Coroane de scrum
Pentru tipar...În această după-amiază de sâmbătă, eu şi cu Jorj, amicul meu cu doi ani mai mic, adică – de 17,5 în buletin (uneori îşi numără şi anotimpurile pe care le-a vieţuit, spunându-mi-le cu gravitate de pedant pehlivan), dar, la înfăţişare, de cel puţin nouăsprezece împliniţi, Jorj, ne-am zis să o încheiem cu plebeismul, să renunţăm la terase sordide, unde ne bem vodca proastă şi berea caldă, şi să încercăm a ne sălta pe prima treaptă a boieriei. Adică, să intrăm într-un local mişto-prima-ntâi, totuşi moderat ca pretenţie, nu forte, fără condiţionare. „Ceva nici prea-prea, nici foarte-foarte”, convenirăm noi şi încercăm a ne aciua în una din cele câteva cafe-baruri din imensul complex comercial „Sun City”, de peste stradă de catedrala chişinăuiană de importanţă panbasarabeană-seceonistă-promoscoviteană (pentru că promosco-vită nu prea sună, nu?). Ne zicem, comunicând telepatic, să aruncăm undiţele, să momim gagici şi, pe urmă, vedem noi ce, unde şi cum.
– Luăm una, două, se interesă Jorj, pe când pornirăm în căutarea unei mese, cel puţin pe jumătate liberă. O găsirăm, dar nu (se) ajungea un scaun.
– Vedem noi, îi răspunsei, lăsându-l pe scaunul disponibil şi pornind în căutarea perechii lui, care avea să-mi fie destinat(ă). Nu fu uşor şi nici fără ceva altercaţie verbală: neavând alte variante, mă oprii la un scaun pe care două buzate durdulii îşi ţineau o poşetă, o pungă de plastic şi, pe spetează, o vestă de doc. La început nu se lăsau convinse că scaunul e predestinat fundului şi nu poate fi utilizat ca element de garderobă. În al doilea rând, nu mai avea rost să merg pe convingere verbală – pricep eu la madame de astea cam sleite –, astfel că, delicat, ridicai, la grămadă, toate cele ce se aflau pe scaun, punându-le în poala amplă – imensă! – a uneia dintre protestatarele cu faţa lată ca de ardeleancă, vorba lui Cărtărescu. (Uite, pe ăsta l-am citit... De ce iubim femeile, pare-se... Dar parcă alde astea, răscrăcănatele, două pe trei scaune, le poţi iubi?!) Apoi luai şi vesta, potrivind-o, la repezeală şi strâmb, pe umerii de halterofil ai celeilalte reprezentante a genului slab, căreia nu mi s-ar fi dat limba să-i potrivesc şi cel de-al doilea calificativ: frumos. „Te rog să le potoleşti”, lăsai eu peste umăr primului chelner ce se afla mai pe aproape, revenind la Jorj.
În fine, convenirăm să bem, pentru început, o bere cehă şi... Da, deschisesem meniul pe care ni-l prezentă un garson cam de seama mea. De la prima privire pe listă, în faţa ochilor ni se perindară, fulgerător, ca pe ecranul calculatorului, un şir prelung, în galop animat, de semne de exclamare în continuă multiplicare!!!!!!!!... Din cauza preţurilor ce ne făcură să credem că aici capacul norocos (chelnerul îţi deschide sticla la masă şi, în timp ce el îţi toarnă berea în paharul înclinat, să nu facă spumă, tu cauţi numărul câştigător – maşină „Skoda”, nimic mai puţin!) – aşadar, conform preţurilor, ar fi reieşit că respectivul capac de sticlă de bere, dacă nu e înnobilat cu praf de diamante, cel puţin e suflat, aşa, subţire, cu aur proba numărul 23. Iar sticla şi paharul, din care / în care se toarnă berea, ar fi curat cristal de Boemia. Iar noi – boemi cam ageamii, cu pretenţii de veterani... Astfel că, intuitiv-telepatic şi flash, ne modificarăm opţiunile, revenind la tihnitul nostru patriotism mioritic, comandând, adică, nepretenţioasa bere „Chişinău” care, de fapt, şi ea, aici, costa ca, pe timpuri, sticla de coniac cu acelaşi nume de capitală sovietică. Trăgând, potoliţi, din bere, ne gândeam cu groază cât ar costa îngheţata de la mesele vecine, servită în cupe de... mitropolit, probabil: argint, pietre rare, mirtul zeilor...
La un moment dat, Jorj scotoci în buzunar, scoase mâna, aruncă. „Pliosc!” răsună la spatele meu moneda pe care o jertfi amicul pentru fundul bazinului nu prea mare cu apă sinilie – pe fundalul teracotei de respectivă culoare cu care era pardosit.
– Ce, ai vrea să mai venim pe aici? îl întrebai, a reproş pe faţă, gândindu-mă la simbolica gestului: arunci moneda în mare, cu gândul să mai dai pe acolo, la anu’, peste zece ani, peste...
– Pe dracu’... Am aruncat-o, menind pe invers, să nu mai calc pe aici, răspunse Jorj abătut, cu gândul la imposibilitatea – la aceste preţuri – să ne alegem cu ceva vânat de gagici.
– Să arunc şi eu, tot de aia, zisei, scoţând banul şi întorcându-mă spre apa albăstruie a bazinului. Hă, hă, hă!, făcui, arătându-i lui Jorj cu degetul spre o tăblie din partea opusă a acestui acvariu numismatic – în limbile română, rusă, dar mai ales în cea engleză (litere mai barosane, vizibile chiar şi... cărpănoşilor) se spunea că banii strânşi din bazin vor fi predestinaţi procurării de jucării pentru orfelinate. Adică, domnilor, primo: nu fiţi avari, aruncaţi monede mai babane; secundo, nu care cumva să îndrăznească vreun... numismat să pescuiască piesele – cenţii, leii, banii – moldoveneşti şi româneşti, copeicile, grivnele şi ce altele se mai aruncă acolo, ca şi furându-le bieţilor copii orfani sau abandonaţi... În genere, tot ce se face în acest „Sun City” mie unuia mi se pare un fel de double coding...
– Ai impresia că pe aici ar năvăli boschetarii, nu cavalerii, făcu amărât de-a binelea Jorj ce mai stătea holbat spre tăblia despre binefacere. Observaţia lui peiorativă avea rezon, dacă te gândeai la zdrahonii de gardieni ce stăteau la cele câteva intrări în „Oraşul soarelui”.
În timp ce ne beam berea, perechea de la masa noastră – un el şi o ea cu ochii unul în cataracta celuilalt – se retrase, astfel că, în graba de a ocupa locurile eliberate, ni se înfăţişară două gagele mişto, la prima vedere.
– Am înţeles că e liber, spuse una din ele.
– E voie? se interesă a doua, după ce deja ocupase locul.
– Cum să nu fie? E! Telepatic, înţelesei de la Jorj că nu este exclus să încercăm a le agăţa. Să intrăm în vorbă. Să... Dar rămaserăm, cel puţin eu, cu gura căscată: fără să mai aştepte barem apropierea chelnerului sau chelneriţei, cele două tipese traseră scaunele una spre cealaltă, începând a se mângâia şi a se săruta, precum fetiţele din grupul vocal-oral-instrumental „Tatu”, rusesc!... Telepatic, bineînţeles, dar şi din priviri, şi correctly political, făcurăm cu Jorj un schimb de expresii şi impresii tărişoare.
Pe când treceam printre mese spre ieşire, Jorj mă întrebă dacă mai ţin minte versuri de Safo din Lesbos, care se învaţă în clasa a zecea de liceu... Era atuul lui: se afla exact pe această treaptă de şcolarizare. Eu – student la politehnică. Ştiu mai multe despre Hypatia, celebră matematiciană linşată bestial de monahi în anul 415, la Alexandria...
Aproape de namilele de gardieni de la intrare, întoarsei capul: păi, se mai vedeau perechi ce se pupau demonstrativ transsexualiceşte... Astfel, amărâţi, urma să ne condimentăm ziua cu poezie şi lucruri serioase, cum le-ar sta bine la doi tineri studioşi, ca noi. Ăsta, amicul meu, cu doi ani mai mic, dar care, ia auziţi, ce înţelept zice:
– Cel care nu e în stare să suporte timpurile grele, niciodată nu le va prinde pe cele bune... Haida la terasa noastră, să bem ceva!
Fără a-l întreba pe Jorj unde a citit banalitatea cu timpuri grele sau uşoare – sigur, nu era a lui –, fac semn că accept propunerea şi, luând-o pe Vlaicu Pârcălab în sus, peste două cvartale ajungem la dragul nostru „Acvariu”, cum se numeşte puturoasa bodegă... modernizată de după biserica „Sfântul Pantelemon”. Doar că mai facem un cartier la stânga. La cealaltă intersecţie, un agent de circulaţie amenda un motociclist. Martoră la protocol era – cine credeţi? – Gina, fată bună la toate, care parcă nici nu plecase vreodată de la această intersecţie, de la „Acvariu”.
– Salut, zice ea... Mergem să bem o bere?, se mai interesează.
Cum să nu mergem, dacă ne invită o... doamnă?
– Cum e, Gino? Beton?
– Nu, standard.
– Standard poate însemna şi plicticos.
– Cam înseamnă...
– Haide să mai variem... Bem berea şi... te invităm... Mergi?
Ne priveşte, pe rând, cu ochii ei spălăciţi, trişti şi obosiţi. Gina nu are puteri de a se împotrivi. Mai bine zis, nu are alternativă.
Ceea ce e aproape plăcut cu Gina, e că ne putem da în spectacol. Facem teatru aici, în „Acvariu”, la spatele Teatrului Naţional şi, am putea spune, în coasta celuilalt teatru, pentru tineret... Facem teatru şi unde mergem după aia...
– Cum îţi merge?... o întreb eu, din nou, ca cel mai în vârstă. Mai bine zis, o provoc, ştiind că Gina are totdeauna răspunsuri nestandard.
– N-aş crede că mai bine decât ţărişoarei noastre dragi..., zice. Sau decât vouă, mai adaugă.... Hirovo, vorba fostului frate mai mare.
– Acum nu mai e?, punctează, interogativ, Jorj.
– Întreabă-l pe el...
...După două rânduri de bere, o luăm spre garsoniera Ginei. Ea, continuând spectacolul, ne ţine pe ambii de braţ, cântând:
Hai să încercăm să trăi-i-m,
Poate chiar împreu-u-nă...
Eu cu Jorj fredonăm, mormăit, sub nas. Îi ţinem isonul, cum ar veni...
Când intrarăm în casa scării – pe palierul de la etajul şapte se afla garsoniera Ginei –, văzurăm sub scară două figuri ghemuite, un el şi o ea, care fumau. Din câte se putea desluşi în clarobscurul acelui spaţiu, înde ei aveau o sticlă de bere. Din atare sticle de plastic de un litru jumătate tatăl lui Jorj a făcut un făraş. Da, a tăiat corespunzător formei dorite fundul sticlei şi o jumătate – să zicem, partea „de sus” – care o fi ea să fie; a tăiat o jumătate – până la jumătate, să zic aşa, încât jumătatea rămasă întreagă, plus „coada” – gâtul sticlei – formau anume făraşul destul de acceptabil şi practic. L-au rezemat într-un ungher de pe palierul scării, pentru ca cineva din vecinii „conştiincioşi” să strângă cu el ce mai măturau după vreun fumător înrăit, după vreun copil ce aruncă ba ambalajul şi beţigaşul de la îngheţată, ba pachetul de la cips, ba...
Când se deschise uşa liftului, Gina făcu un pas înainte, apoi, neamânat, un altul – sau tot pe ăla – îndărăt.
– Au fumat în draci, zise. Hai să urcăm pe jos, facem o plimbare...
– Oblic-verticală, încercai eu să glumesc.
Pe palierul de la etajul unu fuma un invalid în căruciorul pe rotile. Tot cu ţigara între dinţi îi ţinea de urât o femeie bondoacă cu părul răvăşit. Gina salută. La „Bună ziua” i se răspunse „Bună seara”. Da, era ora de trecere de la zi la noapte. La etajul doi – de asemenea fumători. Trei. Adolescenţi. Din picioare, jucau cărţi, transmiţându-şi, din mână în mână, cartonaşele cu aşi, valeţi, crai... Pe aceştia Gina nu-i salută. Ei ne priviră pe sub sprâncene, continuând a-şi transmite unul altuia cărţile şi dând, oblic, pe la colţul gurii, fumul ţigărilor.
Scene asemănătoare, cu fumători şi fumătoare, întâlnirăm până la etajul şapte, unde Gina, la un moment dat, se îndreptă spre uşa garsonierei sale, apoi ni se adresă:
– Hai să vedem dacă fumează diavolii şi sus, după care o luă pe scara de fier, ce duce de la ultimul palier pe gudronul acoperişului. Da, după cărămida unui coş de ventilaţie stăteau, pe o pătură, doi tineri, el şi ea, şi fumau. „Probabil, după ce şi-au încheiat eroticalele”, ne spuserăm, telepatic, eu şi Jorj. Gina le făcu şăgalnic din deget:
– Vedeţi, să fiţi cuminţi!, zise, întorcându-se şi coborând scara de fier.
Când intrarăm în holul garsonierei, Gina aprinse un bec minuscul, din cele înşiruite în ghirlandele brazilor de revelion. Îşi lăsă pantofii din picioare, se întoarse spre noi şi – izbucni în râs!
– Încoro-na-ţilor!, hohotea ea cuvântul.
Eu cu Jorj ne privirăm la lumina mioapă şi cât pe ce să ducem câte un deget la tâmplă şi să-l răsucim în adresa Ginei.
– Ce fel de... încornoraţi?
Gina se lăsă pe vine, hohotind şi mai abitir.
– Nu încornoraţi, ci încoronaţi am zis, regilor! încerca ea să ne lămurească.
Să vezi ce ochi ageri are Gina! În clarobscuritatea holului din care beculeţul de revelion nu putea curma prea mult întuneric, ea observase ceva... trivial-poetic, să zic. Observase că pe zulufi aveam câte o spuză de scrum! Cât am tot urcat pe scări etajele, peste pletele noastre se aciuară petalele mărunte ale scrumului suriu scuturate de pe paliere de fumători! Şi Gina ne desluşise coroanele, nimburile de scrum! Spuneţi şi dumneavoastră dacă nu e... nu e în aceasta ceva – cum să zic? – sordid-simbolic?... Pentru că de ce nu ar fi timpurile noastre anume ale celor încoronaţi cu scrum?... Chiar fără a aminti de Cernobâl sau 11 septembrie 2001... Să nu trivializăm, să nu banalizăm: e tragic de adevărat aşa cum este – oameni nimbaţi de scrum...
Punct sau trei puncte! Atât, basta, autorule! – aici e finalul, nu mai încerca să continui. Ai putea strica totul. Punct!
Decizie în lumea pe-invers
Deja ai şi înregistrat un anume progres faţă de cel care erai ieri sau acum o clipă, odată ce ai ajuns a te întreba, nu care cumva ai putea încerca, din plin, plăcerea de a... – da, exact, plăcerea! – de a urî?... Şi, reflexiv, a te... Da, a te urî. Atavică sau poate contactată „pe parcursul vieţii”, ridicându-se de peste mileniile omenirii şi neamului tău sau, pur şi simplu, din căpcăunul hău al propriului suflet o insuportabilă nedumerire, apoi, cameleonic devenind durere, se urcă până la beregată, până la dopul de ne-plută al aşa-zisului nod în gât, iar tu nu eşti sticlă de şampanie – să explodezi, să te relaxezi, să-ţi „reglezi” presiunea interioară ce aţâţă cocota aia de tensiune arterială.
Uite, aceasta e nemuritoarea furie a omului muritor, secul sâsâit de gâscan al existenţei care, şi el, se poate distinge în generalul, nocturnul gâgâit de salvare a Romei şi a aromei ce se numeşte putoarea vieţii omeneşti. De ce să nu crâcneşti, să nu urăşti totul ce vezi, totul ce crezi, dar mai ales – nu – vezi şi crezi, politica de stat (şi de mers aiurea), timpul parşiv, prognoza meteo pe mâine, scorul dintre „Zimbru” Chişinău şi „Steaua” Bucureşti... mama mă-sii de planetă bâc-dâmboviţeană, grea, ce mai este ea?!...
Incontestabil, să urăşti mizeria din casa scării blocului în care locuieşti şi mizeria de după uşile apartamentelor în care ai vecini, prieteni, rude, alogeni, păianjeni, monştri... Biblioteci... Da, şi biblioteci cu opere nemuritoare, sau topitoare ca îngheţata care îţi place, dar nu îţi este permis să o lingi şi de aia ai, adică, motive să n-ai ochi să vezi îngheţata cu tot cu dezgheţata ei vânzătoare.
În special, este nespus de plăcut să-i deteşti pe cei care îţi seamănă cel mai mult, anume dânşii creează concurenţa în toate – frumuseţe, bizarerii, bâzâit elitar, urâciune, monstruozitate, faptă, lene, minciună, curvărie, la toate nivelele şi nivelurile, agonisire, pierdere... Şi pierzanie. Ce dihanie metafizică – pierzania, sfâşietoare, bacoviană, dar şi bucovineană sau transnistriană, unde începe pusta tătarilor, fără a şti de ce Dino Buzzati (o fi rudă cu istoricul Buzatu de la Iaşi, aşa, peste secole geto-italice? Sau cu prozatorul Buzura?...), zicându-i, masculin, deşert, a plasat-o, pusta, în cu totul altă parte şi nu aici, unde i-ar fi hotarul...
Urăşti tu, omul simplu, pentru că citeşti. Asta e. Iar când nu citeşti ziare, nu priveşti TeVe-ştiri, când nu stai ca tâmpitul picurând de somn, cu gura căscată – a prostie, fireşte! – la de toate pentru toţi, cel mai înţelept, uite, poţi ajunge la aşa ceva, într-o anumită măsură – înţelepciune! – deci în acest caz de secetă de informaţie din exterior, de benevolă prostire în insuportabila atmosferă, viciată, împuţită – mass-media, a ton(t)omatelor, cum i-a zis preşedintele ţării, parafrazat de un basarabean, – cel mai înţelept este, aşadar, să te urăşti pe tine, să nu ai ochi să te vezi, nici în oglinda de pe perete, nici în oglinda propriului suflet. (Ce prăfuită – şi... pufăită! – ar mai trebui să fie, dacă nu chiar de-a dreptul murdară!...)
Fiecare om şi femeie au un miliard de motive de a se detesta! Oricât ar face-o ea pe mironosiţa, el pe monahul, imaculatul (în negru, nu?), ambii, la cel mai general plural, până la pluralul absolut, au motive – infinite – de a se detesta, unii dintre ei, dintre noi – chiar până a se – escusez-moi! – ...decapita, a-şi pune juvăţul de gât, a băga două cuie, ţinute cu mâinile goale, în ochii prizei electrice, a-şi aminti de Anna Karenina sau Urmuz ce-o dădu în boscheţi şi-şi trase glontele unde şi-l trase, el Urmuz, părintele absurdului, dar şi al boschetarilor, ar reieşi, de parcă Celălalt Părinte, Supremul, ar fi fost al lucidităţii, bunei măsuri, logicii, iubirii între oameni... Lasă-mă, domnule şi Doamne, cu atare basme în care în vecii vecilor nu va apărea peştişorul de aur!!!
Punct de etapă şi de la capăt: urăşte-te! Vrei să-ţi înăbuşi sentimentele, parşive, bineînţeles, te înşfaci de gât, tu Otello şi tot tu Desdemona, plus tatăl Shakespeare şi Hamlet încolţit de fiare – mamă regină şi rege tată vitreg impostor... Continui să nu ai ochi să te vezi, să te pierzi din proprii ochi, neprivindu-te nici în oglinda din baie, nici în cea din hol, nici în cea din adânc, din sufletul tău nătâng... Totul este o nemărginită sală (şi silă!) a oglinzilor strâmbe! Iată un sentiment de necurmat, o senzaţie de ne-dezamorsat, o... un... Bu-u-n!
Urăşte-te! Poate că anume în aceasta şi constă ceea ce se numeşte, blegeşte, instinctul de autoconservare. Posibil că, în acest caz şi necaz, unul sigur – instinctul, fără recul, ce te-ar doborî, te-ar da pe spate, înainte de a te putea urî deavolna, din belşug, în mod clasic, fie acesta complexul lui Edip sau al lui Freud sau al automobilului Ford. Tu să ai complexul sportiv de a te urî, de a urî! Dacă în firea, suprafirea, uimirea şi căcăcioşenia ta nu mai e loc şi motiv – oho! ce fantastică... „ştiinţifică” lipsa de motiv – de a te urî, înseamnă că eşti ca şi mort. Nu de tot. Dar nici în mică măsură totuşi.
Urăşte, detestă, chiar dacă îl auzi pe cela spunându-ţi, propunându-ţi:
– Vă rog, nu fiţi nervos, furios! Haideţi să rezolvăm această problemă, ecuaţie sau inepţie de viaţă ca nişte oameni bine educaţi, culţi, inteligenţi...
Tâmpitul! – de unde să ştie el că anume aceste stupizenii adjectivate te înfurie cel mai mult – educaţi, culţi?...
– Cine, tu, – inteligent, educat, cult?!, ţipi la el. Şi bine faci, pentru că ura fără ţipăt e arie din Lucia de Lammermoor, donă din Donizzeti, nu altceva... – poate că doar a mai adăuga: capodoperă a romantismului italian, et caetera – vezi Wikipedia... – tra-lea-lea...
Numai că, urâţii mei, curioasă faptă se întâmplă. Din scântei (de ură), din pumnii din ring, din furie adică, parcă se filiază aceeaşi insuportabilă dorinţă de a căuta, în continuare, ceva aproape frăţesc, cald, ami-cal (şi ami-iapă!), ceva bun, frumos, la fel de nemaivăzut, nemaiîntâlnit, condamnat la inexistenţă... Dar tu eşti prins, aprins de insistenţă să continui a căuta ceva ce ar potoli ura, ar dezamorsa furia şi ar admira morsa ori foca – focul apelor?! – care, precum zicea Hlebnikov, coşcogea viţel-de-mare, sprijinindu-se pe înotătoarele-i lungi, galopează neîndemânatic pe duşumeaua menajeriei, aidoma zvârcolirii unui om legat într-un sac, apoi, peste câteva clipe, precum un monument tuciuriu de tuci, de fontă adică, brusc! găseşte în căpşorul ei cine ştie ce motive de nestăvilită veselie...
Dar tu, coşcogea om, fire-ar să fie, chiar să nu găseşti în scăfârlia ta motive de veselie, de anti-furie?...
La o adică, te rog să-mi permiţi mie, autorului, – unii pot zice – creatorului, ceea ce recunosc, franc (elveţian), că nu-mi displace, – aşadar (aşa dar!), permite-mi să decid în locul tău de erou – supărat, înfuriat –, să decid la acest capăt de nuveletă că, iată, parcă s-ar înzori de ideea, întru ideea unei noi povestioare în care, sper, personajele să fie ceva mai calme şi, pe cât posibil, fericite. Lor le voi striga, fireşte: Iubiţi! Iubeşte! În lumea asta pe-invers...
Crisalida. Aleluia!
Bate ceva. Ticăie. O pendulă. Cu dublă bătaie. A mecanismului de ceas şi cea a frângerii de amplitudine, pe care o comite însăşi ea, pendula. Parcă diferite, parcă aceleaşi, sunetele – ale tic-tac-ului şi ale clătinatului, frânt brusc, al pendulei, ba într-o parte, ba în cealaltă. Bătăi de ceas ce numără nişte clipe. Poate că ultimele. Ale cuiva. Ale mele. Ale tale. Ale fantomelor noastre. Sau, poate, ale vieţii memoriei noastre. Pentru că, parcă independent – dar nu indiferent – de viaţa noastră biologică propriu-zisă, memoria noastră – de fapt, două memorii, a mea şi a ta – are, au cursul, albia lor de viaţă. Mai durabilă, se zice, decât viaţa propriu-zisă a insului, căruia îi aparţine memoria. Şi memoriile. Acestea – deja scrise. Memoriile memorialistică – gen literar, de plan secund. Ceva viaţă, ceva fantezie, ceva beletristică. Stil şi emendaţie. Una, două, trei – corecturile. Pentru ca să iasă bine, să iasă bună, memorialistica. Şi iată, poate că sunt ultimele bătăi, ultimele clipe ale destinului nostru. Împreună. Şi a destinelor noastre, luate aparte. Unul ar putea să se sfârşească chiar în câteva secunde, altul – ar mai continua ceva timp. Dar nu prea mult. Scurtisim.
Ticăitul mecanismului, bătaia, strânsă, a frânturilor de amplitudine săvârşită de pendulă parcă ar sfărâma, ar pisa sticla ce acoperă cadranul ceasului de perete, faţa timpului. Sau a vremii. Mărunţişul acesta strălucitor, scânteios, ne împresoară feţele. Veşmintele ne sclipesc de minusculele cioburi de sticlă. Ca de cristal de Boemia. Şi eşuat destin de boem. În ce mă priveşte. Strict pe mine. Pentru că tu totdeauna ai fost rezonabilă, reţinută, necedând exceselor.
Aici, în această încăpere, pe podiumul potolit, cânta o orchestră nu prea mare. Şi noi dansam. Ne roteam dimpreună cu alte perechi. De la palat, de la curte, de la... Nota „la” dădea tonul şi muzicanţii începeau valsul.
Încercăm să ne convingem că încăperea, nu prea marea sală de bal, ar fi pustie. Ţipenie – în afară de noi. Fantomele, stafiile sau doar memoria noastră. Dar, pare-se, văzurăm totuşi pe cineva. Dintre prietenii noştri. Dintre vechii dansatori.
Dar iată-ne în altă încăpere. De peste timpuri. Atmosfera. Însemnele. Muzica. Muzica unui mic taraf studenţesc. Însă pe grosul strat de praf de pe parchet nu se vede nicio urmă. De pantof. De picior desculţ.
Tu mă iei de mână şi sala dispare după o mare, masivă uşă neagră. Ce sală? Biserică adevărată. Transformată de antihrişti, în studenţia noastră, în sală de dans. La medicină. Venea studenţime de pretutindeni. Îngrozitor! Cutremurător!...
Şi iată o altă sală goală. Sală... porno, odată ce e goală, glumesc eu foarte stupid. Tu roşeşti. „Poţi uita toate astea? Mai bine zis, toate cele ce ni s-au întâmplat, ca viaţă tânără?...” „Nu.”
Sala este inundată în lumină lăptoasă, densă. Ca o ceaţă la partidele de vânătoare ale lorzilor englezi. Nu mai contează de avem ochii închişi sau deschişi. Da, când îi ţinem închişi, vedem totuşi ceva – filmul de dincolo de pleoape. Intens. De ne dor ochii. Şi-i deschidem.
Şi iată o altă sală. Ceva mai mică. Parcă mai intimă. În colţ, pe comodă, se roteşte bobina (mare – pe atunci); se deapănă, de pe o bobină pe alta, celuloidul foşnitor al peliculei brune, mate, dar ascuţite la margine. Ţi-ai putea răni degetele, ca de la tăişul unei lame.
Dar – priveşte! În fiecare colţ al sălii, câte un magnetofon uriaş îşi deapănă pista brună a celuloidului care – iată! – se rupe, celuloidul, pelicula, la un magnetofon, la al doilea – la toate câte sunt în sală. Bobinele se rotesc în continuare, celuloidul brun şerpuieşte, din toate ungherele, spre centrul sălii, unde noi ne rotim. Dansăm. Pelicula, şerpii ei ni se încolăcesc în jurul gleznelor. Zeci, sute de metri de peliculă de magnetofon, depănate de pe casete vechi... (Ce noi erau, când eram noi! Tineri! Abia apăruseră, performante, râvnite, jinduite, rotite, exploatate! Umplând cu muzică sălile de dans, de bal ale lumii!...)
Probabil, nu presupunem un eventual pericol – precum ne rotim, ne rotim, ne rotim, în continuare, peste timpuri, vârste, celuloidul brun ne va înfăşura, ne va tot înfăşura, până ne va acoperi totalmente. Ne-ar încarcera ca într-o pupă brună de larvă uriaşă, ca într-o crisalidă ce trezeşte frica celui care o vede, gogoaşă-carceră!
Dar, posibil, din astfel de păpuşă-crisalidă-pupă noi am putea renaşte în chip de fluturi sau, poate, chiar de îngeri?
Dar poate că în acea crisalidă se vor înmormânta nu doi tineri, ci o epocă întreagă, o stare a lumii de cândva...
Oricum, muzica se dezmormântează mai uşor ca omul, ca trupul acestuia, pentru că muzica e suflet, spirit şi ea poate cu adevărat reapărea pe pământ, sub cer, în chip de fluturi albi sau îngeri. Muzicii îi vine cu mult mai uşor să renască... Ea, doar muzica, ce va rămânea din noi, cei care niciodată nu ne vom scrie memoriile, nu ni le vom povesti...
Îngerii nu-şi scriu memoriile, nu şi le povestesc. Pur şi simplu, ei, îngerii în chip de muzică, ar putea ieşi din crisalida brună a unui cocon din peliculă de magnetofon. Ar putea ieşi, ar putea reuşi, după care să repete holograma existenţei omului şi holometabola insectei ca deplină metamorfoză a trecerii prin stadiile de larvă, nimfă şi adult...
Noi vom ieşi din pupa angelicus.
Aleluia!