Ana Bantoş. Modernizarea discursului critic şi istoric literar
Pentru tiparVolumul Deschidere spre universalism. Literatura română din Basarabia postbelică se înscrie în rândul cercetărilor de istorie şi critică literară din Republica Moldova care atestă o remarcabilă tendinţă de racordare la actualele metode, în special europene, în domeniu. Este motivul pentru care voi începe prin a situa lucrarea de faţă într-un context mai larg, pentru a-i sublinia contribuţia substanţială la întărirea acestei tendinţe.
Literatura din fosta Uniune Sovietică a avut un număr relativ mare de critici şi istorici literari. Poate mai numeroşi decât scriitorii. Această situaţie s-a datorat direcţiei impuse de dominanta totalitară a „orientării” şi a „interpretării” literaturii. „Inginerii sufletului omenesc” (cum îi măgulise Stalin pe scriitori) trebuiau „învăţaţi, învăţaţi şi, din nou, învăţaţi” cum să scrie (ca să-l parafrazez şi pe Lenin). Iar criticii erau doar simpli controlori de calitate ideologică şi politică, simple automate ale căror şublere se închideau şi se deschideau în funcţie de comanda primită. Discursul literar şi cel critic aveau un larg punct comun: ideologizarea. Nu cred că există, în toată istoria criticii literare universale, o perioadă atât de întinsă în care să se poată observa cu atâta limpezime existenţa unei foarte precis formulate şi comun-generalizate unităţi de măsură. Toate şcolile critice şi-au pus şi continuă să-şi pună aceeaşi întrebare fundamentală: posedă sau nu discursul critic o unitate de măsură corespunzătoare discursului literar? Polemicile sunt crâncene. Numai ştiinţa literară sovietică oficială a fost singura care a găsit numitorul comun: „directivele Partidului Comunist (bolşevic)”. Care erau schimbătoare şi, deseori, ucigătoare. La propriu, încât criticul trebuia să fie atent nu neapărat la nuanţele textului literar, ci, mai ales, la nuanţele directivelor. Pentru cele dintâi, rămânea un grup extrem de restrâns de caracteristici, reduse, de obicei, la rolul de glazură ornamentală („minunatul poem”, „desăvârşita măiestrie artistică”, „înălţătoarele gânduri ale omului nou” ş.a.m.d.).
Criticii literari din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească s-au văzut constrânşi să se înscrie în acest uriaş model nivelator, care nu îngăduia nici afirmarea personalităţii celui ce ar fi trebuit să fie un exeget, nici afirmarea personalităţii scriitorului. Deosebirea faţă de critica şi istoria literară din dreapta Prutului era de-a binelea uriaşă. A făcut şi criticul din dreapta Prutului compromisuri, începând cu 1950 şi până prin 1970, dar apoi nu a mai adoptat ideologizarea ca pe o modalitate unică de existenţă şi de justificare a valorii. Excepţiile sunt puţine şi confirmă regula. În stânga Prutului, ca şi în ex-Germania Democrată, în Cehoslovacia şi în Bulgaria, fostele ţări comuniste cele mai obediente faţă de modelul moscovit, nu au avut cum să apară critici de întâmpinare precum Eugen Simion şi Nicolae Manolescu. Adică profesionişti care să aibă propria lor atitudine şi scară de valori. Foiletonistul român îşi permitea „lecturi infidele”. Cel de la Chişinău – niciodată. Chiar şi dacă numai s-ar fi gândit la această posibilitate, tot ar fi fost hărăzit unui sejur fără termen în preajma urşilor albi.
Ultimul deceniu a cunoscut o eliberare a discursului critico-literar din spaţiul pruto-nistrean. Deşi suficient de lentă. Cauzele lentorii sunt numeroase. Amintesc doar existenţa invocatei ideologizări, care a creat un mental colectiv extrem de rezistent, precum şi preocupările de ordin extra-literar. Există, fireşte, şi excepţii. Câţiva critici au ştiut să găsească o măsură adecvată şi să reziste discursului impus mult mai mult decât au reuşit alţii. În zilele noastre, o nouă generaţie se ridică, făcând proba ruperii totale de metehnele sovietizării. Modelul urmat nu este neapărat cel românesc, deoarece şi acesta se află în plină modificare. Se merge către critica de tip universitar, cu unele urme ale criticii de întâmpinare.
Ana Bantoş se înscrie în acest amplu proces, pe de o parte, de modernizare a discursului critic şi istoric literar, iar pe de altă parte, de racordare a literaturii de limba română scrisă în spaţiul dintre Prut şi Nistru la ceea ce eu am numit literatura română generală.
Sunt două dintre motivele care au călăuzit structurarea lucrării de faţă, al cărei prim capitol studiază relaţia dintre etnocentrism şi universalism aşa cum a fost văzută aceasta de o parte şi de alta a Prutului. Spre exemplificare au fost alese aici textele lui Vasile Coroban şi Mihai Cimpoi. Această selecţie pune în lumină căutările autoarei de valorificare şi de recuperare nu numai a actualităţii, ci şi a ceea ce a considerat drept valoros din perioada sovietică. Atitudine ce va fi o constantă a tuturor paginilor care vor urma şi în care criteriul estetic va fi unul fundamental.
Un al doilea capitol are în vedere o chestiune spinoasă, aceea a aşa-numitului regionalism. Despre acesta a început a se discuta în literatura română cu deosebire după 1918, adică după realizarea Unirii, când provinciile nou intrate în componenţa statului român au dorit să îşi afirme individualitatea. Niciodată însă astfel de manifestări nu au avut caracter centrifug, nu au negat apartenenţa la spaţiul literar românesc. Promotorii lor au apreciat că, dimpotrivă, este vorba despre diversitate în întregul numit literatura română. Autoarea se opreşte asupra lui Mircea Eliade, pentru a exemplifica diversele aspecte ale acestui fenomen, pe care îl consideră drept unul aflat „între etnocentrism şi dialog intercultural”.
Ana Bantoş scrie mai de mult. Un prim volum, din 1985, Creaţie şi atitudine, ia în dezbatere opera lui N. Costenco, P. Boţu, L. Damian, V. Teleucă, Gh. Vodă, N. Dabija, A. Suceveanu, V. Romanciuc, accentul fiind pus pe atitudinea faţă de creaţie, cu alte cuvinte, pe schimbarea, deplasarea centrului.
Deschiderea politică de după 1990 dintre România şi Republica Moldova a ocazionat şi o deschidere culturală, de care s-a bucurat şi Ana Bantoş: în noile condiţii, a urmat un doctorat la Iaşi şi a putut lua legătura cu specificul mişcării critice româneşti şi occidentale. De aici, a rezultat o lucrare de neconceput, până mai ieri, pentru un cercetător din fosta R.S.S.M.: Ana Bantoş a început să studieze prezenţa sacrului, semnând volumul Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000). Constantin Stere era de părere că basarabeanul ar fi caracterizat de „misticism democratic”. Sunt însă convins că nu aici îşi are sorgintea preocuparea autoarei. Este vorba, mai curând, de abordarea unui subiect interzis în ultimii cincizeci de ani în stânga Prutului. În mod cert, a contribuit şi apariţia în limba română a unei bogate bibliografii în materie, precum câteva lucrări devenite clasice (Rudolf Otto, Mircea Eliade, Roger Caillois). Pe de altă parte, Ana Bantoş consideră că aprofundarea acestei dimensiuni a liricii basarabene postbelice va contribui la „eliberarea literaturii de sub dictatul extra-literar”. În consens cu autorii invocaţi în bibliografie, autoarea este convinsă că nevoia de sacru consolidează identitatea umană şi, pornind de aici, face o paralelă între evoluţia liricii de pe cele două maluri ale Prutului. Se urmăreşte să se demonstreze sincronizarea lor: „Generaţiei de poeţi Nichita Stănescu – Ana Blandiana, care se afirmau la începutul deceniului al şaselea, îi corespunde, în Basarabia, generaţia lui Grigore Vieru şi Liviu Damian, care nu e străină de climatul menţionat, cu precizarea ca aşa-numitul «paşoptism» a durat aici mai mult”.
Efortul este lăudabil, căci tinde să afle puncte comune între termenii relaţiei. Iar aceste puncte există, fără îndoială, unele fiind discutate în exegeza analizată aici. Ar fi cu totul fastidios măcar să ne gândim că le putem aborda pe toate. Sunt tentat să găsesc, mai degrabă, diferenţele, spre a sublinia cât de dificilă este integrarea culturală. Nu poate fi trecută cu vederea – şi Ana Bantoş afirmă limpede acest lucru – amintita ideologizare profundă din literatura sovietică moldovenească. Era o consecinţă a situaţiei pe plan unional.
Pe de altă parte, tentativele subterane de racordare la cealaltă tradiţie, cea românească, sunt mai mult decât fireşti. Există prea numeroase fapte care confirmă tendinţa despre care totuşi nu se poate susţine că a fost nici generală şi nici profundă. Ea este sporadică şi mai mult tematică, aflată la nivelul câtorva motive, între care l-aş considera drept principal pe acela pe care l-aş numi sentimentul metafizic al originilor. Anatol Codru, spre exemplu, invoca, în 1967, „îndărătnicia pietrei”. Titlu semnificativ atât pentru volumul semnat atunci de Anatol Codru, cât şi pentru o întreagă grupare de creatori, precum Liviu Damian, Ion Hadârcă, Victor Teleucă, reuniţi în capitolul Lupta cu orizontul închis.
Pe acest tărâm, Ana Bantoş vine cu o perspectivă nouă, alegând, în lucrare, un alt referent. În general, teoreticienii şi istoricii literari moldo-sovietici se opreau asupra lui Cantemir, Creangă şi Eminescu, între care strecurau minori născuţi între Prut şi Nistru, precum Constantin Stamati. Însă Eminescu era câmpul de referinţă cel mai agreat – desigur, în varianta lui cenzurată drastic şi în stil bolşevic. Cam aşa cum se întâmplase şi la noi, până prin 1955. Generaţia şaizeciştilor basarabeni s-a folosit de ocazie, revendicându-se, ca tip de discurs liric, din eminescianism. Era o modalitate de salvare şi de derogare, câtă era posibilă şi admisă, de la sovietisme.
Ana Bantoş află acum şi alte înrâuriri, scoţând în prim-plan poezia lui Lucian Blaga, convinsă fiind că „în spaţiul basarabean, Blaga stă alături de Eminescu”. Concordanţele, similitudinile şi influenţa s-ar fi amplificat la şaptezecişti şi, apoi, la aşa-zişii „postmoderni” din stânga Prutului. Propunerea este pe cât de îndrăzneaţă, pe atât de insolită şi trebuie luată în considerare, cu atât mai mult, cu cât şi alţi critici ai noii generaţii apelează la marea noastră literatură interbelică pentru a căuta puncte de reazem. Cu atât mai mult, de asemenea, cu cât propunerea Anei Bantoş este şi serios argumentată. Exegeta este de părere că „importantă se dovedeşte schimbarea codurilor, nu a mijloacelor cu care se înfăptuia aceasta. Decalajul dintre mijloacele de exprimare şi lumea interioară, a eului intim, ca să-i spunem aşa, îi va preocupa pe poeţii basarabeni de după ’80, mai exact, după ce ecourile teatrului lui Eugen Ionescu au răzbătut aici, anihilând inerţia limbajului poetic înţepenit”.
Aceste afirmaţii constituie premisa principală de la care pleacă Ana Bantoş, care, mai departe, subliniază că în poezia ultimelor două decenii ale secolului al XX-lea se produce un fenomen de sincronizare şi mai puternică, „însuşi discursul fiind transformat în subiect liric”.
Ana Bantoş constată circulaţia intensă a unor motive care, prin persistenţă, devin un fel de simboluri obsedante: limba maternă, mama, locul natal, izvorul, lacrima, piatra, teiul, Eminescu. Existenţa tuturor acestora este exemplificată prin citate din autori de incontestabilă valoare, precum Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Ion Druţă. Nu am întâlnit niciun rând dedicat grafomanilor. Acest fapt întăreşte credibilitatea opiniilor avansate în lucrare şi constituie o generalizare deja câştigată pentru viitoarele cercetări asupra liricii basarabene.
În volumul semnat de Ana Bantoş constatăm că, dincolo de etichetele generalizatoare folosite, care, oriunde, introduc restricţii, caracterizarea poeziei de azi din Republica Moldova rămâne una exactă, chiar riguroasă. Evidenţiez un fapt particular, asupra căruia autoarea nu insistă, pentru că nu intră cu totul în vederile lucrării. Este vorba despre relaţiile dintre poeţii din Republica Moldova şi cei din Ţările Baltice. Este o problemă de literatură comparată, dar, în egală măsură, şi de sociologie literară. De ce a fost posibil ca scriitori de limba română să se îndrepte către experienţa literară a unor limbi (cele ugro-finice şi balto-slave) cu totul străine de specificul limbilor romanice – iată o întrebare la care nu se poate răspunde nici prea simplu şi nici în grabă. După cum nu este nici atât de simplu să se răspundă la o altă întrebare. După cum se cunoaşte, în aşa-numitul Banat sârbesc există o puternică literatură de limba română. De ce aceasta nu s-a autointitulat niciodată „literatură bănăţeană” şi foloseşte particularităţile dialectale regionale numai pentru a obţine efecte umoristice şi a lua în deriziune eventualele năzuinţe etnofuge? De ce, de asemenea, literatura de limba română scrisă în regiunea Cernăuţi nu se autointitulează „literatură bucovineană”?
În concluzie, sunt de părere că exegeza Deschidere spre universalism. Literatura română din Basarabia postbelică este o cercetare extrem de valoroasă, care pune în lumină conexiuni revelatoare şi bine argumentate prin utilizarea unor procedee critice moderne, contribuind la consolidarea a ceea ce se numeşte literatura română generală.