Rost, rosti, rostui
Pentru tiparToate metaforele bazate pe asemănările luate din corpuri,
pentru a semnifica operaţii abstracte ale minţii, trebuie să-şi aibă originea în acele timpuri în care filozofia începe să treacă de etapa ei rudimentară. Aceasta se dovedeşte prin faptul
că în orice limbă cuvintele necesare artelor culte şi ştiinţelor
raţionale au origini rurale.
pentru a semnifica operaţii abstracte ale minţii, trebuie să-şi aibă originea în acele timpuri în care filozofia începe să treacă de etapa ei rudimentară. Aceasta se dovedeşte prin faptul
că în orice limbă cuvintele necesare artelor culte şi ştiinţelor
raţionale au origini rurale.
Giambattista Vico
Puţină lume mai ştie astăzi că în limba română veche exista cuvântul rost cu înţelesul de „gură”. Textele vechi, dar şi altele moderne, ne oferă numeroase exemple: „Rostu au şi nu grăiescu” (Psalt.); „Se mira de cuvintele lui pline de dragoste, carele ieşea den rostul lui” (Noul Testament, 1648); „Deschide-ţi svăntul rost şi măngăie maica ta” (Varlaam); „Şi-i turnară în svântul rost dzămi iuţi amestecate cu oţăt şi păcură” (Dosoftei); „Ascultă pe fericitul Ioan cel cu rostul de aur” (Neagoe), „Ah! Ce frumoase vorbe din rostul lui răsar” (Coşbuc); „Sfânt să fie rostul tătâne-meu, că bine m-a învăţat” (Creangă).
Termenul provine din latinescul rostrum, s.n. „cioc (de raţă)” „bot”, care trimite la verbul rodo, rodere, rosi, rosum „a roade, a mânca”. În jurul acestui sens s-au mai adăugat, prin comparaţie, încă două: „1. Pinten de corabie în formă de cioc, din fier sau bronz, cu care se izbeau în proră sau în coastă corăbiile duşmane; 2. Vârf încovoiat de cosor; vârf al fierului plugului; cioc de vas de luminat (opaiţ)”. Pluralul rostra trimitea doar la sensurile derivate: „1. Tribună (tribuna oratorilor în forul roman ornată cu ciocurile de corăbii capturate de la inamic): in rostra ascendere; de rostris descendere (Cicero) „a urca la tribună”; „a coborî de la tribună”; 2. For: a rostris manat rumor (Horatius) „din for se răspândeşte un zvon” (Guţu, 1983, s. v.).
În ironie sau zeflemea, cuvântul a început să fie utilizat şi pentru „gura” omului, ca sinonim al lui os, oris, n. (vezi Marc. Empiricus, De medicam., XII, 46, deşi alţii, precum Nonius, afirmă că nu trebuie întrebuinţat când se vorbeşte despre om: rostrum hominis dici non debere consuetudo praesumpsit) (Densusianu, 1961, I, 132).
Dar fenomenul trecerii înţelesurilor cuvintelor de la animal la om (o înnobilare semantică) constituie o trăsătură specific umană, în timp şi spaţiu, şi nu trebuie să ne surprindă. Şi în alte limbi se folosesc pentru „gură” termeni specializaţi în a denumi „botul” animalelor sau „ciocul” păsărilor: în franceză gueule „bot (la animale)”, „gură”; în italiană becco „cioc”, (fig., glumeţ) „gură”; în română: flit, rât, cioc, clonţ, plisc etc.: ţine-ţi flitul; lasă pliscul; tacă-ţi clonţul; ciocu mic etc.
În româneşte sensul concret al lui rost s-a dedublat: rostul ca gură a sfârşit prin a însemna deopotrivă deschizătură, şi fiecare dintre ele şi-a dezvoltat sensuri figurate, speculative (Noica, 1987, 20). La această observaţie putem adăuga şi faptul că două derivate importante, verbele a rosti şi a rostui, trimit, distinct, la aceste două accepţiuni.
Cu primul înţeles, atestările demonstrează că, întocmai ca şi alţi termeni din acelaşi câmp onomasiologic (v. Felecan, 2005), rost s-a putut folosi pentru a denumi şi „facultatea de a vorbi, de a avea glas şi grai” sau chiar „mod de a se exprima în scris, stil”: „Că nu e în rostulu loru adevăr” (Psalt. Hur.); „Asinul... grăi cu rost omenesc” (Biblia, 1648); „Să strigaţi într-un rost” (Iacob Negruzzi); „Nu te mira de cumva îmi voi muta rostul, şi altmintrelea de cum am obişnuit voi scrie” (Şincai). În sfârşit, de la sensul concret „gură şi facultate de a vorbi” s-a trecut la sensul abstract de „limbă, vorbire, discurs”: „Şi era tot pământul un rost şi un glas la toţi” (Biblia, 1688); „rost de bun ritor” (Cantemir); „Îiascultam rostul greu şi încâlcit” (Sadoveanu) (exemplele în DLR; unele şi la Noica, 1987, 21-22).
Legat de sensul „gură”, rost şi-a format şi câteva derivate: verbul a rosti „1. A pronunţa sunete, cuvinte cu ajutorul organelor vorbirii; 2. A zice, a spune, a vorbi”: „A rostit vorbele acestea cu glasul aşa de cald” (Caragiale), rostisi (înv.) „a înfiinţa”, rostuleţ, s.n., şi mai departe, de la verbul rosti, cuvintele: rostime, s.f., (neobişnuit) „înţelegere, pricepere”; rostire, s.f., rostit, adj., rostitor, -oare, adj. şi s.f., rostitură, s.f. Dar ceea ce-l face încă prezent în accepţiunea primară este expresia pe de rost, însoţită de verbe „dicendi”, ca a grăi, a învăţa, a recita, a spune, a şti, a zice etc., însemnând „prin viu grai, verbal”, în opoziţie cu „în scris, de pe carte”: „Spunea pe de rost, murmurând repede, fără înţeles, rugăciunea lungă” (Sadoveanu). Însă şi mai frumos se învederează sensul de „gură” în sintagma a lua (pe cineva) la rost, adică „a face observaţii verbale cuiva; a blama, a ocărî; a obliga (pe cineva) să răspundă de faptele sale; a-i cere socoteală”: „Căpitanul meu micuţ şi cu faţa blondă mă ia la rost” (Camil Petrescu).
Cu înţelesul de „deschizătură” cuvântul a avut o evoluţie mai interesantă. Printr-o metaforă, dar în sens invers, de la uman spre concretul material, rost şi-a adăugat înţelesul de „Spaţiu în formă de unghi, format la războiul de ţesut între firele de urzeală ridicate de iţe şi cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură”, de unde şi expresia a porni rostul = „a începe ţesutul”: „Mariţa ca o nevastă Vrea rostul să şi-l pornească” (Şez.). Dicţionarul limbii române (DLR), precum şi Atlasul lingvistic român (ALR1), oferă şi alte sensuri concrete ale cuvântului legate de această îndeletnicire casnică a ţăranului, şi anume: „distanţă de la sulul de dinainte până la spată”; „distanţa din cinci în cinci coţi la pânza ţesută”; „locul unde se încrucişează firele pe răşchitor sau pe urzitor”; „încrucişarea firelor, jurubiţă”; „grup de zece ighinţi de fire încrucişate pe răşchitor sau urzitor”; „crestătura, raza urzitorului”; „vergea de trestie care se pune la urzeală ca să nu se încurce firele”; „urzeala înfăşurată pe sulul dinapoi al războiului”; „rost la răşchitor”.
Întrucât ţesutul era o preocupare importantă şi permanentă a omului (cu deosebire a femeilor), iar rostul la pânză era precumpănitor, fiindcă de el depindea bunul mers al activităţii şi uşurătatea acestuia, cuvântul şi-a găsit întrebuinţări şi în alte domenii ale ocupaţiilor gospodăreşti: „partea unui obiect care taie, tăiş”: „Le sunt dinţii lănci cu ostii de mânie Slobodzâte şi li-i limba spată iute, Ascuţită-n două rosturi ca pre cute” (Dosoftei); „un fel de gură cu dinţi; dinţii fierăstrăului”.
Vechimea cuvântului, pornind de la sensurile derivate, poate fi dovedită şi prin alte derivate menţionate în DLR, precum: rostar, s.n. (reg.) 1. „Unealtă cu care se rosteşte pânza”; 2. „Unealta cu care se înclină dinţii fierăstrăului de o parte şi de alta a pânzei lui; dinţar”; la plural, rostare şi rostori, cu sensul de „cuie mici, de care se servesc rotarii pentru a delimita curba roţii şi locul spiţelor”; rosteală, pl. rosteli, s.f. 1. (Prin sud-estul Olt.; în expr.) a face rosteală = „a pune la cale, a începe, a porni; a face rost de ceva”; 2. (Prin nord-vestul Munt.) „agoniseală, chiverniseală”: „N-are nicio rosteală omul acesta la casa lui” (Udrescu); „căpătuială, căsătorie”: „Până i-a face rosteala, mai va” (Udrescu), rostelnic, s.n. (reg.) „Numele unei unelte de tâmplărie”.
Tot de la sensul de „rost al pânzei”, găsim cuvântul utilizat ca „deschizătură în construcţii”, precum: „spaţiul îngust dintre cărămizile unui zid, dintre ulucii unui gard, dintre scândurile unei duşumele, dintre ţiglele unui acoperiş, dintre piesele ce trebuie sudate”, deci orice „interval, crăpătură”. Se mai numeşte aşa „crestătura făcută în piciorul de sus al prispei”, sau, regional, „uşorul de la uşă”, dar şi „jgheabul săpat în lemn, pe care alunecă o fierăstruică, o uşă, un capac”. În unele părţi se numesc rosturi şi „cele două orificii tăiate în cutia viorii”. Mai specială, dar tot concretă, este denumirea pentru „laturile formate din filele unei cărţi închise, pe unde se pune uneori aur, la legarea cărţilor”: „Erminie cum să pui aur pe la rosturile cărţii” (Grecu). Derivatul verbal utilizat pentru asemenea accepţiuni este a rostui (uneori, regional, a rosta), de la care s-au format derivatele: rostuială, s.f., rostuire, s.f., rostuit, adj., rostuitor, s.n.
Cunoscând acum evoluţia celor două sensuri ale cuvântului rost, „gură” şi „deschizătură”, vom putea percepe mai uşor accepţiunea de „rost-rânduială”, care, la ora actuală, „s-a desprins de real şi a devenit egalul grecescului logos, care însemna şi cuvânt, şi raţiune, şi socoteală, şi raport, şi definiţie, şi rostul ultim al lumii” (Noica, 1987, 20).
Cunoscutul filozof român, Constantin Noica, afirma că „saltul de la concret la abstract şi de la sens material la sens speculativ” al cuvântului rost nu poate fi explicat pe linia sensului rost-gură, ci „mai degrabă de la rost-deschidere, pe linia lui independentă”. Ţesătura a fost întotdeauna un model pentru structură şi ordine (de unde şi expresia „ţesătura lumii”), după cum zimţii unui ferăstrău şi aşezarea pe rânduri a cărămizilor şi ţiglelor de pe acoperiş sau a gardurilor dau o imagine a ordinii. Deschiderea regulată şi revenirea ritmică a intervalurilor, punctarea a ceea ce este cu pauzele locurilor goale, iată o sugestie pentru ordine” (Noica, 1987, 23): „Arta rostirilor în lemn a atins perfecţiunea în realizarea fusului (de tors cânepa şi lâna), ..., emblema meşterilor lemnari din Maramureş” ; „În creaţia sa «rostirile» capătă o încărcătură filozofică prin trimiterea la rosturile lumii şi existenţei” (IM, X, 2565, 9).
Numeroasele expresii şi locuţiuni, de tipul cu rost; fără rost; a da de rost „a desluşi, a da de capăt”: „Nu-i dau de rost, mâine o să am mai multă inspiraţie” (Călinescu); a (nu) şti de rostul cuiva (sau a ceva); a nu-şi afla rost; a-şi pierde rostul; a fi în rostul lui şi altele ne duc la sensuri ca: „Mod, fel de organizare a unei activităţi”; „Plan de executare a unui lucru, a ceva; Ordine după care se desfăşoară o acţiune”, şi menţin cuvântul în sfera „social-materială şi de familie a cuiva”, deci în situaţii reale. Numai odată cu trecerea lui la sensurile de „noimă, scop, tâlc, ţel; justificare, menire, raţiune” el „este scos cu desăvârşire din orice angajare materială; acum rostul s-a desprins de real şi a devenit legea lui adâncă sau sensul ideal al realului” (Noica, 1987, 24): „Făcură tot ce trebuia pentru rostul căsătoriei lor” (Ispirescu); „Îi lipsea rostul obişnuit şi ticna de toate zilele” (Slavici); „Numai cei nepricepuţi nu pot pătrunde rostul cuvântului” (Rebreanu); „Un băiat care munceşte, încet-încet îşi face un rost” (Preda).
Din cele afirmate se învederează faptul că rost a avut o dezvoltare semantică distinctă pentru sensurile de „gură” şi „deschizătură”, culminând cu înţelesuri abstracte ce duc la cea mai fină speculaţie filozofică. În opinia aceluiaşi filozof Constantin Noica aceste sensuri disparate sunt din nou unite în derivatul rostire, care „nu pierde nici sensurile materiale ale rostului şi urcă în acelaşi timp spre sensurile speculative”. „Termenul rostire reintegrează aceea ce rostul pierduse, anume cuvântul. De aceea: «La început a fost Cuvântul» ar putea mai bine fi redat prin: «La început a fost Rostirea», adică punerea în rost, rostuirea lucrurilor” (Noica, 1987, 24, 25, 20).
În concluzie, nu e greu să observăm, alături de G. I. Tohăneanu (1976, 129), că în tot ce rostim şi în tot ce rostuim e un mândru ROST.
Note
1 ALR I 651/125; ALRM II/I, h. 282/791; ALR S. N., I, h.
Bibliografie
1. ALR(M) = Atlasul lingvistic român, publicat de Muzeul limbii române din Cluj, sub conducerea lui S. Puşcariu. Partea I, vol. I-II de S. Pop, Cluj – Sibiu – Leipzig, 1942; Micul Atlas Lingvistic Român, (ALRM) Serie Nouă, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1956.
2. Ion Coteanu, Marius Sala, Etimologia şi limba română. Principii – Probleme, Editura Academiei, Bucureşti, 1987.
3. DAR = Gh. Bulgăr, Gh. Constantinescu-Dobridor, Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2000.
4. DEL = Elena Comşulea, Sabina Teiuş, Valentina Şerban, Dicţionar de expresii şi locuţiuni, Editura Ştiinţa, 1998.
5. Densusianu, 1961 = Ovid Densusianu, Istoria limbii române. Vol. I, Originile, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
6. DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1975.
7. DLR = Dicţionarul limbii române, Serie Nouă, Tom IX, Litera R, Editura Academiei, Bucureşti, 1975.
8. Felecan, 2005 = Nicolae Felecan, Terminologia corpului uman în limba română, Editura Mega, Editura Argonaut, Cluj-Napoca.
9. Guţu, 1987 = G. Guţu, Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
10. IM = Informaţia zilei, Maramureş, An X, nr. 2565, Vineri, 26 februarie 2010, p. 9.
11. Noica, 1987 = Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, Bucureşti.
12. Ion Popescu-Sireteanu, Cuvinte româneşti fundamentale, Editura Bucovina, Iaşi, 1995.
13. Marius Sala, Aventurile unor cuvinte româneşti, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.
14. Tohăneanu, 1976 = G. I. Tohăneanu, Teodor Bulza, O seamă de cuvinte româneşti, Editura Facla, Timişoara.
15. Giambattista Vico, Ştiinţa nouă. Studiu introductiv, traducere şi indici de Nina Façon, Editura Univers, Bucureşti, 1972.