Scrisori din Basarabia1
Pentru tipar (De la corespondentul nostru particular)
Multă vreme a trecut neobservată întinderea (ca să nu spun gravitatea) consecinţelor pe care le are – atât în ce priveşte studiul vieţii şi operei lui C. Stere, cât şi în acela al contextelor generale (social-politic şi literar) din România sfârşitului de secol XIX şi a începutului de secol XX – faptul că o bună parte din imensul aisberg pe care îl constituie publicistica acestuiae ca şi necunoscută, nefiind la îndemâna cititorilor interesaţi şi a specialiştilor. Cauzele – obiective (îndeosebi existenţa îndelungată a unei cenzuri ideologice atotputernice), dar şi subiective (ţinând de o anumită perspectivă minimalizatoare) – au dispărut, aşa încât, în ultimii ani, conştientizarea situaţiei a făcut evidente progrese. Astăzi, nu mai este pusă la îndoială necesitatea unei ediţii critice (adică, dacă nu complete – lucru ca şi imposibil –, cel puţin foarte cuprinzătoare) a publicisticii lui C. Stere. Şi, ca atare, ea va fi cu siguranţă şi realizată. Nu prea curând totuşi, dată fiind lunga suită de operaţii, uneori deosebit de migăloase, ce trebuie parcurse.
Angajat de câtva timp în acest proiect (nu sunt singurul), am făcut câţiva paşi în direcţia scoaterii la lumină a unor bucăţi din partea scufundată a aisbergului pomenit mai sus. Şi am considerat oportun ca publicul larg să le cunoască imediat, înainte de finalizarea care totuşi, singura, le va restitui în, ca să spun aşa, tridimensionalitatea lor. În acelaşi chip procedez şi acum.
De astădată, pun la îndemâna cititorilor revistei „Limba Română” primele două dintre cele şase „scrisori din Basarabia”, pe care C. Stere le-a publicat, în cursul lunii ianuarie 1906, în cotidianul bucureştean „L’ Indépendance roumaine”.
Se cuvine a face precizarea că, deşi erau de un interes major, deşi erau iscălite cu binecunoscutul pseudonim C. Şărcăleanu şi deci contemporanii le ştiau autorul, nimeni nu le-a reţinut pentru posteritate. Şi cum periodicul respectiv a fost şi este şi astăzi puţin cercetat de specialişti, ele ar fi putut rămâne în continuare ignorate, îngropate în paginile lui. Meritul de a le fi depistat îi revine lui Z. Ornea, care, acum mai bine de 20 de ani, a avut şansa de a descoperi la Biblioteca Academiei Române corespondenţa dintre C. Stere şi Barbu Catargiu, în care cel dintâi îl informa pe ultimul cu privire la acţiunea întreprinsă de el la Chişinău în 1905-1906, la un moment dat atrăgându-i atenţia şi asupra colaborării sale la ziarul bucureştean de limba franceză. În urmă, eminentul cercetător a valorificat textele în ampla biografie pe care i-a consacrat-o ctitorului poporanismului (Viaţa lui C. Stere, vol. I, Bucureşti, Editura Cartea Românească, p. 343-352), în care a şi citat câteva pasaje. Din păcate, el n-a putut, iniţial, şi, apoi, nu va fi avut timp să le aducă la cunoştinţa publicului in extenso.
Aşa cum am afirmat şi cum cititorul îşi va da neîndoielnic seama, cele şase „scrisori din Basarabia” sunt de un interes major, prin chiar conţinutul lor. Dar ele au această calitate şi pentru că (împreună, poate, cu alte două texte apărute înaintea lor în acelaşi cotidian, dar nesemnate) constituie o uvertură, un început al unui amplu grupaj având ca temă realitatea basarabeană, a cărui continuare va fi găzduită de coloanele „Vieţii româneşti”. (În acest grupaj intră, din martie 1906, nu numai pseudo-scrisori, ci şi „cronici externe”, precum şi o suită de note inserate la Miscellanea.)
Fie şi numai ca punct de pornire în judecarea importanţei acestui grupaj, să reţinem cele spuse de autorul acestuia în celebrele sale „documentări şi lămuriri politice” din 1930, unde relatează următoarele: „Aceste studii şi corespondenţe au fost remarcate, reproduse şi comentate şi în presa străină. Iar după Unire, un grav istoric al renaşterii naţionale din Basarabia, care cu nici un cuvânt nu pomeneşte despre rolul meu în această privinţă, stăruieşte totuşi cu căldură asupra marilor naţionalişti basarabeni: M. Costea, C. Şărcăleanu, C. Nistrul... Bietul istoric, atât de bine intenţionat, nu ştia că sub toate aceste pseudonime, cărora le atribuia începuturile renaşterii românismului de peste Prut, se ascunde acelaşi personaj, asupra căruia patriotismul şi obiectivitatea de savant îi impuneau tăcerea”.
Din motive lesne de înţeles (în special, din lipsă de spaţiu) nu voi da şi textul „original” (în limba franceză). Am încercat să realizez o versiune în limba română cât mai fidelă şi, în acest scop, unde am considerat că este necesar, am dat între paranteze drepte termenul francez sau sinonime româneşti. Numele proprii, inclusiv acela al „corespondentului particular” al ziarului „L’ Indépendance roumaine”, au fost în genere transcrise în forma românească. Unde a fost cazul, am dat câteva explicaţii în note şi, pentru a deosebi singura notă a autorului, am indicat-o ca atare, prin „(Nota Aut.)”.
Victor DURNEA
I
Chişinău, 2 ian. [1906]
Chişinăul mi-a amintit întotdeauna povestea Frumoasei din pădurea adormită. Străzi largi, ca şi pieţe fără sfârşit, trecători rari, case cu obloanele lăsate, despărţite prin ogrăzi lungi, absenţa cafenelelor şi a localurilor publice, unde lumea să se poată distra în văzul tuturor; mereu somnolentă, capitala Basarabiei seamănă cu un imens pustiu, unde puţin numeroasele „bipede fără pene”, rătăcite în mijlocul grămezii de case, nu pot să biruie tăcerea şi monotonia naturii, afară de cazul când vraja este ruptă de vreun scandal la „clubul nobilimii”, provocat în cursul unui joc de cărţi de vreun troglodit bine afumat...
Astăzi însă, cu toate că străzile par şi mai pustii, liniştea – şi mai adâncă şi casele – şi mai întunecate, un observator, chiar superficial, simte în aer îngrijorarea şi groaza plutind ca o ceaţă pe oraşul trist şi posomorât.
Zilele acestea, am asistat la şedinţele consiliului (Zemstvo) din judeţul Chişinău. De obicei, aceste sesiuni se mărgineau la o singură zi, în cursul căreia secretarul citea cu o voce somnoroasă raportul comitetului executiv (Uprava) privitor la vreun pod peste Bâc ori la cumpărarea de veselă pentru spitalul din Costugeni. Consilierii încuviinţau dând din cap şi totul se termina cu un vot prin care se mulţumea comitetului executiv şi autorităţilor, începând cu „şeful luminat” al guvernului şi sfârşind cu „energicul ispravnic”, ba chiar cu subprefectul ori comisarul. Viaţa publică nu se resimţea deloc, cel mult dacă la restaurantul Hotelului „Elveţia” creştea consumaţia sau dacă jocul devenea mai însufleţit [âpre] la „clubul nobilimii”.
Astăzi însă, şedinţe agitate, durând zile întregi, discuţii furtunoase asupra chestiunii agrare...
Această chestiune agrară este răul zilei pentru toată Rusia, căci, aşa cum zicea recent „Molva” din St. Petersburg, ţăranii ameninţă ca primăvara viitoare să transforme Rusia într-un ocean de foc.
La mizeria şi dezorganizarea vieţii publice – aceste cauze, s-ar putea zice, naturale ale răscoalelor ţărăneşti – vin să li se adauge agitaţiile revoluţionare, care dau mişcărilor agrare o formulă cvasiteoretică.
Am în faţa ochilor o proclamaţie, în limba română, dar tipărită cu caractere ruseşti.
Transcriu cuvânt cu cuvânt paragraful următor:
Ce vor oamenii cari umblă cu steagul roş?
Oamenii cari umblă cu steagul roş vor să se dea toate pământurile dvorenilor (nobilii), a hasnelii (statului), a negustorilor, a familiei împărăteşti şi altele în folosirea tuturor muncitorilor.
Pământul nu este zidirea mânelor omeneşti şi pentru aceasta nimene nu are voie să aibă asupra lui stăpânire pe veci.
Tot pământul rusesc trebuie să fie în mânele norodului. Să se folosească cu pământul (sic!) trebuie numai acela care îl lucrează singur şi cu truda casei sale, fără argaţi. Fiecare cine doreşte să lucreze pământul primesc pământ atât cât vor putea ei să lucreze2.
Având în vedere aceste situaţii, guvernul nu s-a mărginit doar să publice manifestul imperial din 3 noiembrie, prin care se acordă anumite facilităţi şi încă mai multe făgăduieli clasei ţărăneşti, dar a sesizat Zemstvele3 judeţene ca să dea concurs direct Băncii Ţărăneşti (instituţie bine cunoscută în Rusia şi care în România e numită „Casa Rurală”) la cumpărarea pământurilor particulare şi distribuirea lor ţăranilor. În acest scop, Zemstvele sunt invitate să aleagă comisii speciale în care „vor fi introduşi cât mai mulţi ţărani posibil” şi care vor fi chemate să colaboreze permanent cu administraţia Băncii Ţărăneşti.
Dar înainte ca Zemstvele judeţene să se reunească în diferite oraşe ale Basarabiei pentru a se conforma instrucţiunii de mai sus, la 28 decembrie, s-a adunat la Odesa consiliul special al administraţiei domeniilor statului din circumscripţia Basarabiei şi Chersonului.
După ce a constatat că, în cursul anului curent, administraţia domeniilor statului în Basarabia şi Cherson n-a încasat decât 500.000 ruble faţă de 1.500.000 ruble în 1904, adică doar 1/3 (această scădere e cât se poate de caracteristică din punctul de vedere al situaţiei agrare, mai ales când te gândeşti că în această regiune domneşte o linişte relativă), consiliul hotărăşte:
1. Să arendeze domeniile statului ţăranilor fără licitaţie [sans adjudication], în loturi de 3 deseatine pe un termen de cel puţin 3 ani.
2. Să încheie acte de arendare a pământurilor [moşiilor] statului ţăranilor pentru perioade îndelungate cu dreptul pentru arendaş de a se stabili pe aceste pământuri (colonizare) în regiunile unde ţăranii locali n-au nevoie de pământ. („Odesskaia Novosti”, din 30 decembrie 1905).
Primele Zemstve care s-au reunit pentru a răspunde misiunii ce le-a fost dată de guvern au fost cele din Bender şi din Chişinău.
Mă mărginesc la a da principalele rezoluţii ale adunării din Bender:
1. Zemstva consimte să colaboreze cu administraţia Băncii Ţărăneşti;
2. Ea va interveni pentru ca, din această iarnă chiar, să se vândă ţăranilor câteva pământuri din judeţ;
3. Ea va face demersuri pentru ca nivelul dobânzii luate de Banca Ţărănească să fie cât mai redus posibil;
4. Comitetul executiv al Zemstvei va interveni între proprietari şi ţărani pentru a negocia arendarea pământurilor particulare ţăranilor şi, în acest scop, va contracta de la stat un împrumut de 100.000 ruble şi de la provincie (gubernie) un împrumut de 25.000 ruble.
5. Va interveni pentru ca, printr-o lege specială, să se hotărască ca perceperea arenzilor datorate de ţărani proprietarilor, în urma contractelor negociate de către Zemstvă, să se facă după legea urmăririlor aplicabilă la veniturile statului.
6. Sunt aleşi în comisia impusă de guvern d-nii E.P. Leonard, O.E. Mălaiu, N. Bocancea, A.P. Nanu, Plămădeală, Efremov şi Homorov.
Sesiunii Zemstvei din Chişinău, plină de incidente dramatice, îi voi consacra însă o corespondenţă specială.
C. Şărcăleanu
[În „L’ Indépendance roumaine”, an XXX, nr. 9038, din 6/19 ianuarie 1906, p. 1.]
II
Chişinău, 3 ianuarie [1906]
Sesiunea extraordinară a Zemstvei judeţene s-a deschis pe 28 decembrie, la ora 8 seara, sub preşedinţia mareşalului adjunct al judeţului, dl. Th. Suruceanu.
Şedinţă solemnă, căci, alături de consilieri judeţeni, au luat loc patru-cinci delegaţi din fiecare dintre cele 13 „volosti”4 ale judeţului, 70 de ţărani în total, aşa cum prescrisese comunicatul guvernului.
Pe fondul cenuşiu al cojoacelor ţărăneşti se evidenţiau redingotele corecte ale consilierilor; „boierii” sunt un pic jenaţi, s-ar zice că se simt străini [dépaysés] în propria lor casă.
Şedinţa începe cu citirea în limba rusă a manifestului imperial din 3 noiembrie privitor la chestiunea agrară, a adresei ministrului de finanţe, aprobată de consiliul de miniştri, prin care Zemstvele judeţene sunt invitate să-şi asume rolul de intermediar în cumpărarea de către ţărani a pământurilor [moşiilor] particulare cu ajutorul Băncii Ţărăneşti (Casa Rurală). Se mai citeşte un lung raport al comitetului executiv (uprava) asupra chestiunii agrare, conchizând în două serii de propuneri. Iată principalele dispoziţii privitoare la cumpărarea de pământ:
1. Să se intervină pentru ca Banca Ţărănească să reducă nivelul dobânzii pe care ţăranii trebuie să o plătească pentru cumpărarea pământurilor până la 3%; în orice caz, dobânda nu va trebui să depăşească 4%; termenul împrumutului va fi prelungit în măsura necesară.
2. Să se stabilească în principiu ca lotul normal, permiţând să se îndestuleze nevoile unei familii ţărăneşti, este de patru deseatine pentru fiecare membru de familie, până la 15 deseatine (16 ½ hectare) pe familie ţărănească.
3. Să se aleagă comisia judeţeană cerută de ministerul de finanţe, în scopul colaborării cu Banca Ţărănească, printre proprietarii şi ţăranii judeţului, în număr egal pentru fiecare dintre cele două categorii.
4. Să se autorizeze comitetul executiv al Zemstvei judeţene să ia iniţiativa şi să negocieze cumpărarea de pământuri de către ţărani.
În afară de aceste măsuri, raportul comitetului executiv consideră la fel de importantă arendarea de pământuri [moşii] ţăranilor la preţuri convenabile, justificate de venitul real al pământului.
Singura ieşire din situaţie anormală de acum este, după părerea comitetului executiv, ca Zemstva să-şi asume rolul de negociator între proprietar şi ţăran pentru cumpărarea de pământ şi, în afară de aceasta, recunoaşterea dreptului exclusiv pentru ţăran de a arenda moşiile mănăstirilor şi ale altor domenii publice.
În acest scop, comitetul a formulat a doua zi o a doua serie de propuneri, dintre care principalele sunt următoarele:
1. Să se autorizeze comitetul executiv să arendeze în corpuri întregi pământurile [moşiile] aparţinând unor mari proprietari, pe care le vor trece ţăranilor în mici loturi, la preţuri convenite cu proprietarii, adăugând cel mult o rublă de deseatină, ca să se formeze un fond ce trebuie să servească la înmulţirea operaţiilor de acest fel.
2. Să se ceară statului, pentru acest ţel, un împrumut fără dobândă de 100.000 ruble; să se facă această cerere telegrafic, situaţia fiind gravă şi chestiunea urgentă.
3. Legea va stabili că perceperea anuităţilor rezultând din acest contract va fi făcută după legea urmăririlor aplicabilă la veniturile statului.
După lectura acestui raport, preşedintele vrea să deschidă dezbaterea, dar un ţăran se ridică şi cere, în numele tuturor colegilor săi, ca „toate aceste hârtii să fie citite şi în limba noastră, ca să le putem înţelege şi noi...”.
Aprobări energice din partea cojoacelor cenuşii, confuzie printre redingotele corecte. Primul tablou.
Preşedintele dispune să se citească o traducere „moldovenească” a manifestului imperial din 3 noiembrie şi un funcţionar al „upravei” explică sătenilor, „în limba lor”, conţinutul adresei ministeriale şi al raportului comitetului executiv.
Intervin consilierii N.I. Botezatu, I.G. Capitanopol şi D.M. Semigradov, care se silesc să explice ţăranilor, în română, felul cum văd ei lucrurile.
Ţăranii întreabă ce dobândă va cere Banca Ţărănească, dacă se va împrumuta preţul cumpărării etc.
Aflând că Banca nu va putea acorda preţul în întregime decât în cazul în care acesta nu va depăşi valoarea comercială a pământului, ţăranii spun: „Dar atunci cum vom ajunge la capăt?5 Boierii nu-şi vând pământul la preţul drept, ci la cât suportă spinarea şi răbdarea ţăranului...”.
Alt tablou.
Preşedintele judecă oportun să suspende şedinţa până a doua zi; atunci va începe discuţia raportului comitetului executiv.
În aceste dezbateri, care au fost furtunoase, s-au precizat trei curente.
Unul, favorabil la extrem ţăranilor, şi-a găsit interpretul în germanul C. A. Schmidt, care a atacat adresa ministerului de finanţe şi raportul comitetului executiv ca ilegale; el a susţinut că, date fiind pretenţiile exagerate ale proprietarilor, chestiunea agrară nu se poate soluţiona decât printr-un procedeu identic celui din 1861, prin exproprierea forţată a pământului de care au nevoie ţăranii, fixând o justă despăgubire pentru proprietari.
Curentul opus a fost reprezentat de moldoveanul D.N. [sic] Semigradov (ai cărui părinţi s-au silit să-şi ascundă originea lipind la numele lor o terminaţie în -ov6).
Dl. Semigradov susţine că rolul de „curtier” între proprietar şi ţărani este incompatibil cu demnitatea Zemstvei; găseşte că soluţia chestiunii agrare nu rezidă în măsurile propuse de către comitetul executiv, ci „în mâna de fier care va şti să înfrâneze poftele ţăranilor”. (Bineînţeles, în prezenţa a 70 de ţărani „moldoveni”, oratorul n-a putut să se exprime decât într-o rusă foarte îngrijită.)
Moderaţii, dl. I. Botezatu şi alţii, fără să conteste că comitetul n-a studiat îndeajuns chestiunea şi că n-a prezentat consiliului datele necesare, recunoaşte totuşi că, în situaţia actuală, e greu să se facă mai mult; ei au prezentat câteva propuneri pentru a accentua rolul Zemstvei în operaţiunile Băncii Ţărăneşti. În urmă, aceste propuneri au fost adoptate de consiliu.
În sfârşit, dl. M. Mamilov, fost profesor de matematică la liceul din localitate, a semănat confuzie în rândul tuturora prin interminabile serii de cifre, tinzând să dovedească faptul că nu s-ar putea reduce nivelul dobânzii, din moment ce statul însuşi e obligat să plătească astăzi 6%; că Banca Ţărănească acordă împrumuturi prin emisiunea de ipoteci; că aceste titluri fiind deja foarte depreciate şi cu tendinţă de scădere, ţăranii vor fi siliţi să plătească diferenţe enorme; că, în aceste condiţii, preţul real pe care-l vor plăti ţăranii va fi de 1.000 franci hectarul; că aceste diferenţe se vor ridica, pentru toată Rusia, la atâtea zeci de milioane; că ele vor depăşi impozitul funciar; că nici măcar nu se pot găsi atâţia bani etc. ...
Preşedintele s-a grăbit să pună capăt discuţiei.
În cursul întregii zile, scena a fost ocupată de redingotele corecte, în timp ce putătorii de cojoace cenuşii contemplau în linişte gesturile elocvente ale oratorilor, ale căror vorbe nu le ziceau nimic.
După închiderea discuţiei, preşedintele vrea să formuleze hotărârea ce va fi supusă votului, când se ridică un bătrân ţăran care se adresează în aceşti termeni redingotelor corecte:
„Să nu vă fie cu supărare, boieri Dumneavoastră, dar noi n-am înţeles nimic din câte aţi grăit. Pentru ce ne-aţi chemat aici? Să ne vorbiţi frumos în limba boierească ori să ne luminăm noi şi să ne spunem păsul? Nu ştim ce vreţi să hotărâţi, dar de nu începeţi de iznoavă, ca să putem şi noi a ne da cuvântul, degeaba v-aţi făcut pofta de a ne aduce aici de sărbători, că ne întoarcem la vetrele noastre mai întunecaţi de cum am venit”7.
Tablou nou.
Una dintre redingotele corecte, purtând numele de dl. Bordea, avocat în Chişinău, se ridică în picioare şi, foarte emoţionat, susţine călduros cererea bătrânului ţăran; el propune să se amâne votul şi să se reînceapă discuţia în română, pentru ca ţăranii să înţeleagă despre ce e vorba.
Preşedintele, încurcat, ezită; şedinţele Zemstvei nu se pot ţine, zice el, pentru ţărani. (Voci: Limba de stat!) În cele din urmă, el amână şedinţa.
În 30 decembrie, ţăranii s-au reunit într-o „şedinţă privată”, la care publicul, din nefericire, n-a fost admis. În presă n-a transpirat nimic din ce s-a petrecut acolo, dar, după câte am putut afla de la un consilier, sătenii au dovedit că, fără să fie matematicieni de forţa d-lui Mamilov, înţelegeau perfect că operaţia, aşa cum a fost proiectată, le impunea o sarcină ce le depăşea forţele; că 150 ruble de deseatină este preţul nominal maxim ce s-ar putea plăti (în realitate, acest preţ ar echivala cu 550 franci hectarul, în timp ce, acum abia patru-cinci ani, preţul curent în Basarabia a fost de la 80 la 100 ruble deseatina (200 la 270 franci hectarul) şi că „decât să acceptăm o asemenea soluţie, mai bine ar fi să aşteptăm ce va decide Duma...”.
Ţăranii au aprobat totuşi rezoluţiile privitoare la arendare.
Seara, redingotele corecte s-au reunit, de data asta în lipsa cojoacelor cenuşii, şi au votat, fără entuziasm, concluziile de mai sus ale raportului. Apoi s-au împrăştiat.
Sesiunea a fost închisă.
Consumaţia la Hotel „Elveţia” n-a sporit, jocul la „clubul nobilimii” n-a prezentat nici o însufleţire.
Veşti neliniştitoare sosesc din întunericul satelor. Dar asupra acestui capitol voi reveni.
C. Şărcăleanu
[În „L’ Indépendance roumaine”, an XXX, nr. 9040, din 10/23 ianuarie 1906, p. 1-2.]
Note
1 În ziar, fiecare epistolă are titlul Lettre de Bessarabie şi este numerotată.
2 În ziar, urmează între paranteze traducerea în franceză.
3 Utilizăm forma adoptată în limba română, de genul feminin, şi nu de genul neutru, cum e în ruseşte.
4 Comune.
5 În ziar, versiunea românească a întrebării este între paranteze.
6 Acest exemplu găseşte noi imitatori în fieceare zi. În acelaşi număr în care au apărut dezbaterile consiliului judeţean, ziarele au publicat o notă a unui anume d. Iapă-Scurtă, din comuna Putireşi [?], judeţul Soroca, care anunţa urbi et orbi că, începând de astăzi, şi-a schimbat sugestivul său nume moldovenesc cu banalul Svetlov. În descendenţii noului Svetlov, nimeni nu va mai recunoaşte pe mânjii fostului Iapă-Scurtă. (Nota Aut.)
7 În original, pasajul e în româneşte; apoi urmează traducerea lui în franceză.