat de...) plus un agent al raţiunii (de către „gândire”). Formula, departe de a fi o exprimare nefericită, propune trăirea unui prezent trăit în trecut, în sensul derulării a două planuri simultane: un timp individual, comun desemnat prin fărâmiţare, zbucium şi un timp poetic, care înregistrează resemnarea.
Epitetele exprimate prin participii sunt numeroase; „Atunci când nu s-au asimilat definitiv adjectivului calificativ, participiile verbale introduc în semantica epitetului ideea de proces, de devenire, reflectând şi determinând sugestiv trecerea de la contemplaţie la meditaţie”, afirmă D. Irimia14.
În determinare mixtă, regentul are determinant antepus, într-o topică subiectivă, „adânc” având rol de substantiv, iar în partea a doua a construcţiei epitetul „adâncă” – atribut adjectival, e determinant al regentului substantiv articulat enclitic „noaptea”; asocierea „noaptea adâncă” generează semantica registrului nocturn, timp romantic al adâncirii în gânduri vs. gândiri. Lumea spiritului – „trecut de gânduri” îşi numeşte profunzimea în epitetul metaforic „noaptea lui adâncă”: intensitate a privirii ce se întoarce înspre sine prin puterea minţii de a pătrunde în natura gândului.
Notă. Prin topica obiectivă – postpunereadupă numele regent –observăm că structurile discursive nominale cu determinative adjectivale postpuse surprind imaginile poetice imediate, predominant vizuale, prelucrate la nivelul epitetului, frecvent personificator, rareori metaforic. Reţinem, în special, topica obiectivă a postpunerii pentru relevanţa creării cadrului simbolic.
În structurile poetice luate în discuţie, adjectivul epitet reflectă lumea poetică, dar, în acelaşi timp, prin puterea de semnificare, creează o altă lume de sensuri, redând, sporită, emoţia estetică. Prin aceasta, topica obiectivă propune un imaginar sensibil al conştiinţei poetice lucide, angajată în perceperea realului şi a ideii de real cu obiectivitate, pe când topica subiectivă e caracteristica imaginarului inteligibil şi / sau metafizic ce propune o răsturnare a perspectivei lumilor posibile. Dubla şi tripla determinare adjectivală a numelui potenţează sensul, contribuind la expresivitatea textului poetic. Structurile cu determinare postpusă sunt numeroase, poetul optând pentru acest mod de „sporire” a sensului poetic prin „adăugire” postpusă a determinativelor, chiar dacă „firescul poetic” reclamă antepunerea.
Note
1 D. Irimia. Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Semne şi sensuri poetice. Elemente primordiale, Editura Universităţii „Al. Ioan Cuza”, Iaşi, 2007, p. 11-27.
2T. Vianu, Probleme de stil şi artă literară, ESPLA, Bucureşti, 1955, p. 60.
3Idem, op. cit., p. 62.
4D. Irimia, Limbajul poetic eminescian, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p. 279.
5D. Irimia, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 82.
6În toate aceste exemple valoarea sintactică a adjectivului „adânc” este de atribut adjectival.
7D. Irimia, Limbajul poetic eminescian, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p. 267.
8 Epitetul este o figură semantică aparţinând categoriei metasememelor. „Figura de stil nu trebuie privită doar ca un ornament. Ea este un factor de structurare a mesajului după reguli specifice, conform intenţiilor emiţătorului” (M. Marin, C. Nedelcu, Dicţionar de termeni literari, ediţia a II-a revizuită, Editura All Educaţional, Bucureşti, 2004, p. 187).
9 La nivelul acestui vers, determinanţii regentului nominal („noapte”) nu au aceeaşi natură gramaticală: „adânc(ă)” este adjectiv, iar „a veciniciei” e substantiv. Observaţia e necesară în măsura în care acceptăm o echivalenţă poetică între „noapte adâncă” şi „vecinicie” – un atemporal.
10 În exemplele: a, b, d, e, g, h, j, k, formele din paradigma adjectivului „adânc” sunt atribute adjectivale.
11 În exemplele c, f, adjectivul „adânc” este element predicativ suplimentar.
12 În acest exemplu (i), adjectivul „adânc” este nume predicativ.
13 G. I. Tohăneanu, Expresia artistică eminesciană, Editura Facla, Timişoara, 1975, p. 112.
14 D. Irimia, Limbajul poetic eminescian, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p. 271.
Bibliografie
1. D. Irimia, Limbajul poetic eminescian, Editura Junimea, Iaşi, 1979.
2. D. Irimia, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
3. D. Irimia. Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Semne şi sensuri poetice. Elemente primordiale, Editura Universităţii „Al. Ioan Cuza”, Iaşi, 2007.
4. G. I. Tohăneanu, Expresia artistică eminesciană, Editura Facla, Timişoara,1975.
5. M. Marin, C. Nedelcu, Dicţionar de termeni literari, ediţia a II-a revizuită, Editura All Educaţional, Bucureşti, 2004.
6. T. Vianu, Probleme de stil şi artă literară, ESPLA, Bucureşti, 1955.
Abrevieri
Ac. – acuzativ
atr. – atribut
adj. – adjectiv
atr. adj. – atribut adjectival
DLPE – „Dicţionarul limbajului poetic eminescian”
Eps – element predicativ suplimentar
G – genitiv
* Toate sublinierile ne aparţin – M.K.