Structuri stilistice. Ochiul eminescian între fiinţa umană şi fiinţa lumii
Pentru tiparOchiul – oglindă a sufletului, se află între semnele poetice frecvent folosite de Eminescu, acesta conotând cu multiple semnificaţii câmpul semantic al fiinţei. „Ochiul” poate fi al sufletului, al minţii, al timpului, al naturii, în strânsă dependenţă cu sentimentul de iubire, îmbrăcând în imaginarul eminescian o multitudine de sensuri, cele mai multe în relaţie cu fiinţa umană.
G. I. Tohăneanu consideră că, „în poezia noastră de până la Eminescu, ecourile acestei teme sunt firave şi lipsite de semnificaţie artistică. Tema poetică a ochilor se conturează şi se rotunjeşte ca atare abia odată cu Eminescu”1. Poetul abordează acest motiv, în opinia lui Tohăneanu, din dublă perspectivă: estetică şi gnoseologică. Din punct de vedere estetic, „întreaga noastră viaţă interioară – atât de bogată şi de complexă – se concentrează nu o dată în privire. Frumuseţea şi strălucirea ochilor – în care triumfă, adesea, sensibilitatea şi inteligenţa – pot radia asupra întregului chip, înnobilându-l. Există, aşadar, un grai al ochilor, pătrunzător şi dens; există, mai cu seamă, o privire a prieteniei şi a iubirii, care poate umple, cu tâlcurile ei adânci, răstimpurile, chiar prelungite, ale tăcerii”2.
Gnoseologic, ochii îi apar lui Eminescu drept „principale porţi ale cunoaşterii”. „Crainici ai luminii şi ai culorii, ochii ne dau, totodată, veşti despre vastitatea şi adâncimea lumii. Larg deschişi spre lumină şi zi, ei sunt un simbol al existenţei înseşi.” Privirea este sălaş al tainei, conotaţie întâlnită în lirica eminesciană, unde „ochiul” are varii semnificaţii.
În structuri cu determinative ante- şi postpuse numelui, aşezat în asocieri surprinzătoare, lexemul „ochi” generează forţă artistică tocmai prin ineditul asocierilor în care se regăseşte.
A. Construcţii cu (1) determinant antepus:
a) „Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii*3” (Călin [file din poveste]);
b) „Păinjenit e ochiu-i de-al morţii glas etern” (Strigoii);
c) „Dară galeşi îi sunt ochii”(Pajul Cupidon...);
d) „A lui frunte uscată, adâncii ochi ai săi” (Povestea magului călător în stele);
e) „Şi noi minuni uimiţii ochi văzură” (În căutarea Şeherezadei).
„Ochii umezi” numesc candoarea iubirii, dar şi înfiriparea dorinţei. E emoţia primei iubiri: „Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii” (Călin [file din poveste]). Sintagma „i-s umezi ochii” cu regentul substantival „ochii” (morfem al articulării hotărâte enclitice) are epitetul adnominal nume predicativ, în topică subiectivă (inversiune), accentuând starea de graţie a iubirii. Receptare similară poate fi şi în versul „Dară galeşi îi sunt ochii” (Pajul Cupidon...), unde epitetul adnominal „galeşi” numeşte, în plan semantic, „îndrăgostirea”, primii fiori ai iubirii. „Păinjenit e ochiu-i” (nume predicativ) în faţa eternităţii morţii. Privirea nu poate pătrunde dincolo, deoarece simţurile sunt anihilate în faţa Marii Treceri. E semnul neputinţei, al neodihnei existenţiale: „Păinjenit e ochiu-i de-al morţii glas etern” (Strigoii).
Semnul înţelepciunii, al adâncului ontologic al fiinţei apare în versul: „A lui frunte uscată, adâncii ochi ai săi” (Povestea magului călător în stele). Mirarea, primul sentiment al fiinţei, se răsfrânge în ochi, sursă a înţelesului adânc: „Şi noi minuni uimiţii ochi văzură” (În căutarea Şeherezadei). Prin antepunerea epitetului (adjectiv provenit din participiu verbal) acesta preia articolul substantivului regent „ochi”, sporind, astfel, expresivitatea construcţiei.
B. Construcţii cu (1) determinant postpus:
a) „Căci el i se uită în ochii4 de rază” (O călărire în zori. Variantă);
b) „Ea-şi plecă ochii timizi – şi eu am stat pe loc” (Din străinătate. Variantă);
c) „Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit” (Amorul unei marmure);
d) „Ea apleacă gene lunge / Peste ochii cuvioşi” (Făt-Frumos din tei);
e) „Numai ochiul e vorbareţ, iară limba lor e mută” (Călin [file din poveste]);
f) „Las’ să mă uit în ochii-ţi ucizător de dulci” (Strigoii);
g) „Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară” (Sara pe deal).
Ochiul, semn poetic specific imaginarului eminescian, e convertit în metaforă în structura „ochii de rază” (O călărire în zori); epitetul substantival „de rază” (atr. adj., Ac.) dezvoltă în semantica luminii imaginea solară, condiţie a „iluminării” fiinţei. „Ochii timizi” (Din străinătate) – ipostază umană a sfiiciunii celei care închide sub pleoape dorul, chemarea şi negăsirea iubirii. „Ochiu-ngălbenit” are aici conotaţia luminii difuze, generată de starea disperată a fiinţei: „Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit” (Amorul unei marmure). „Ochii cuvioşi” (Făt-Frumos din tei) revelează sufletul fiinţei încărcate de evlavia iubirii, de sfinţenia ei. Adjectivul epitet „cuvioşi” este înscris în sfera semantică a sacrului, condiţie esenţială a fiinţei ce se vrea înscrisă în absolutul iubirii.
Coordonarea adversativă realizată prin conjuncţia „iară” (forma veche / poetică pentru „iar”) ambiguizează prin paradox construcţia semantică: „ochiul vorbăreţ” (Călin [file din poveste]) creează o sinestezie; e ochiul ce transmite prin limbajul privirii. „Limba lor e mută” (nume predicativ) suspendând legile firescului prin neîntemeierea prin cuvânt. Limba „e mută”, dacă ochiul „vorbeşte”.
„Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară” (Sara pe deal) – e privirea întoarsă înspre teluric. Femeia iubită caută în semnele naturii întâlnirea ipotetică cu cel iubit, percepând în ritmurile acesteia însăşi deschiderea sufletului înspre iubire. „Cătarea” în „frunza cea rară” nu e doar un scenariu ludic, ci şi nerăbdarea – „frunza cea rară” este expresia poetică a amplificării stării de iubire: dorinţa.
C. Construcţii cu (2) determinative postpuse:
a) „Cu mutra de vândută, cu ochi vil şi viclean” (Împărat şi proletar);
b) „Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal” (Împărat şi proletar);
c) „Când cu ochii mari, sălbateci se priveşte în oglindă” (Călin [file din poveste]);
d) „Dar ea zboară... tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos / Stai cu buze discleştate de un tremur dureros” (Călin [file din poveste]);
e) „Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri5” (Călin [file din poveste]);
f) „Cu ochii mari în lacrimi6, cu mâni subţiri şi reci” (Departe sunt de tine...);
g) „Cu ochi negri şi cuminţi” (O, rămâi...);
h) „Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil” (Despărţire);
i) „Dar ades într-al meu vis / Ochii mari albaştri / Luminează un surâs” (Copii eram noi amândoi).
Ochiul „vil şi viclean” (Împărat şi proletar) prin dubla determinare adjectivală sporeşte semnificaţia de fiinţă cuprinsă de perfidie, semn al zădărniciei, în antiteză cu arta ce durează. Ochiul „mândru, triumfal” numeşte măreţia fiinţei într-o imagine amplă, realizată prin cele două epitete adnominale. Simbol al reflectării, oglinda devine imagine a sinelui de deasupra: „Când cu ochii mari, sălbateci se priveşte în oglindă” (Călin [file din poveste]). „Ochii mari, sălbateci” conotează demonicul fiinţei. Privirea pierdută şi întunecată este redată prin sintagma „ochiul plutitor şi-ntunecos” (Călin [file din poveste]), unde cele două adjective numesc regretul fiinţei părăsite. Plânsul nu este salvator... „Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri” (Călin [file din poveste]) – interesant, aici, este lexemul „dulcii”, adjectiv care, prin topica subiectivă, primeşte articolul regentului nominal „fiaştri” – apoziţie pentru „ochi”. În versul: „Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci” (Departe sunt de tine...), ochii înlăcrimaţi dezvoltă semnificaţia unei iubiri stinse, trecute. Aceeaşi semantică este dezvoltată şi în structura „Ochii mari şi umezi” (Despărţire).
Ochii „negri şi cuminţi” (O, rămâi...) ce „privesc adânc în ape” reîntemeiază paradisul pierdut al copilăriei, univers din care, în plan oniric, „ochii mari albaştri” „luminează un surâs”. Pierderea inocenţei face imposibilă comunicarea cu Fiinţa lumii.
D. Construcţii cu (3) determinative postpuse:
a) „În ochi albaştri plutitori ş-agil” (Pustnicul).
Antiteza romantică este dezvoltată în structura trimembră, conturând semantica privirii pierdute în visare; predispuşi la reverie, ochii albaştri („albaştri plutitori”) numesc, în acelaşi timp, privirea vigilentă, agilă – angelicul ce antrenează în dihotomie demonicul. Folosirea singularului se explică prin raţiuni prozodice: rimă cu „gentil”.
E. Construcţii cu (4) determinative postpuse:
a) „Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi” (Înger şi demon).
„Ochii mari” conotează semantica adâncului: „ochi adânci”. Epitetul metaforic al „ochilor adânci” cumulează în semantica privirii atribute ale „dulcelui” uman: ochii „dulci şi moi” de blândeţe (efect de cauzalitate). Structura cu un substantiv regent realizată prin cei patru determinanţi adjectivali ( atr. adj. – cei [art. dem.] mari, albaştri, dulci, moi), epitete adnominale, se integrează într-un imaginar ce defineşte ipostaza angelică a fiinţei.
F. Construcţii cu determinative ante- şi postpuse (mixte):
a) „Tu zeu cu ochii negri... o, ce frumoşi ochi ai!” (Strigoii);
b) „Ne-nduraţii ochi de gheaţă?” (Criticilor mei);
c) „Un sfânt ochi de aur ce tremuri în nori” (Steaua vieţii);
d) „Şi de dor de bătălie crunt e ochiul strălucit” (Memento mori);
e) „Şi îndărătnici ochii verzi” (Ah, cerut-am de la zodii);
f) „Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort” (Gelozie).
Deşi aşezată în topică obiectivă, sintagma „ochii negri” este echivalentă celei cu topică subiectivă „frumoşi ochi”, echivalenţa realizându-se în plan semantic; „ochii negri” sunt „ochii frumoşi” prin intensitatea şi adâncimea privirii celui situat deasupra atributelor umane ale frumuseţii – zeul (Arald): „Tu zeu cu ochii negri... o, ce frumoşi ochi ai!” (Strigoii). „Şi îndărătnici ochii verzi” [Ah, cerut-am de la zodii] nu trădează profunzime, doar respingere, încăpăţânare. „Ne-nduraţii ochi de gheaţă?” (Criticilor mei) – „ne-nduraţii ochi” sunt împietriţi, lipsiţi de afecţiune, „de gheaţă”. Adjectiv provenit din participiu verbal(cu morfemul determinării hotărâte) – epitetul „ne-nduraţii”, antepus regentului substantiv „ochi”, alături de determinarea postpusă prin epitetul substantival „de gheaţă” construiesc imaginea glacială a privirii. Topica subiectivă în care este funcţional epitetul-adjectiv „ne-nduraţii” determină generarea unei semantici a glacialului uman. Petrecându-şi semantica înspre descriptivul privirii, semnul poetic „ochi” suprapune acelaşi înţeles în versul: „Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort” (Gelozie).
„Şi de dor de bătălie crunt e ochiul strălucit” (Memento mori) – nume predicativ („crunt e ochiul”) epitet adnominal antepus, situat în vecinătatea epitetului (atr. adj. din participiu verbal), generează antiteza ce dezvoltă o funcţionalitate poetică mai puţin întâlnită: crunt vs. strălucit.
Metaforă a stelei – „sfânt ochi de aur ce tremuri în nori” (Steaua vieţii) – structura conotează semantica sacralităţii (viaţa e un dar sacru) învăluit în lumină („de aur” – atr. subst. prep., Ac.). Proiecţia acesteia în celest conturează ideea existenţei ce continuă şi după moarte, dar şi a „stelei cu noroc”, strălucitoare („de aur” – epitet substantival), pe care fiinţa umană o primeşte când intră în lume.
Notă.Ca simbol poetic, „ochiul” semnifică atât luciditatea unei conştiinţe poetice imaginante, cât şi conştiinţa poetică perceptivă care accede la natura divină – de aici motivele eminesciene raportate la viziunea sofianică: ochiul divin; la orbire: infirmitate intelectuală, trădare. Prin orbire se ajunge la clarviziune: acesta e „lăuntricul ochi” care „închis afară, înlăuntru se deşteaptă”. Prin „lăuntricul ochi” este posibilă percepţia imaginativă în trepte; căile sunt înăuntru, niciodată în afară.
Semnul poetic ochi este expresie a dinamicii universale şi model ontologic. Într-o „singurătate a poeziei”, fiinţa romantică „acordă valoare imaginaţiei creatoare ori simţului lăuntric” (ochiul lăuntric – „ochiu-nchis afară, înăuntru se deşteaptă”). „Cele trei dominante ale reflectării universului eminescian, considerat în constelaţii semantice, pleacă şi se întorc în aceeaşi perspectivă a privirii în spaţiul căreia corelaţiile naştere – moarte, lumină – întuneric, alb – negru, aproape – departe devin una”7, numind, astfel, zbaterea eternă a fiinţei.
Fiinţa romantică fuge de timp: „Să scapi de timp, de această risipire de sine în clipe a căror unitate e cu neputinţă de sesizat, să fii în sfârşit sustras de viaţa care se desfăşoară nedesluşit, să cunoşti într-o clipă propria ta identitate concentrată dintr-o dată şi înzestrată cu un fel de veşnicie”8 – încercând mereu „coborârea în sine”. „Trăim prea puţin înăuntrul fiinţei noastre, aproape nu trăim deloc. Ce a devenit acel ochi lăuntric pe care ni l-a dat Dumnezeu ca să vegheze fără încetare asupra sufletului nostru?... Sufletul e înzestrat cu o minunată însuşire de a oglindi”9.
În lirica eminesciană ochiul aparţine unui imaginar inteligibil, fiind principiul poetic al oglinzii vs. oglindirii: „aşteptările” unui eu obiectiv, definind „măştile lirice” în consonanţă cu timpul. „Lăuntricul ochi” este simbol al gnoseologicului numind luciditatea, viziunea sofianică.
Note
1G. I. Tohăneanu, Expresia artistică eminesciană,Editura Facla, Timişoara, 1975, p. 144.
2Idem, op. cit., p. 144.
3 Ca funcţie sintactică pentru lexemul „ochi”, în grupajul de versuriA (a, b, c), se află poziţia de subiect.
4 În grupajul B, lexemul „ochi” ocupă poziţiile sintactice după cum urmează: subiect, în e şi g; complemente indirecte în exemplele a, d, f, complement direct în exemplul b, complement circumstanţial instrumental în exemplulc.
5 Determinativele postpuse sunt: atr. adj. „tineri” şi apoziţia dezvoltată „dulcii cerului fiaştri”, grup nominal al cărui centru e lexemul „fiaştri”.
6 Determinativele postpuse sunt: atr. adj. „mari” şi atr. subst. prepoziţional / Ac., „în lacrimi”.
7 D. Irimia, Limbajul poetic eminescian, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p. 263.
8A. Béguin, Sufletul romantic şi visul, Editura Univers, Bucureşti, 1998, p. 431.
9 Idem, op. cit., p. 444.
Bibliografie
1. A. Béguin, Sufletul romantic şi visul, Editura Univers, Bucureşti, 1998.
2. Gh. Bulgăr, De la cuvânt la metaforă în variantele liricii eminesciene, Editura Junimea, Iaşi, 1975.
3. D. Irimia, Limbajul poetic eminescian, Editura Junimea, Iaşi, 1979.
4. D. Irimia. Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Semne şi sensuri poetice. Elemente primordiale, Editura Universităţii „Al. Ioan Cuza”, Iaşi, 2007.
5. Şt. Munteanu, Stil şi expresivitate poetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
6. G. I. Tohăneanu, Expresia artistică eminesciană,Editura Facla, Timişoara, 1975.
Abrevieri
Ac. – acuzativ.
Atr. adj. – atribut adjectival.
Art. dem. – articol demonstrativ.
Atr. subst. prep. – atribut substantival prepoziţional.
* Toate sublinierile ne aparţin – M.K.