Opera literară din perspectiva noţiunilor „autor”, „narator”, „personaj”, „eu liric”
Pentru tiparInterpretarea operei artistice în spirit modern, actual, descoperirea semnificaţiilor acesteia la lecţiile de literatură necesită, pe de o parte, renunţarea la stereotipuri (interpretarea sociologică fiind unul din ele), şi, pe de altă parte, cunoaşterea de către elevi a diverselor perspective de interpretare a textului, printre acestea înscriindu-se şi cea structuralistă.
Or, conform modelului structuralist, în procesul interpretării operei epice în şcoală, interesul comentatorului (al elevului) va fi orientat spre receptarea discursului epic, care nu poate neglija, în primul rând, relaţia „autor – narator – personaj”, aceasta presupunând determinarea viziunilor naraţiunii, a punctelor de vedere din care poate fi spusă o poveste. Punctul de vedere („rezultatul unei alegeri personale, însă câtuşi de puţin arbitrare” – Henry Jams), la rândul lui, îi permite scriitorului „să-şi delimiteze mai bine opţiunile în raport cu acelea ale personajelor sale şi, în genere, să-şi exploreze şi să-şi dezvolte subiectul, să-i transmită sensurile şi, finalmente, să le evalueze” (Mark Schorer). Într-un interviu din „Le monde”, scriitorul american Paul Auster reia observaţiile lui Balzac pornind de la Oraşul de sticlă: „Există în romane un lucru care mă fascinează: vedem un nume pe copertă, numele autorului, dar deschidem cartea şi vocea celui care vorbeşte nu e a autorului, ci a naratorului. Cui aparţine această voce? Dacă nu e cea a autorului, privit ca om, e cea a scriitorului, deci o invenţie. Există deci doi protagonişti. /.../ În viaţa mea există o mare ruptură între mine şi omul care scrie cărţile. În viaţa mea ştiu, în mare parte, ceea ce fac; dar când scriu sunt pierdut şi nu ştiu de unde vin aceste istorii”. Această afirmaţie a lui Auster este foarte aproape de constatarea lui Marcel Proust: „Cartea este produsul unui alt eu decât cel pe care-l manifestăm în obiceiurile noastre, în societate, în viciile noastre”.
Aşadar, noţiunile „autor”, „narator”, „personaj”, „eu liric” sunt indispensabile unei interpretări a operei literare, la orice nivel de şcolaritate. Cu părere de rău, în comentariile lor, elevii, deseori, confundă conceptul de „autor” cu cel de „autor-narator”, cel de „personaj” cu „personaj-narator” sau, în cazul operelor lirice, noţiunile de „eu liric”, „autor”, „personaj” (sunt foarte cunoscute, de pildă, în această ordine de idei, afirmaţiile elevilor: „În poezie, autorul îşi aşteaptă iubita lângă un lac”, „În poezia Odă (în metru antic) eul liric invocă două personaje mitologice, Nessus şi Hercule” etc.).
Întrucât percepţia artistică a realităţii se poate face sub trei unghiuri de vedere diferite (perspectiva narativă a autorului, perspectiva narativă a unui actor, perspectiva narativă a unei camere de luat vederi), e important ca, în procesul comentării unui text epic de către elevi, să se determine relaţia ce se stabileşte între autor şi proiecţia literară despre sine însuşi. Evident, această sarcină presupune realizarea următoarelor obiective de identificare a instanţelor narative: Cine este autorul operei? Cine este naratorul diegezei? Ce relaţie se stabileşte între autor şi narator? Ce relaţii există între narator şi diegeză? Care sunt priorităţile unui anume tip de narator (punct de vedere)? Ce / pe cine reprezintă eul liric al unei poezii? Ce relaţie există între eul liric şi autorul operei? Ce înfăţişări poate avea eul liric în raport cu autorul concret?
O primă sarcină pe care o va soluţiona profesorul împreună cu elevii vizează noţiunea de „autor concret” al operei literare, care, de fapt, este creatorul real al acesteia, personalitatea istorică, biografică, ce duce (a dus) o viaţă autonomă, independentă de textul creat. Evident, pentru definirea personalităţii autorului, elevii vor analiza o serie de texte: note biografice, mărturisiri ale scriitorului / ale contemporanilor, scrisori / corespondenţă etc. Totodată, se va ţine cont de faptul că „biografia scriitorului” (chiar însăşi noţiunea de „autor concret”) înseamnă nu numai trecerea în revistă a CV-ului acestuia, ci şi relevarea cadrului cultural-istoric / politic / social / religios, a circumstanţelor în care s-a format ca om, dar şi ca scriitor, a lumii lui interioare (aspiraţii, trăiri, viziune asupra lumii), a comportamentului în viaţa de zi cu zi (conformist, inadaptat, singuratic, sociabil etc.). Astfel, în procesul studierii personalităţii biografice a lui M. Eminescu, de exemplu, printre alte sarcini, elevii vor proceda la realizarea unor sarcini de felul următor: 1. „Citiţi câteva dintre scrisorile lui M. Eminescu şi ale Veronicăi Micle. Argumentaţi marea dragoste dintre aceştia, având ca repere: stările sufleteşti, atitudinea, modul de comunicare / exprimare”; 2. „Pregătiţi-vă individual şi argumentaţi, într-o discuţie colectivă, rolul pe care l-a avut Veronica Micle în viaţa omului şi poetului M. Eminescu”; 3. „Demonstraţi într-o discuţie colectivă destinul dramatic al omului Eminescu”; 4. „Comparaţi cele două portrete şi pronunţaţi-vă asupra deosebirilor, asemănărilor: a) «Totodată rog să se înscrie în acel paşaport pe al cincilea fiu al meu, Mihail, care este la vârsta de 7 ani. Statul crescătoriu, părul potrivit, faţa smolită, având şi acesta a urma studiile» (Gheorghe Eminovici); b) «Mic şi îndesat, cu părul negru pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, faţa lunguiaţă, umerii obrajilor puţin ridicaţi, ochii nu mari, dar vii, colorul feţei întunecat, prin care străbate însă rumeneala sănătoasă a obrajilor» (V. Ştefanelli)”. Menţionăm că asemenea exerciţii îi va ajuta pe elevi nu numai să formuleze o concluzie referitoare la personalitatea biografică / reală a scriitorului, „să vadă” autorul concret, dar şi să stabilească ulterior anumite conexiuni între autor şi creaţia lui, să determine dacă există sau nu un decalaj între ideologia autorului şi opiniile exprimate de personajele sale.
Definit ca instanţă intermediară între autor şi istorie / diegeză, naratorul este considerat, în acelaşi timp, ca instanţă tipică a texului narativ literar. Figură autonomă, creată de autor, ca şi personajele operei, naratorul îşi asumă funcţia narativă, denumită de Dolezel funcţia de reprezentare (îşi asumă obligatoriu nararea povestirii pe care o adresează cititorului / naratarului). Această funcţie se combină întotdeauna cu cea de control (Dolezel) sau cu funcţia de regie (Genette), căci naratorul controlează structura textuală în acest sens (el poate introduce discursul actorilor prin verbele zicerii sau ale simţirii, le poate schimba intonaţia prin indicaţii scenice etc.). Pe lângă aceste două funcţii obligatorii, naratorul mai poate exercita şi funcţia de interpretare (îşi exprimă atitudinea sa faţă de evenimentele povestite, faţă de personaje etc.). Totodată el poate îndeplini şi o funcţie de acţiune, identificându-se cu un personaj. Cât priveşte personajul operei literare, acesta este actorul care participă într-un anumit fel la acţiune. Desigur, înlăuntrul lui se menţine distincţia între personajul-narator, care îşi asumă funcţia narativă şi personajul-actor, ce îndeplineşte funcţia de acţiune. Întrucât actul narativ poate fi asumat de către o instanţă narativă anonimă, care nu participă la acţiunea operei (Rousset numeşte instanţa narativă anonimă „autor – narator”, acesta deosebindu-se de autorul concret ca „persoană biografică”) sau de către un personaj, care joacă un rol în lumea narată (personaj-narator), profesorul va formula şi sarcinile necesare pentru interpretarea operei literare din perspectiva conceptelor respective: 1. Determinaţi la ce persoană a verbului se narează. 2. Determinaţi pe baza fragmentului / textului dacă evenimentul / întâmplarea este relatată din perspectiva autorului-narator sau a unui personaj; 3. Determinaţi dacă naratorul: a) deţine toate informaţiile despre întâmplările povestite, despre gândurile, intenţiile, sentimentele personajelor; b) este martor la acţiune; c) se / nu se autocaracterizează; d) dirijează / nu dirijează procesul relatării). Analiza mai multor fragmente de text literar din perspectiva acestor sarcini îi va ajuta pe elevi să realizeze că autorul-narator deţine toate informaţiile despre personajele sale, are acces la intimitatea acestora, oferă o viziune aparent obiectivă, creează iluzia desfăşurării autonome a evenimentelor, în timp ce personajul-narator, ca martor al acţiunii, deţine o informaţie limitată despre eveniment, este subiectiv, dirijează procesul enunţării (relatează cât vrea şi cum vrea), se autocaracterizează.
Un alt concept cu care operează elevii în procesul interpretării lirice este cel de „eu liric”. În acest context, menţionăm că orice comunicare poetică se deosebeşte de cea nepoetică şi prin faptul că limbajul celei dintâi este unul afectiv, că fondul ideatic al poeziei (mai ales în lirica meditativ-filozofică) nu se constituie din concepte şi idei pure, abstracte, ci subiectivizate prin trăire. În accepţia modernă poezia este o expresie a eului, „vorbire” despre eu. Direct ori indirect, explicit ori implicit, spiritul poetului este prezent în operă. Omul-poet vede în lumea reală ceea ce starea lui sufletească şi gândirea îl determină să vadă. Din această lume el alege şi introduce în poem ceea ce îl reprezintă ca afectivitate şi inteligenţă. Emoţia şi-o transmite fie în mod direct (lirism confesiv), fie printr-un intermediar (lirism „obiectiv”, în care intermediarul este eroul liric sau un alt element al liricii reale, care, devenit simbol, sugerează stări afective şi viziuni subiective). Prin urmare, profesorului îi revine sarcina de a-l ajuta pe elev să înţeleagă că poezia e o construcţie în interiorul căreia sălăşluieşte un suflet, că ea e o afirmare a eului într-o continuă încercare de a se defini pe sine, că eul liric nu este altceva decât vocea poetului, că această voce e o abstracţie. În acest caz, conceptul de eu liric va fi raportat la stări, emoţii, ipostaze. În final, elevul va putea să definească emoţia dominantă a poeziei (regret, nostalgie, tristeţe, bucurie etc.), să determine ipostazele / înfăţişările eului liric / (eu individual, eu colectiv, eu general etc.), trăsăturile lui definitorii, relaţiile care se stabilesc între el şi lume / iubită / natură etc. Evident, sarcinile pe care le vor rezolva pe parcursul interpretării operei literare din această perspectivă vor viza într-o mare măsură anume noţiunea de „eu liric”. Iată câteva din ele: 1. Observaţi la ce persoană este exprimat eul liric şi determinaţi tipul de lirism; 2. Identificaţi cuvintele şi mărcile gramaticale ce indică prezenţa unui eu liric; 3. Definiţi ipostaza acestuia; 4. Selectaţi versurile cele mai sugestive pentru a ilustra ideea că eul liric trăieşte sentimentul solitudinii; 5. Cum este resimţită iubirea de eul liric al poeziei Noi şi pământul de Lucian Blaga? Alegeţi varianta posibilă de răspuns şi argumentaţi-o pe baza operei: a) intensificare a vitalităţii; b) ardere până la cenuşă; c) tulburare senzuală; 6. Comentaţi alternarea eului individual („...eu trec de-a lung de maluri...”) cu eul – perechea celor doi îndrăgostiţi („Vom pluti cuprinşi de farmec”) etc.
Cât priveşte strategiile prin care poate fi abordată diferenţa autor / narator / personaj / eu liric, acestea pot fi diverse. Jocul pe roluri, înscenarea unei întâmplări / unui eveniment, reproducerea textului prin schimbarea instanţei narative, rescrierea textului din perspectiva unui personaj-narator, exerciţiul de comparare (se vor compara două variante de text: primul – cu relatarea realizată la persoana I, al doilea – la persoana a III-a) etc. – iată câteva dintre tehnicile / sarcinile pe care le poate utiliza cu succes profesorul în vederea atingerii obiectivelor respective. În cazul rescrierii şi comparării a două variante de fragment, modalitatea de lucru nu numai că este cât se poate de simplă, dar şi antrenantă. Iniţial, profesorul / elevii alege / aleg un fragment din opera literară studiată stabilind cine şi la ce persoană narează. Ulterior, ei înlocuiesc relatarea la persoana a III-a cu cea la persoana I, alegând şi personajul care va nara evenimentul / întâmplarea. În final se vor analiza aceste variante din mai multe perspective.
Exemplificăm.
Se dau fragmentele:
1. „Avea optsprezece ani şi era foarte timidă. Nu pentru că era atât de tânără, ci pentru că aşa fusese ea de când se ştie, un pic mai retrasă, parcă mereu rămânând cu un pas în urma celorlalţi, lăsându-i pe ei, pe oricine, s-o întreacă şi ea să privească faptul ca pe ceva absolut firesc.
O chema Agripina, un nume care nu-i plăcea, considerându-l demodat, greoi, chiar caraghios, dar, de-a lungul anilor, se obişnuise şi-l suporta ca pe o povară inevitabilă. Totuşi, dacă i se întâmpla să facă cunoştinţă cu vreun băiat, îşi rostea numele încet, atât de încet încât acela, dacă avea vreo intenţie în privinţa ei, trebuia s-o mai întrebe o dată. Cum însă, de cele mai multe ori, băieţii treceau cu capul sus pe lângă ea, se liniştea repede şi se retrăgea din nou în intimitatea şi modestia ei bolnăvicioasă”.
2. „Am optsprezece ani şi sunt foarte timidă. Nu pentru că sunt atât de tânără, ci pentru că aşa am fost de când mă ştiu, un pic mai retrasă, parcă mereu rămânând cu un pas în urma celorlalţi, lăsându-i pe ei, pe oricine, să mă întreacă şi eu să privesc faptul ca pe ceva absolut firesc. Mă cheamă Agripina, un nume care nu-mi place, pe care-l consider demodat, greoi, chiar caraghios, dar, de-a lungul anilor, m-am obişnuit şi-l suport ca pe o povară inevitabilă. Totuşi, dacă mi se întâmplă să fac cunoştinţă cu vreun băiat, îmi rostesc numele încet, atât de încet încât acela, dacă are vreo intenţie în privinţa mea, trebuie să mă mai întrebe o dată. Cum însă, de cele mai multe ori, băieţii trec cu capul sus pe lângă mine, mă liniştesc repede şi mă retrag din nou în intimitatea şi în modestia mea bolnăvicioasă”.
– Prin ce se aseamănă / se deosebesc aceste fragmente?
– Cine relatează în fiecare din cele două fragmente?
– În care din fragmente instanţa narativă este obiectivă / subiectivă?
– Care relatare vă place mai mult? Motivaţi.
– În care din cele două relatări poate fi oferită o informaţie mai amplă despre personaj? De ce?
Recurgând la înscenarea unei întâmplări (jocul pe roluri), profesorul nu va neglija vocea naratorului, care, aflat după cadrul acţiunii, va face unele precizări privind locul, timpul desfăşurării acţiunii, gesturile, comportamentul personajului etc. În final, câteva întrebări îi vor ajuta pe elevi să determine statutul naratorului: Cine a participat în mod direct la acţiune? Cine doar a relatat despre...? Ce funcţie a îndeplinit naratorul / actorii? În ce relaţie sa află naratorul cu actorii / cu autorul concret al operei?
Formularea altor întrebări-sarcini, căutarea unor soluţii la ele îi va ajuta pe elevi să pătrundă în esenţa relaţiei autor – narator – personaj. Or, distincţia între instanţele literare nu trebuie să prezinte la lecţiile de literatură un interes teoretic. Ea trebuie să prevadă anumite efecte produse asupra cititorului (elevului) de distanţa morală, intelectuală, estetică, ideologică etc. dintre diferitele instanţe ale operei literare.