Mihai Ursachi, „Mântuitorul ironic” în „cetatea putreziciune”
Pentru tiparÎn viaţă fiind, Mihai Ursachi mi se părea un medieval, purtându-şi cu superbie stângace nimbul orgolios de cavaler rătăcitor. Un fanatism gratuit, parcă fără obiect, pe care aveai impresia că-l slujeşte în taină, îi dădea un aer uşor ridicol, deasupra căruia, sublim, el reuşea să se înalţe. Azi, când este plecat la „Marea Înfăţişare” (iertaţi-mi această parafrază inutilă şi afectată), enigma lui, înscrisă în poezie, mi se pare, dacă nu mai accesibilă, cu siguranţă mai eliberată de geometria scenariului. Aşa încât schiţa unei interpretări posibile îşi găseşte suportul într-un fapt poate nu atât de des amintit, deşi de o importanţă capitală, care priveşte histrionismul lui Mihai Ursachi, comportamentul manierist, cizelat la şcoala vanităţii şi deşertăciunii.
Coborât din romantismul german şi parcă din fantezia lui E. A. Poe, el lasă la vedere un personaj himeric şi în acelaşi timp morbid, care cultivă extazul morţii şi trăieşte iluminarea marilor transmutaţii alchimice. În spatele măştii, sfătuit poate de Demon, un alt personaj, unul care ştie că se hrăneşte cu „vedenii” (elocvent, un poem se numeşte Vedenie în burgul gotic) şi care deconspiră marile angoase şi marile iluzii, fie ele şi ale poeziei. Hohotul sinistru e numai ironie.
Mi se pare că aici, în acest raport şi mai ales în acest ultim braţ al balanţei, trebuie căutat miezul poeticii lui Mihai Ursachi, secretul existenţei sale. La drept vorbind, masca însăşi era un îndreptar pe tema neantului. Tonul solemn ori impresia că poetul e un iniţiat care oficiază, impresie pe care o construieşte cu minuţie (cu prea mare minuţie ca să nu i se acorde importanţa pe care o merită), ascund de fapt un hohot de râs, poate sumbru, poate sinistru, în orice caz, demascator, chiar dacă mutat tot timpul în oglindă.
Nu poezii pe tema neantului scrie Ursachi, nu elegii pe tema morţii, ci un fel de imnuri închinate ironiei care face ca moartea, neantul, golul să-şi piardă semnificaţia şi să hrănească poezia, existenţa însăşi. Magistrul din Ţicău, cum se numeşte de câteva ori, este, orice s-ar spune, un maestru al ironiei (nu întâmplător vorbeşte într-un loc de „mântuitorul ironic”) care se salvează de ameninţarea neantului printr-un sens iluzoriu, hipnotic, rămas în permanentă stare de virtualitate.
În acest context, invocarea lui Socrate, într-o poezie precum Primăvara socratică, mi se pare o pledoarie clară în favoarea metodei, şi nu a adevărului. Neantul nu există, aşa cum nu există nici existenţa; ci numai iluzia lor, dezvoltată într-un exerciţiu al interogaţiei şi al melancoliei. Histrionismul lui Mihai Ursachi se naşte din această punere în paranteză a fiinţei ori a sensului, în favoarea logosului, a poeziei.
Rolul pe care încă din prima carte Mihai Ursachi şi-l asumă este acela al exhibării spectaculoase, care acoperă şi substituie nimicul. Când o scrisoare înseamnă îndeobşte instituirea unui mesaj, poezia numită Prima scrisoare mizează, aparent paradoxal, tocmai pe substituirea mesajului de către un autoportret care funcţionează ironic narcisist: „Noi, Padişahul / întregii melancolii, / Împărat al Singurătăţii de Sus şi de Jos, / stăpânitor / absolut al Regatului Dor / şi Prinţ Senior / al Tristeţii, / dăm ştire la toţi ca să fie cu luare aminte / cătră solia trimisului nostru Menestrel. / / Dată azi în cetatea Mâhnire”. Tentaţia spectacularului e fundată de un anume cinism, care înseamnă în cazul acesta indiferenţă totală faţă de consistenţa sau inconsistenţa lumii. Oricum, în maniera lui Emil Botta, „ornamentul” e o pledoarie în favoarea inconsistenţei ei. O A doua scrisoare duce lucrurile şi mai departe, textul ca atare al poeziei lipsind, o paranteză din subsolul paginii precizând doar că „Fiind scrisă în limba melancolică, cu caractere insesizabile, scrisoarea se adresează numai celor care pricep de la sine această limbă”. Nu e vorba de niciun experiment la mijloc, ci de un mod al ludicului de a da seamă despre relaţia fiinţei cu neantul.
O Altă scrisoare, mult mai târzie, se dezvoltă tocmai pe paradoxul nimicului care instituie sens: „Pot să-ţi spun că sunt sănătos, deşi am reumă, / podagră, precum şi un mic cancer. / Fac necontenite progrese în domeniul / atât de labil, de alunecos şi de riscant / al poeziei. Am ajuns atât de aproape / de perfecţiune, încât nu scriu nimic. / Marile mele poeme, marile, unele / din ele în cinci părţi, altele-n zece, / datorită acestei desăvârşite virtuţi la care-am ajuns, / sper să nu le scriu niciodată. Numai aşa / îmi pot menţine forma poetică”. Oricum, întreagă această „demonstraţie” asupra neantului devenit sens şi care a instituit decisiv relieful modernilor este dublată de un hohot de râs. Iată cum continuă poemul: „Dar în fine, / destul despre asta. Mă întreb ce-ţi mai face nevasta, / pe care atât am iubit-o. Noaptea îmi amintesc / diferite poziţii cu ea, şi nu pot să dorm. Sforăie? / La bătrâneţe mai toţi sforăim. / (Ştii şi tu povestea cu sfoara.) / Mă gândesc la moguli, îi visez mai tot timpul / pe Ginghis şi Stalin. Văd că bat câmpii, / aşa că-ţi urez cele bune, şi mai ales / o moarte plăcută, prin violenţă şi cu surpriză”. Nu alt miez trebuie căutat în celebra poemă cu care se încheie volumul de debut din 1970, Inel cu enigmă. Numit savant-preţios şi funambulesc Post scriptum. Transversaliile mari sau cele patru estetici. Poezie pe care a scris-o magistrul Ursachi pe când se credea Pelican, poemul nu are decât două, prea bine cunoscute, versuri („Un om din Tecuci avea un motor / dar nu i-a folosit la nimic”). Ei bine, în termenii folosiţi mai devreme, versurile acestea funcţionează ca simplă metodă în afara adevărului. Se fundamentează aici nu enigma, ci ironia asupra inconsistenţei, o ironie care înseamnă deopotrivă superbie vicleană şi nihilism trucat, în spatele ei aflându-se libertatea totală şi dispreţul faţă de tot ceea ce există. Memorabil, în acest sens, poemul numit Confidenţă prozaică, din care citez ultimele secvenţe: „De aceea îţi spun, toată baza mea (ştii prea bine / că-s mai vanitos decât Lucifer însuşi), / este Nimicul. // O glorie fără cusur şi inalterabilă / îmi construiesc în secret, folosind ca unelte / disimulaţia (aplicată îndeosebi mie însumi), / mistificarea şi infamia. Prin ele / voi ajunge stăpân absolut al imperiului / fabulos, fără margini în timp sau în spaţiu, / nelegat de hazardul nu mai ştiu cărui / obscur idiom, voi fi autarhul / Nimicului. // mai mult nu-ţi mai spun. Confidenţa aceasta – / în ciuda armoariei mele (Să nu te încrezi) – / pentru simplul motiv că te detest”. Este unul dintre marile poeme scrise de Mihai Ursachi, care pune în ecuaţie poezia („zoile chioare-ale vorbăriei”) şi nimicul, acesta din urmă elaborat cu gestualitatea rituală a alchimistului. O gestualitate care, din nihilism ironic, doar mimează solemnitatea, funcţionând în gol.
În fond, nimicul şi poezia sunt una, iar glorificarea poeziei e validată numai de glorificarea neantului. De aici distanţa. De aici hohotul de râs care se-ascunde în fiecare discurs care pastişează savanteria ori oficierea. A se vedea cazul extrem, probabil – pledoaria evidentă în favoarea nonsensului dintr-o Profesiune de credinţă. Nu cităm acest poem, pentru că ne interesează un altul, Navigatorul, sau Balada literaturii, în care, ca în foarte puţine cazuri, masca histrionismului ca şi orice denunţare ironic-amară e abandonată. Mai mult decât profesiune de credinţă, Navigatorul, sau Balada literaturii aparţine textelor fundamentale scrise de Mihai Ursachi: „Literatura o fac autorii de literatură, poezia o fac poeţii. Din ce o fac? Îi priveşte. / Iată unul dintre sărmanele mistere ale vieţii. // Moartea anunţată a literaturii nu se poate produce, decât – şi nici atunci – când moartea anunţată a speciei umane s-ar produce. // Misterul vieţii şi al poeziei contaminează Universul; aceasta este o lege mai tare decât orice metal existent sau imaginabil. // Din această constatare nu se poate extrage vreun orgoliu sau demnitate pentru acei ce numai incognito sau postum sunt preoţii unei religii fără şansă; nici laude şi nici înduioşare nu pot să fie partea lor, căci ei de fapt nici nu există, şi nici nu au parte la cele ce există, şi cu atât mai puţin la cele ce nu sunt. Poezia o face neantul, în întunecata-i dorinţă de a fi altceva. // Ca nicio dorinţă, ca nicio dorinţă adâncă, nici aceasta nu va fi îndeplinită. Poezia o face Neantul, în sine, pentru sine, din groaznica-i substanţă. // Iar tu rătăceşti, pe oceane de smoală, sub cerul de smoală, şi steaua incertă – unica stea – se numeşte Carnagiu. // Orbecăială guvernată de-o lege mai dură decât orice metal...”.
Dacă la un moment dat poezia era numită „hohotul marelui logos”, de data aceasta înţelegem fără undă de ambiguitate că logosul e, de fapt, Nimicul, un Dumnezeu care se instituie în poezie în trecerea sa spre tărâmul propriei identităţii, acela al morţii. Aşa încât, dacă vorbeam la începutul acestor rânduri de faptul că fiinţa şi sensul sunt puse în paranteză în favoarea logosului şi a poeziei, trebuie acum să precizăm că poziţia aceasta, cu toată nota de gravitate, este ea însăşi nu consecinţa unui laudatio, ci a unei ironii, de data asta amare şi demonice.
Ce-aş putea să spun în finalul acestor rânduri? Aş repeta una din întrebările lui Ursachi: „Unde afla-voi putere / ca să mă-nec în cuvântul Cuvântului? / Când ce e puternic e slab şi ce-i slab / e puternic”. Sau aş veni cu unul dintre autoportretele lui: „Auriu, cu bălaiele-i plete, / Şarpele Glykon surâde, mântuitorul ironic”. În fapt, dincolo de mode şi timp, Ursachi nu scrie poezie, ci propune, prin chiar intermediul neantului, o etică a înscrierii în neant, un mod de a supravieţui în „Cetatea Putreziciune”.
*
Histrionic, solemn, jucând rolul încununării sale cu nimbul morţii, Mihai Ursachi cultivă o erotică fastuos-galantă din care reverberează, mistuitoare, putrefacţia, însumând visuri, legende, mituri într-un vizionarism cosmic întemeiat pe ironia sa ontologică. De aici, de fapt, dimensiunea adânc ludică a unui spirit pentru care spectacolul devenise existenţă, dând, astfel, seama despre miezul precar al existenţei. Hohotele sale duc ironia în pragul nebuniei (Poe e un model mai mult decât poetic), dar şi în pragul dispreţului.
Angajat uneori în social, sarcastic, teatral, Mihai Ursachi preferă postura, mai nobilă, a cavalerului. Ideea de sublim născut din putreziciune aparţine, de altfel, unei cosmogonii poetice proprii, cu sursele în alchimia care l-a fascinat. Dar totul e coborât la dimensiunile colocvialităţii, ale unei familiarităţi care dă tonului său solemn un ce ridicol adăpostind sublimul. Printre poemele mari ale lui Ursachi, una, Ex profundis, merită citită în întregime: „Am străbătut toate oceanele lumii şi mările; / am rătăcit în dezolantul New Mexico, în Arizona / şi Alabama; am înotat / în apele subpământene, m-am agăţat / de uriaşele alge ale Pacificului; în / Golful Mexic m-am oferit hrană rechinilor / şi am încercat să fiu fericit pe această planetă. / Nu am fost. / Şi nu sunt. / / Aproape bătrân, mă întreb: / stă fericirea-ntre coapsele tale,-n ghiocul / fierbinte al vieţii? Sau moartea / cu îmbieri ştiutoare, de curvă bătrână? / / Răspuns la această-ntrebare, iubito, nu voi afla, / e sigur însă că te voi iubi / şi voi muri. / / Sunt ochiul de foc al neamului”.
Fatalitatea stând sub semnul histrionicului – aceasta e înfăţişarea emblematică a lui Mihai Ursachi. Ludicul, jocurile, solemnitatea mimată, formele îmbrăcând neliniştea beată de sine, toate acestea se adaugă pentru a nuanţa un chip şi un sine ce se hrăneşte din fascinaţia lumii. Când e exotic, gratuit şi ludic, avem de-a face cu faţa luminoasă a histrionului. Citim un Madrigal estival: „Am un rac / numit Balzac. / Ce să fac / cu acest rac?”. Sau, iată, un poem numit Foaie verde: „Foaie verde unt de lemn, / La biserica de lemn, / Este muzică de jazz. / / Haidem toţi în acest caz, / Să dansăm, să facem haz / Şi să ne-aruncăm în iaz”. Aş repeta doar că acelora ce văd în el numai iniţiatul, solemnul, regele mistic al poeziei trebuie să le arătăm mai des faţa sa histrionică, teatrală, superioară în ambiguitatea-i teatrală. El mimează cu superbie fantastă iniţierea, semn al unei degradări (în istorie) care alienează, prilejuind totuşi mari volute ale imaginaţiei şi ale verbului.