Emil Brumaru. Existenţa ca text şi spaima crepusculară
Pentru tiparPoate că nu există titlu mai potrivit – şi mai provocator – pentru poezia lui Emil Brumaru decât Infernala comedie. Nu-i vorbă, nu e un titlu inventat de noi; cu el, Emil Brumaru însuşi îşi numeşte una dintre ultimele apariţii editoriale, gândită ca o sinteză a liricii sale pe teme, dacă putem să spunem aşa, erotomane. E vorba, nu mai mult, de 43 de sonete; sonete zice poetul, lăsând impresia că se înscrie astfel într-o formulă a înstrăinării de sine, cumva parnasiană; notate cu cifre romane, ele ar trebui să dea seamă tocmai de o astfel de situare a eului în lucruri. În fine, nu aici aş căuta deocamdată pretextul notelor mele disparate, ci, pentru a reveni iritant, în titlu.
Aşadar, Infernala comedie zice Emil Brumaru (aşa cum altădată spune, simplu şi denudat, Versuri, ori, trimiţând la decadenţa unei utopii intimiste şi livreşti, Ruina unui samovar), gândind la comedia veche a lui Dante, supranumită, o ştim prea bine, divină. Trimitere nu tocmai lipsită de temei, cuprinzătoare pentru întreaga-i creaţie, din moment ce spaţiul comediei e unul paradisiac şi euforic. Diafanul şi genuinul îi sunt, mai mult decât dovezi, părtaşe. Şi despre genuin, candid şi diafan s-a tot vorbit în legătură cu poezia lui Emil Brumaru, deşi nu cred că în contexte care să depăşească suprafaţa. De aceea vom reveni. Deocamdată însă oximoronic, titlul vorbeşte tocmai despre o altă natură a paradisiacului. La Emil Brumaru, el are atributul şi esenţa infernalului: e deopotrivă coşmaresc şi hipertrofiant. Aşa cum diafanul şi angelicul îşi asociază visceralul şi materialitatea grea. Orice am spune, o atrofiere a senzualităţii face ca paradisiacul şi infernalul să fie una. Cel puţin aşa ar părea lucrurile la o privire care nu e nici ea decât la marginea teritoriului pe care fervoarea imageriei lui Emil Brumaru o instituie. Căci mie mi se pare că această depăşire a contrariilor (într-o sinteză) e mai aproape de Urmuz decât de Dante. Sau, mai exact, se-ntâmplă la Emil Brumaru ca Urmuz să-l înghită pe Dante; textul, adică, să înghită experienţa, litera să înghită şi să devoreze existenţa. Aşa încât paradisiacul şi infernalul sunt ornamentele decadente şi manieriste ale unei existenţe care se topeşte tocmai prin exces. Cum nimic nu există, în afara melancoliei şi cinismului, cum existenţa e o simplă ipoteză, reconfirmată mereu prin înscenări burleşti, Emil Brumaru joacă pe cartea materiilor care înfloresc într-o proiecţie fantasmagorică pentru că nu-i interesat decât de miezul impalpabil al lucrurilor. Poate tocmai de aceea, oricâtă gratuitate ar suporta imaginarul lui, el nu-i lipsit de un suport elegiac.
Pe de altă parte – o confirmare, în fond, chit că ea ar suna mai degrabă a diferenţă şi ruptură –, iată-ne în plin modernism retro, cum ar spune Paul Cernat. Căci textul este mărturia unei lumi în descompunere, pe care versul o restaurează. Suavul, candidul, angelitatea sunt, toate, mărci ale idilicului; spaţiul rustic, în expansiune, proiectat cumva suprarealist, ca în viziunile naivilor, corelat singurătăţii, izolării, melancoliei generate de obiecte vechi, de lucruri care poartă, ca o ameninţare secretă, când şi când dezvăluită, amprenta timpului. De fapt, ameninţarea lui. Desolemnizat, deşi mimând o solemnitate ingenuă, versul lui Brumaru descinde din senzorialitatea impresioniştilor, în căutare de transparenţă şi diafanitate. O lume dematerializată, devenită tot mai pregnant text, realitate strict textuală, deşi onirică deopotrivă, care-şi asociază corporalul. Poate că, dincolo de proiecţia în iluzie, cu rădăcinile în estetizarea barocă, va fi de găsit în poezia lui Emil Brumaru şi ceva din preocuparea renascentistă pentru trup. Dar e vorba de un renascentism pe dos, căci nu perfecţiunea, ci urâtul, diformul, o materie în metamorfoză umple imaginarul poetului. Căci diafanul e aplicat visceralului, transparenţa stă alături de materialitatea grea; e ca şi cum poetul ar coborî într-un infern al materiei, o coborâre în elementaritatea pură a naturii. Oricum, urâtul acesta n-are nimic din solul poeziei argheziene; mai degrabă, descinde din Isarlâkul barbian: lumea în descompunere, cu micile perversităţi, fac obiectul unui joc secund, mai pur. Reparata, emblema lumii în descompunere, dar şi a lumii restaurate prin vers, este prilejul nostalgiei faţă de timpul ingenuităţii absolute. Astfel încât materialitatea grea nu-i decât prilejul nostalgiei faţă de puritatea însăşi. Aşa citim fragmente dintr-un poem numit Defăimarea Reparatei (II): „Cum crezi că unui Domn tu poţi Destinul / Să i-l înghiţi cu lacomii tăi nuri, / Căţuie dătătoare de miasme, / Tu care faci şi dintr-un fruct bordel / Şi născoceşti iubiri tot mai altfel / Pân’ce plămânii ţi se-neacă-n astme? // La tine vin ca la un Antihrist / Şi-apoi promulg bule de aur, trist!”. În aceste „bule de aur” stă întreaga artă de bijutier a lui Emil Brumaru care contrapune vieţii arta. Sau care, mai exact, salvează viaţa prin artă.
În această ipostază, iată-l pe Emil Brumaru, în toată lunga lui splendoare, într-un text emblematic: „O, vechi şi dragi bucătării de vară, / Simt iar în gură gust suav de-amiază / Şi în tristeţea care mă-nconjoară / Din nou copilăria mea visează: / Ienibahar, piper prăjit pe plită, / Peşti groşi ce-au adormit în sos cu lapte, / Curcani păstraţi în zeama lor o noapte / Spre o delicateţe infinită, / Ciuperci cât canapeaua, în dantele, / Icre cu bob bălos ce ochiu-şi cască, / Aluaturi tapisate crescând grele / Într-o dobitocie îngerească, / Moi miezuri de ficaţi în butoiaşe / De ou de melc, înlăcrămate dulce, / Mujdeiuri ireale, şunci gingaşe / Când sufletu-n muştar vrea să se culce, / Şi-n ceainice vădindu-şi eminenţa / Prin fast de irizări şi toarte fine / Ceaiuri scăzute până la esenţa / Trandafirie-a lucrului în sine!” (Elegie). Că materia – indiferent că se încarnează în bucătării medievale, carnavaleşti, ori în trupuri feminine burlesc-sublime – este, tocmai prin excedare, forma care ascunde o idee, pare de la sine înţeles. Numai că ideea (a se citi adevărul) lipseşte şi-n aceste condiţii şi ea, ca şi materia, lunecă în text şi devine text. De aici candoarea poeziei lui Emil Brumaru şi a imaginarului, situat dincolo de bine şi de rău, în plin spaţiu pur (şi spun asta pentru a nu invoca, deşi ar fi poate mai exact în sugestie, stereotip, mântuitul azur). Un spaţiu care nu există în afara timpului. „Ce corp subţire are clipa! / Eu sunt naivul ei copil”, citim într-un loc. Esenţa trandafirie a lucrului în sine face dovada mutării materialităţii într-un plan ontologic: cu cât mai multă materie, cu atât mai puţină fiinţă. Oricum, materia, excedentară, seamănă mai degrabă unei ameninţări permanente la adresa unui sine originar. De aici, cruzimile unui personaj precum Julien Ospitalierul, dar şi ingenuitatea morală a lui Brumaru însuşi, aşa cum se conturează în poezia lui. De aici, de asemenea, disperarea eroului său. „Campion al cruzimii”, acest alter-ego al poetului poartă emblema exasperării. „Exasperat de monotonia faldurilor”, de jocul ornamentaţiei baroc-onirice, Julien Ospitalierul, un narcisist care ascunde neliniştea originară privind rostul fiinţei, îşi găseşte salvarea în luciul verzui, amintind de copilărie, al fântânii construite de ziua lui. Semn că naşterea e de fapt o celebrare a morţii. Nu ştiu cât se va fi vorbit despre exasperare, cruzime şi narcisism în imaginarul poeziei lui Emil Brumaru, dar mi se pare că toate acestea ţin de chiar esenţa lirismului său. Este semnificaţia pe care o are celălalt erou al liricii lui Emil Brumaru, detectivul Arthur. În căutarea semnelor care să certifice existenţa, chiar propria-i existenţă (a se vedea poemul Detectivul Arthur: „Şi sprijinindu-se-ncet cu o mână subţire, prelungă şi stranie / De pianina pensiunii, deodată, spre-a-şi dovedi că există, / El va muia, surâzând dureros, o caisă-n şampanie!”), el nu e străin disperării. Un scenariu idilic sfârşeşte anarhic: „Iar către-amurg, făr-a mai ţine minte / Cine suntem, aproape de mătasă, / Îngenunchind pe paturile sfinte / Am da cu sufletele foc la casă!”. De altfel, despre ce vorbeşte, printre altele, testamentul detectivului Arthur? Despre faptul că, în spatele imageriei bogate, se află „o spaimă imensă” („Undeva trebuie să ducă aceste cuvinte. Poate la funte de ceară pe-acoperişuri subţiri. Şi iată: pajişti cârlionţate, vipere-n vânt, picături de aur pe şapca de înger, fluturi înghesuiţi sub genunchii fecioarelor şi-acolo, departe, o spaimă imensă”) şi despre cheia care „desface frica” („Mica mea pungă cu gânduri de veghe, mica mea cheie pentru desfăcut frica!” – Testamentul detectivului Arthur).
Şi totuşi, ceea ce se vede pregnant este purificarea însăşi a golului, a absenţei, a fricii, a disperării. Infernala comedie, imagine emblematică pentru Emil Brumaru, instituie un paradis al senzualităţii. Progenitură a unui artist fin, senzualitatea se naşte şi acum dintr-o absenţă care generează euforii. Aici, cu o sintagmă abuzivă, orice atrocitate fiziologică, fie chiar escatologicul şi scabrosul, exprimă – şi nu doar prin parnasianismul discursului, retorica înaltă a eului şi solemnitatea tonului – o candoare de imn păgân. Până la urmă însă nu-i aici, la modul de a fi al adevărului, nici candoare, nici păgânătate, ci numai artificiu. Lumea, aşa hipertrofiată şi spumoasă, formele, aşa cuprinse de beţie, nu-s nici măcar proiecţii fictive, ci pure construcţii textuale de care poetul e conştient, prea conştient. De-aceea, de exemplu, o vază putea fi „îndrăgostită de o catifea”; dulapul era el însuşi îndrăgostit. Idile de felul acesta sunt şi proiecţiile, ipotetice adesea, din poezia aşa-zis licenţioasă a lui Emil Brumaru. Idile care fac dovada unei libertăţi totale pe care textul o permite. În interiorul lui, fiziologicul exacerbat e o euforie, bălăceala în trupul femeii, un semn al ei. Fireşte, e mult pitoresc şi multă slavă în toate acestea, dar şi pitorescul, şi slava mărturisesc despre absenţă şi nu despre prezenţă. Şi o fac adesea cu umor.
De fapt, pentru Emil Brumaru absenţa devine prezenţă: pe această metamorfoză se întemeiază poetica lui. Iată de ce feminitatea e la el tutelară. Iată de ce poetica lui exprimă o decadenţă euforică. De n-ar fi umorul (în legătură cu care ar trebui să glosăm mai mult), versul eminescian „Că vis al morţi-eterne e viaţa lumi-ntregi”, prezent în finalul unei poezii aici de nereprodus, ar fi devenit prilejul unei apocalipse. Aşa, el încununează un teritoriu al iluziei, urmuzian în morfologia lui implacabilă. Marchizul de Sade îi este totuşi rudă, deşi îndepărtată, lui Emil Brumaru. Printre postume, iată Cruzimile lui Julien Ospitalierul: „Cu timpul, plictisindu-mă efortul inutil şi anost pe care mi-l cerea bunătatea, istovit de o prea lungă aşteptare a fericirii ce credeam că-mi va fi dăruită drept răsplată, am început să exersez timid, apoi tot mai îndrăzneţ, mai necruţător, mai rafinat, cruzimea – ultim deliciu al singurătăţii mele”. Cruzimea lui e, în fapt, a unui „înger jongler” care joacă pe cartea nimicului. Cruzimea lui – să mă ierte Emil Brumaru – inventează femei şi istorii păgâne. Dar toate-mi amintesc de bâtlanul lui Alecsandri; luntrea ce răspândeşte „fiori de moarte” pe el nu-l sperie, întrucât ştie (o şi spune): „Nu-i peirea lumei... vânătorul e poet!”. La şcoala hedoniştilor, poetul inventează universuri fabuloase, femei a căror voluptate neruşinată e semnul unor fine explorări ale naturii, peisaje euforice şi bete iluzii, însă plăcerile lui au ca obiect nu lumea, ci textele. Cruzimea lui e un deliciu la pătrat. Detectivul Arthur sau Julien Ospitalierul sunt măşti ale acestui erou pe care „nimeni şi nimic” nu-l poate opri să desfacă-n amurg „un ceasornic de fată” ori să dezbrace-n pielea goală un fruct, o portocală, pentru a-i vedea miezul adânc. Doar că miezul e o iluzie, de care poetul e prea conştient. Iată de ce, ca şi detectivul Arthur, Emil Brumaru e „visător şi integru” – imaginaţia lui nu ucide, chiar dacă explorează infinitezimal materia. Speranţa lui, aşa, de dragul celorlalţi, adică numai jucată, este că finalmente va înţelege „sfintele taine”. Ce crede poate în sinea lui, fără s-o recunoască totuşi, e că va pune pe picioare Reparata, imagine candidă a unei lumi restaurate. Dar şi visul acesta nu-i mai mult decât visul unui „poet de duminică”, pentru care poezia e angajare în ludic. Până şi nostalgia – ce titlu Ruina unui samovar! – rămâne în spaţiul pur de din afara cărnii. Cum să-nţelegi altfel faptul că tocmai aici, în această ruină, sunt multe din cântecele naïve ale lui Emil Brumaru. Şi mai ales aici sunt Numărătoare-le pentru puştoaice şi babalâci, poeme care-l aşază pe Emil Brumaru alături de Mihai Ursachi şi de celebrul său poem Post scriptum. Transversaliile mari sau cele patru estetici. Poezie pe care a scris-o magistrul Ursachi pe când se credea Pelican („Un om din Tecuci avea un motor / dar nu i-a folosit la nimic”). Ar trebui un devotat care să citească mai de-aproape poezia lui Ursachi, a lui Dimov, a lui Şerban Foarţă şi a lui Emil Brumaru, pentru a le desena, credibil, careul pe care, împreună,-l construiesc... Şi de ce-ar lipsi de-aici Virgil Mazilescu?! Pur şi simplu pentru că ne e teamă să vorbim despre o chintă regală?