Modele naive şi modele savante în reprezentarea lingvistică a realităţii: denumirile de plante
Pentru tiparOmul încearcă să domine natura pornind de la idee.
Wilhelm von Humboldt
În paradigma ştiinţelor cognitive, noţiunea de «model cognitiv» este valorificată pentru a arăta că acelaşi aspect al realităţii poate fi conceptualizat şi exprimat în chipuri diferite de vorbitorii unei limbi. Cunoaşterea pe care fiinţele umane o au despre un anumit fapt din realitate şi felul în care această cunoaştere este reprezentată lingvistic formează, de altfel, nucleul în jurul căruia s-au dezvoltat dezbaterile referitoare la principiul relativităţii lingvistice1, ceea ce înseamnă că relaţia între nume şi lucruri este una dintre problemele centrale ale ştiinţelor limbajului, indiferent de orientarea asumată de oamenii de ştiinţă preocupaţi de această chestiune.
Modelele cognitive, observă Ungerer şi Schmid (1996, p. 50), „se întemeiază pe presupunerea că mai mulţi oameni au cam aceleaşi cunoştinţe asupra lucrurilor”. Aceste modele „nu sunt universale, ci depind de cultura în care creşte şi trăieşte o anumită persoană”. Fără a fi nouă, ideea existenţei unor modele cognitive pe care fiinţa umană îşi edifică viziunea asupra lumii se dovedeşte utilă în deosebirea a două tipuri de cunoaştere: empirică şi ştiinţifică. Distincţia între cele două tipuri de cunoaştere face posibilă distincţia între modelele naive (sau populare) şi modelele savante (sau ştiinţifice): „Numesc model popular sau cultural un ansamblu organizat de cunoştinţe comune care, în multe cazuri, este dezvăluit prin intermediul limbajului cotidian. Modelele ştiinţifice sau savante sunt teorii pe care specialişti precum psihologii, filozofii şi alţii le dezvoltă într-un anume domeniu de investigare.” (Kövecses, 2004, p. 114). Admiţând că un model cognitiv se formează pe baza unui ansamblu de cunoştinţe dobândite şi că, în plan lingvistic, modelele cognitive se concretizează în simboluri verbale şi relaţii între simboluri, se poate afirma că limba este tezaurul în care se condensează fapte de cunoaştere şi ansamblul de resurse lingvistice pe care vorbitorii le întrebuinţează pentru a exprima cunoaşterea lor asupra unui aspect al realităţii.
Cunoaşterea şi limbajul (subl. n.) – notează M. Foucault (2008, p. 152) comentând legătura dintre cele două forţe ce animă fiinţa umană – „sunt riguros intersectate. Ele au, în reprezentare, aceeaşi origine şi acelaşi principiu de funcţionare, se sprijină reciproc, se completează şi se critică fără încetare. În forma lor cea mai generală, a cunoaşte şi a vorbi consistă mai întâi în a analiza caracterul simultan al reprezentării, a-i distinge elementele, a stabili relaţiile care le combină, succesiunile posibile după care pot fi derulate: spiritul vorbeşte şi cunoaşte printr-o aceeaşi mişcare”. Teza examinată de Foucault a fost pusă în circulaţie la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, dar reverberaţiile ei sunt înscrise în tradiţiile mai multor şcoli şi curente lingvistice actuale, generativismul chomskyan şi cognitivismul fiind doar două dintre ele.
Transfigurarea faptelor de cunoaştere în fapte de limbaj verbal articulat pune în lumină rolul crucial pe care semnele limbii îl au pentru conştiinţa şi viaţa individului vorbitor. În lipsa unui nume, reprezentarea în conştiinţă a unei realităţi rămâne o latenţă indicibilă. Prin cuvânt, cunoaşterea se comunică, iar felul în care ea se lasă comunicată permite realizarea deosebirilor între modele cognitive.
Studierea plantelor şi a denumirilor acestora reprezintă domenii de cunoaştere în care convergenţele şi divergenţele între modelul empiric şi cel ştiinţific merită examinate, ţinându-se cont că:
a) în istoria culturii umane, modelele denominative naive (populare) preced modelele denominative savante (ştiinţifice), pe care, fără îndoială, le-au determinat;
b) influenţa exercitată de modelele empirice asupra modelelor ştiinţifice devine din ce în ce mai slabă pe măsură ce modelele ştiinţifice capătă autonomie şi devin surse ce influenţează modelele populare.
Având în vedere consideraţiile de mai sus, prezentarea trăsăturilor celor două modele, naiv şi savant, va fi urmată de schiţarea celor mai importante surse ale denumirilor populare, scopul demersului fiind de a pune în lumină, din perspectiva elementelor dominante, zonele de continuitate şi de discontinuitate între cele două moduri de a numi plantele2.
Trăsături ale modelului naiv. Studiul denumirilor etnobotanice3 este o arie de cercetare bine reprezentată în lingvistica românească. Cea mai valoroasă monografie lingvistică de până acum (Bejan, 1991) sintetizează şi duce mai departe efortul de a lămuri originea, modul de formare şi întrebuinţarea termenilor prin care românii denumesc plantele. De asemenea, dicţionarul etnobotanic elaborat de colectivul coordonat de Al. Borza (1968) reprezintă, în ciuda câtorva neajunsuri de natură lingvistică, o realizare valoroasă şi utilă pentru identificarea tiparelor denominative şi pentru observarea domeniilor onomasiologice care au favorizat formarea denumirilor de plante. De altfel, bibliografia românească privind denumirile etnobotanice şi savante ale plantelor cuprinde câteva sute de titluri, o prezentare cronologică şi critică a celor mai importante contribuţii fiind realizată de Bejan4 (1991).
Cea mai importantă trăsătură a modelului naiv este dimensiunea empirică, potrivit căreia denumirea plantelor se face în acord cu trăsăturile observabile ale acestora (v. Bejan, 1991): 1) aspectul general al plantei sau aspectul unora dintre părţile alcătuitoare: ghimpoasă (Arcticum lappa); 2) coloritul plantei sau al unora dintre părţile componente: roşcovan (Lactarius deliciosus); 3) gustul plantei sau al unora dintre părţile componente: amăruţă (Picris hieracioides); 4) „comportamentul”: adormite (Pulsatilla vulgaris); 5) proprietăţile sevei: lăptuci (Lactarius deliciosus); 6) întrebuinţarea, cu subtipurile: a) medicinală: holeră (Xantium spinosum); b) magică: ursitoare (Chelidonium majus); c) ornamentală: bucuria-casei (Begonia sanguinea); d) practică: măturişcă (Artemisia annua); 7) locul: a) de creştere: orzoaică de baltă (Vallisneria spiralis); b) de provenienţă: tutun leşesc (Nicotiana rustica); 8) timpul de maturizare şi / sau de înflorire: a) momentul zilei: zorele (Convolvulus arvensis); b) anotimpul: primăveriţă (Galanthus nivalis); c) sărbătorile: crăciunele (Rhipsalis crispata).
O altă particularitate este variabilitatea denominativă. Aceeaşi plantă are denumiri care diferă de la o regiune la alta: brâul Maicii Domnului, iarba şarpelui, în Transilvania, iarbă neagră şi mare,înMuntenia (Phalaris arundinacea). Variaţia diatopică a denumirilor etnobotanice se observă, deopotrivă, în plan fonetic şi morfologic: aglice / agrice, agliciu, agliş, agliţ, aglicea / agricea, aglicel (Filipendula vulgaris). Existenţa variantelor denominative poate fi explicată atât prin faptul că, în regiuni diferite, nu se fac distincţii denominative foarte clare între plante cu înfăţişare asemănătoare, pe de o parte, sau că una şi aceeaşi realitate botanică are mai multe denumiri puse în circulaţie în diverse perioade istorice, pe de altă parte.
Imprecizia denominativă este consecinţa variabilităţii, ceea ce face ca aceeaşi denumire să fie folosită pentru a numi mai multe plante sau ca aceeaşi plantă să aibă mai multe denumiri. De pildă, termenul arginţică este folosită pentru a denumi plante precum Dryas octopetala, Lithospermum arvense, Potentilla anserina, primele două având flori asemănătoare ca formă şi cromatică, iar cea de-a treia având la maturitate flori galbene, dar frunze brumării.
Necesitatea de a face totuşi deosebire între plante asemănătoare a determinat specializarea denominativă a unor elemente lexical-formative. Astfel, dacă se au în vedere plante ale căror flori au forme şi colorit asemănătoare, cum ar fi, de pildă, Aster tripolium, Consolida regalis şi Centaurea cyanus, se va observa că deosebirile din planul realităţii sunt marcate în planul denumirii prin sufixe diminutivale diferite: albăstrică (Aster tripolium) – albăstrioară (Consolida regalis) – albăstriţă (Centaurea cyanus). Specializarea unor sufixe pentru a forma termeni etnobotanici este mai productivă în cazul plantelor medicinale ale căror denumiri s-au format prin derivare progresivă de la denumirile bolilor pe care le lecuiesc: bolândariţă, brâncariţă, negelariţă etc.
O proprietate foarte importantă a modelului naiv este denominaţia vagă. Dacă imprecizia denominativă reflectă oscilaţiile în formarea, adoptarea şi punerea în circulaţie a unor denumiri unice şi stabile pentru plante, denominaţia vagă reliefează limitările în a cunoaşte în toate situaţiile, prin datele oferite de simţuri, diferenţele esenţiale între realităţile botanice. Denominaţia vagă se observă, mai cu seamă, în cazul denumirilor compuse din care fac parte termeni etnobotanici generici, buruiană, iarbă, floare, cărora li se adaugă diverse determinative ce evidenţiază unele trăsături observabile (v. supra, dimensiunea empirică). Astfel, în limba română, conform dicţionarului coordonat de Al. Borza (1968), modelul [buruiană + determinant] se concretizează în aproximativ 200 de denumiri, modelul [floare + determinant] are în jur de 150 de realizări denominative, iar modelul [iarbă + determinant] este cel mai productiv, cu peste 400 de realizări. Randamentul ridicat al tiparului formativ [termen etnobotanic generic + determinativ(e)] accentuează un aspect mai puţin cercetat, anume că termenii generici reflectă „genul”, iar determinativele individualizează „specia”, ca în modelul denominativ savant. Această convergenţă arată că, în chip empiric, au fost realizate opoziţii denominative care, deşi nu au rigoarea şi precizia celor ştiinţifice, pun în lumină orizontul de cunoaştere al vorbitorilor. Astfel, dacă se iau în considerare denumiri etnobotanice precum buruiană de brâncă, buruiană dulce, buruiană păroasă, buruiană de sat (Borza, 1968), se constată că „genul” exprimat prin substantivul buruiană cunoaşte mai multe „specii” exprimate prin determinanţi care identifică: a) boala pe care planta o lecuieşte (buruiană de brâncă); b) gustul unor părţi ale plantei (buruiană dulce); c) aspectul (buruiană păroasă) şi d) habitatul (buruiană de sat). Pe de altă parte, trebuie arătat că, în limba română, procedeele formative cele mai productive sunt derivarea5 şi compunerea6 astfel, încât o analiză comparativă a cuvintelor etnobotanice româneşti şi a denumirilor populare de plante din alte limbi, în vederea stabilirii gradului de asemănare între modelul cognitiv naiv şi cel ştiinţific, trebuie să ţină seamă de particularităţile genetice şi structurale ale idiomurilor luate în atenţie.
Nu în ultimul rând, trebuie amintită specificitatea culturală a modelelor naive, întrucât multe denumiri de plante sunt reflectări lingvistice ale unor practici, credinţe şi comportamente umane specifice unei anumite culturi. De exemplu, între denumirile româneşti ale plantelor există termeni care oglindesc existenţa a două straturi culturale, precreştin7 şi creştin8, cu pondere şi importanţă diferite în imaginarul lingvistic colectiv.
Trăsături ale modelului savant. Naturalistul suedez Carl von Linné (lat. Carolus Linnaeus) este învăţatul care a pus bazele ştiinţifice ale modelelor denominative existente în botanică şi zoologie9. La aproape trei secole de când părintele taxonomiei moderne a fixat principiile nomenclaturale care au impulsionat dezvoltarea sistematicii în ştiinţele naturale, ideile sale continuă să reprezinte rădăcinile din care s-au dezvoltat trăsăturile modelului savant în botanică.
Una din trăsăturile care desparte modelul ştiinţific de cel popular este sistematicitatea. În viziunea lui Linné (ed. rom. 1999, p. 89), descrierea sistematică reprezenta fundamentul cercetării ştiinţifice: „Prima treaptă a înţelepciunii este să ne cunoaştem pe noi înşine; apoi obiectele pe care putem să le diferenţiem între ele şi să le cunoaştem bazându-ne pe aşezarea lor într-o clasificare şi pe denumirea lor corespunzătoare; astfel, clasificarea pe care o facem şi denumirea pe care le-o dăm vor forma temeliile ştiinţei noastre. (...) Cel care studiază natura (naturalistul) este cel ce distinge corect părţile ce alcătuiesc natura şi pe care le descrie şi le numeşte corect după numărul şi forma lor, după aşezarea şi proporţiile dintre părţi”. Descrierea şi numirea, notează savantul suedez, trebuie să se facă în chip corect, adică în acord cu esenţa realităţii pe care omul de ştiinţă o cercetează. Din acest punct de vedere, Nybakken (1959, p. 15) observă că, în modelele ştiinţifice din ştiinţele naturale, numirea se face în acord cu o schemă de numire (nomenclatura binară) şi cu o schemă de clasificare (taxonomie), iar Stearn (1985, p. 16) comentează că denumirile ştiinţifice ale plantelor reprezintă „definiţii stipulative”, adică alegeri deliberate şi arbitrare ale denumirilor date anumitor realităţi. Sistematicitatea modelului denominativ ştiinţific reflectă arbitrarietatea acestuia.
Specificitatea nomenclaturală este o altă trăsătură a modelelor savante prin care se arată că fiecare domeniu de cercetare ştiinţifică are necesităţi denominative specifice (Nybakken, 1959). De pildă, dacă denumirile botanice sunt structuri lingvistice binare, în care primul termen arată genul, iar cel de-al doilea specia [Leontopodium alpinum → lat. Leontopodium < gr. leonto-podion ‘piciorul leului’ (Gledhill, 2008, p. 234) + lat. Alpinus, -a, -um ‘care creşte în Alpi sau în zona alpină a altor munţi’ (Stearne, 1985, p. 383)], în denumirile ştiinţifice din chimie domină cuvintele compuse ai căror constituenţi denumesc substanţele primare şi modul lor de combinare [hexaclorciclohexan, insecticid pe bază de clor şi de benzen hidrogenat].
Precizia denominativă este o proprietate esenţială a modelelor savante. Potrivit acestei caracteristici, un termen ştiinţific va sugera cât mai clar posibil proprietăţile conceptului sau lucrului pe care îl reprezintă. Nybakken (1959, p. 16) arată că, în botanică, numărul mare al genurilor şi încrucişarea lor a determinat, ocazional, apariţia unor denumiri ştiinţifice întemeiate pe anagrame [Muilla < Allium]. Apariţia denumirii formate prin anagramă este motivată de faptul că speciile de plante din genul Muilla, deşi fac parte din familia crinului, au flori asemănătoare cu ale celor din genul Allium, acesta fiind fundamentul cognitiv care generează anagrama. De altfel, precizia denominativă este, în viziunea lui Linné (ed. rom., 1999, p. 108), o condiţie fundamentală a alcătuirii unei denumiri botanice: „Termenii tehnici aleşi trebuie să fie clari, pentru a evita confuziile şi erorile”. Naturalistul recomanda chiar ca numele de gen să reflecte caracteristicile esenţiale ale plantelor, să nu existe denumiri comune cu cele din zoologie şi mineralogie şi să nu se preia în botanică denumiri din medicină (din anatomie şi patologie, mai ales). Totodată, în alcătuirea nomenclaturii binare, Linné (ed. rom. 1999, p. 108 ş.u.) respingea denumirile hibride (de pildă, compunerea cu termeni greceşti şi latini pentru a forma o denumire de gen), denumirile paronomastice (cu sonorităţi asemănătoare), denumirile care nu provin din latină sau greacă, denumirile după nume de sfinţi (dar accepta denumirile create după numele unor zeităţi) şi denumirile după nume de oameni celebri (excepţie făcând poeţii, feţele regale şi botaniştii). În privinţa denominativelor pentru specie, învăţatul recomanda evitarea denumirii în conformitate cu dimensiunile plantei, locul de creştere, culoarea, mirosul, gustul, întrebuinţarea, adică trăsăturile „înşelătoare” (termenul îi aparţine lui Linné) pe care se întemeiază denumirile etnobotanice.
Stabilitatea terminologică este considerată, încă din secolul al XVIII-lea10, poate chiar mai devreme, o condiţie fără de care nomenclatura ştiinţifică nu s-ar fi putut deosebi de cea populară. Nybakken (1959, p. 23) afirmă că, odată format, un termen ştiinţific nu poate fi schimbat nici sub aspectul formei, nici sub aspectul conţinutului, în vreme ce Stearn (1985, p. 282 ş.u.) comentează că în Codul internaţional de nomenclatură botanică unele dintre recomandările lui Linné au devenit prescripţii, iar altele au fost respinse.
Economia şi eufonia sunt trăsături pe care Nybakken (1959, p. 20-21) le consideră relevante pentru orice terminologie ştiinţifică. De altfel, aceste caracteristici au fost propuse şi de părintele taxonomiei moderne, care nota că în nomenclatura botanică trebuie evitate „numele de gen mai lungi decât 12 litere (nomina sesquipedalis), ca şi numele dizgraţioase” (Linné, ed. rom., 1999, p. 109).
Realitate şi denumiri. O descriere a domeniilor onomasiologice reflectate în planul semantic al denumirilor etnobotanice şi ştiinţifice ar pune în evidenţă aspectele comune şi cele distinctive ale celor două modele. Problema continuităţii şi creativităţii denominative are o importanţă crucială în observarea asemănărilor şi deosebirilor între modelul naiv şi cel savant. O comparaţie aprofundată a celor două tipuri de terminologii, populară şi ştiinţifică, ar permite observarea faptului că diverşi termeni etnobotanici din latină şi greacă au devenit, în timp, termeni ai nomenclaturii ştiinţifice. Totodată, unii dintre termenii etnobotanici latini au fost moşteniţi în limbile romanice şi fac parte, astăzi, atât din tezaurul denominativ popular, cât şi din terminologia botanică ştiinţifică. Un exemplu în acest sens este lat. al(l)ium ai cărui urmaşi romanici, rom. ai, it. aglio, prov. alh, fr. ail, cat. all, span. ajo, port. alho (Körting, 1901, p. 42), au drept corespondent ştiinţific lat. Allium, care denumeşte genul plantelor înrudite cu ceapa. Pe de altă parte, în terminologia botanică savantă11 denumirea genului are rol asemănător numelui de familie, iar denumirea speciei se apropie ca funcţionare de prenume, însă nu acelaşi lucru se poate afirma şi despre urmaşii romanici ai lat. al(l)ium. Pus în circulaţie pe cale savantă, lat. Allium a devenit termen ştiinţific universal, întrebuinţat de toţi botaniştii, indiferent de cultura din care fac parte şi de limba pe care o vorbesc, în vreme ce cuvintele provenite din lat. al(l)ium supravieţuiesc, ca elemente regionale sau arhaice, doar în spaţiul romanic.
Influenţa modelului empiric asupra modelului ştiinţific a fost urmată de influenţa modelului savant asupra modelului naiv. Un exemplu al forţei cu care s-a exercitat această influenţă este termenul beladonă, pătruns în sfera denumirilor de plante pe cale cultă şi popularizat ca echivalent pentru mult mai vechiul mătrăgună. Înainte de a fi răspândit graţie nomenclaturii binominale, cuvântul italian belladonna, atestat ca termen botanic încă din secolul al XVI-lea, a fost adoptat şi pus în circuitul denominativ ştiinţific de Carl von Linné, botanistul care a dat mătrăgunei numele ştiinţific Atropa belladonna < gr. Atropos12 şi ital. belladonna13. Exemplul reflectă specificul cult al surselor terminologiei ştiinţifice14. Din momentul acceptării şi adoptării de către comunitatea ştiinţifică, denumirea speciei s-a răspândit apoi în multe limbi europene şi a pătruns şi în uzul nespecialiştilor, ca echivalent al denumirilor etnobotanice: fr. belladone, engl. belladonna, germ. Belladonna, rom. beladonă etc.
Spre deosebire de sursele nomenclaturii botanice savante, orientate mai degrabă către livresc şi originalitate auctorială15, sursele denumirilor etnobotanice româneşti reliefează legătura fiinţei umane cu universul înconjurător şi evidenţiază bogăţia imaginarului lingvistic popular, prin referire la: 1) părţi ale corpului: limbariţă (Alisma plantago-aquatica); ochişoară (Filago minima); 2) animale: ursoaică (Echium altissimum); vulpoi (Sorghum halepense); 3) păsări: buhă (Taraxacum officinale); vulturică (Hieracium aurantiacum); 4) insecte: albină (Ophrys cornuta); puricică (Polygonum persicaria); 5) plante: grâuşor (Ficaria verna); hrenuţ (Rumex crispus); 6) obiecte de îmbrăcăminte: rochia-doamnei (Campanula rotundifolia); 7) podoabe: cerceluţ (Fuchsia coccinea); beteala-miresei (Cymbalaria muralis); 8) alimente: plăcinţele (Trollius europaeus); untişor (Taraxacum officinale); 9) obiecte de cult: cădelniţă (Campanula carpatica); pristolnic (Abutillon teophrasti); 10) obiecte de uz cotidian: căldăruşă (Aquilegia vulgaris); tăşculiţă (Bidens cernuus); 11) obiecte militare: sabie (Iris germanica), suliţică (Dorycnium germanicum); 12) bani: bănuţi (Bellis perennis), părăluţe (Bellis perennis); 13) legătura cu sacrul: mila-Domnului (Ajuga laxmanni); cheiţa raiului (Commelina communis); 14) fabulos: vrăjitoare (Circaea lutetiana); zmeoaică (Laser pitium latifolium); 15) relaţii interumane: cumătră (Erodium cicutarium); uncheşel (Nigella damascena); 16) apartenenţa etnică: unguraş (Marrubium peregrinum); ţigănaşi (Tagetes patula); 17) timp: primăveriţă (Galanthus nivalis); zorele (Convolvulus arvensis); 18) spaţiu: dosnică (Cerinthe minor); grohotiş (Rhinanthus glaber); 19) corpuri cereşti: steluţă (Aster amellus); soarele şi luna (Ranunculus auricomus) etc.
Consideraţii finale. O cercetare aprofundată a surselor pe care se întemeiază numirea naivă (populară) şi savantă (ştiinţifică) a plantelor ar putea aduce multe date noi cu privire la modul în care fiinţa umană înţelege să conceptualizeze şi să numească realităţile din lumea fenomenală. Complexitatea problemelor pe care le ridică o asemenea întreprindere a fost şi este un obstacol în calea obţinerii de rezultate ştiinţifice durabile. În consecinţă, lucrarea de faţă este un exerciţiu de intenţie care urmează a se concretiza într-o descriere mai cuprinzătoare cu privire la denumirile plantelor în limba română. O comparaţie a terminologiei etnobotanice româneşti cu alte terminologii romanice ar putea permite evaluarea concordanţelor şi discordanţelor de factură lingvistică şi conceptuală, mai cu seamă că prestigiul cultural al limbilor romanice occidentale a facilitat trecerea unor termeni din modelul naiv în cel savant şi invers, astfel încât calea interpretativă ce trebuie urmată în acest caz este descrierea diacronică. Totodată, cercetarea pe baze lingvistice a terminologiei botanice ştiinţifice ar permite o mai bună înţelegere a unor fenomene conceptual-denominative a căror productivitate în terminologia ştiinţifică este adesea subestimată sau neglijată, metafora şi metonimia fiind exemple grăitoare în acest sens.
Nu în ultimul rând, se cuvine a fi investigată, în acord cu realitatea istorică, influenţa modelului ştiinţific asupra modelului popular pentru a observa în ce măsură progresul civilizaţiei şi lărgirea orizontului de cunoaştere al vorbitorilor contribuie la îmbogăţirea limbii cu elemente noi.
Note
1 Principiul relativităţii lingvistice, „potrivit căruia nu toţi oamenii îşi reprezintă în mod identic universul, pornind de la aceleaşi realităţi, decât dacă bazele lor lingvistice sunt similare sau pot fi cumva adaptate (engl. calibrated)”, a fost enunţat de Benjamin L. Whorf (1956, p. 214), însă teza este dezbătută, în istoria interpretărilor privind originea şi funcţiile limbajului, încă din Antichitate.
2Un studiu mult mai aprofundat ar putea infirma unele dintre intuiţiile de cercetare şi sistematizările propuse în această lucrare care se limitează la a problematiza unele dintre dominantele unei chestiuni lingvistice foarte complexe, cu o bogată tradiţie de cercetare.
3 Toate denumirile etnobotanice discutate în acest studiu se regăsesc în Borza (1968) şi Bejan (1991).
4 În prima parte a lucrării, Dumitru Bejan (1991, p. 6) observă că prima atestare scrisă a unor nume româneşti de plante se află într-un manuscris „de pe la 1700”, care cuprinde un glosar slavo-român, glosar reprodus de M. Gaster în Chrestomaţie română, vol. I, Bucureşti, Socec & Co., Leipzig, F. A. Brockhaus, 1891. În crestomaţia lui M. Gaster, documentul menţionat, publicat la p. 355-357, este datat în jurul anului 1705, poartă titlul Glosar de plante slavono-român şi cuprinde două secţiuni: „glosar de erburi” şi „glosar de pomi”. Cercetări mai recente arată însă că prima atestare scrisă a unor nume de plante datează de la mijlocul secolului al XVII-lea, nu de la începutul secolului al XVIII-lea, aşa cum arată Bejan. În studiul introductiv la Dictionarium valachico-latinum, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008, Gheorghe Chivu (2008, p. 12), editorul textului concluzionează, în baza unor dovezi clare, că dicţionarul a fost scris „fără dubiu la mijlocul secolului al XVII-lea (la o dată cuprinsă între 1640 şi 1660)”. Cu privire la denumirile de plante, editorul textului comentează că dicţionarul „oferă (...) specialiştilor cel mai bogat inventar de termeni etnobotanici dintre scrierile româneşti alcătuite până la mijlocul secolului al XVIII-lea” (Chivu, 2008, p. 60).
5 Principalele modele derivative sunt: 1) derivarea cu sufixe: a) diminutivale: steluţă (Aster alpinus); pipăruşcă (Capsicum annuum); b) augmentative: brădoaie (Abies alba); zmeoaie (Lingusticum mutellina); 2) derivarea cu prefixe: desfăcătătoare (Salvia aethiopis).
6 Procedeul compunerii este foarte complex şi include următoarele modele denominative: 1) compuse formate prin coordonare: soarele şi luna (Ranunculus auricomus); ziua cu noaptea (Melampyrum bihariense); 2) compuse formate prin subordonare, cu subtipurile: a) substantiv + prepoziţie+ determinative: coadă de găină (Stellaria media); trifoi de baltă (Menyanthes trifoliata); floare cu două cozi (Tropaeolum majus); lemn cu boabe albe (Symphoricarpus albus); flori ca stelele (Coreopsis tinctoria); muşcată ca nalba (Pelagornium zonale); b) substantiv + determinative: ciuperci oieşti (Polyporus confusus), fragi iepureşti (Fragaria vesca); c) numeral + determinative: cinci degete (Potentilla alba); trei fraţi pătaţi (Viola arvensis), trei cumnate supărate (Aconitum stoerkeanum); treizeci de arginţi (Lunaria annua); d) compuse propoziţionale (mai cu seamă atributive): iarbă ce moaie vinele (Impatiens balsamina); văduva ce ţipă copii (Inula britannica); fîsaică ce se urcă (Phaseolus multiflorus); muşcată care miroase (Pelargonium odoratum) etc.
7 Numeroase denumiri care fac trimitere la stratul cultural precreştin reflectă credinţa în existenţa unor fiinţe supranaturale [carul zânelor (Arnica montana); floarea smeului (Aruncus vulgaris); iarba alor din vânt (Lycopodium clavalum); sita ielelor (Carlina acaulis)] sau credinţa în efectele unor practici magice [buruiană de ceas rău (Lamium purpureum)].
8 Denumirile care fac trimitere la stratul cultural creştin subliniază credinţa în Dumnezeu şi în Maica Domnului[mila-Domnului (Ajuga laxmanni) > milostivă > creştinească; poala Maicii Domnului (Convolvulus arvensis); coroana lui Isus Christos (Passiflora coerulea)], credinţa în existenţa raiului [cheiţa raiului (Commelina communis), poarta raiului (Tanacetum vulgare), floarea raiului (Allium montanum)], credinţa în existenţa sfinţilor [iarba Sf. Ion (Chamamenerion angustifolium), Sfântu Petru (Iberis amara)] sau teama de existenţa diavolului: căruţa dracului (Eryngium campestre).
9 Pentru o descriere a condiţiilor istorice care au favorizat geneza şi răspândirea ideilor lui Linné, v. Greene & Evermann (1912). O mică antologie cuprinzând fragmente din scrierile lui Linné a fost publicată în România de Váczy et al. (1999). Alcock (1876) publică o foarte instructivă şi documentată istorie a botanicii de până în secolul al XIX-lea şi un glosar consistent în care explică etimologiile unora dintre denumirile ştiinţifice cele mai răspândite. Unele din cele mai bune lucrări referitoare la denumirile ştiinţifice ale plantelor sunt semnate de William T. Stearn (1966, ediţia a treia, revizuită, 1983) şi de David Gledhill (ediţia a patra, 2008). Pentru valorificarea limbilor latină şi greacă în terminologia ştiinţifică, v. Nybakken (1959).
10 „Numele genului trebuie să fie unic în cuprinsul aceluiaşi grup al genului. Numele genului trebuie să fie desemnat ca durabil înainte de a crea numele speciei. (...) Denumirile de gen care sunt potrivite nu este permis să le schimbăm, chiar dacă s-ar găsi altele mai bune.” (Linné, ed. rom., 1999, p. 108-109).
11 Deşi terminologia botanică ştiinţifică s-a format pe baza resurselor denominative greco-latine, latina botanică este „o limbă artificială” sau, mai precis, o lingua franca a naturaliştilor, o variantă specializată funcţional a latinei din secolul al XVI-lea (Stearn, 1985, p. 11). Ea este expresia eforturilor oamenilor de ştiinţă de a da, conform dezideratului linnéan nume corecte elementelor lumii vegetale.
12 Atropos, notează Kernbach (1989, p. 58), este „una dintre Moire, simbolizând încetarea ireversibilă a vieţii; era reprezentată figurativ adesea cu o unealtă de tăiat, exprimând astfel operaţia de retezare a firului vieţii”.
13 Termenul belladonna ‘doamnă frumoasă’ face trimitere (cf. Alcock, 1876, p. 108; Gledhill, 2008, p. 68) la obiceiul veneţiencelor de a întrebuinţa sucul sau decoctul de mătrăgună pentru înfrumuseţare, mai precis pentru a da paloare obrajilor, pentru a face pistruii să dispară şi pentru a da strălucire ochilor, prin dilatarea pupilelor.
14 Printre domeniile specifice terminologiei ştiinţifice se numără: 1) fiinţele din mitologia greco-latină: Achillea millefolium (coada-şoricelului) < termenul Achillea s-a format de la numele grecesc al lui Ahile şi denumeşte planta cu care marele erou l-ar fi vindecat pe Telephos (cf. Lyons, 1900, p. 11), fiul lui Hercule, în schimbul promisiunii că acesta din urmă le va arăta aheilor drumul spre Troia; 2) nume de botanişti celebri: Linnea borealis; 3) numele descoperitorului sau al cultivatorului: Gentiana asclepiadea (lumânărică, Borza, 1968, p. 75) < denumirea ştiinţifică a genului este dată în onorarea regelui ilir Gentius (Lyons, 1900, p. 171), despre care se crede că ar fi descoperit proprietăţile vindecătoare ale plantelor din genul care îi poartă numele.
15 Trebuie precizat că nomenclatura botanică savantă este însoţită de numele sau de iniţiala celui care a dat denumirea ştiinţifică, ceea ce arată că acest model ilustrează existenţa creativităţii individuale, în timp ce modelul popular oglindeşte existenţa creativităţii anonime şi colective.
Bibliografie
1. Randal Hilbert Alcock, Botanical Names for English Readers, L. Reeve & Co., London, 1876.
2. Dumitru Bejan, Nume româneşti de plante, Editura Dacia, Cluj, 1991.
3. Al. Borza (coord.), Dicţionar etnobotanic, Editura Academiei, Bucureşti, 1968.
4. Gheorghe Chivu (ed.), Dictionarium valachico-latinum (DVL), Editura Academiei, Bucureşti, 2008.
5. Edward Lee Greene, Barton Warren Evermann, Carolus Linnaeus, Christopher Sower Company, Philadelphia, 1912.
6. Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile, traducere de Bogdan Ghiu şi Mircea Vasilescu, Editura Rao Internaţional, Bucureşti, 2008.
7. David Gledhill, The names of plants, Cambridge University Press, 2008.
8. Wilhelm von Humboldt, Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanităţii, traducere de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.
9. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
10. Gustav Körting, Lateinisch-Romanisches Wörterbuch, Druck und Verlag von Ferdinand Schöningh, Paderborn, 1901.
11. Zoltan Kövecses, Metaphor and Emotion. Language, culture and body in human feeling, Cambridge University Press, 2004.
12. A. B. Lyons, Plant Names, Scientific and Popular, Nelson, Baker & Co., Publishers, Detroit, 1900.
13. Oscar E. Nybakken, Greek and Latin in Scientific Terminology, The Iowa State University Press, Ames, Iowa, 1959.
14. William Stearn, Botanical Latin, David & Charles, Newton Abbot, London, North Pomfret, 1985.
15. Friedrich Ungerer, Hans-Jörg Schmid, An Introduction to Cognitive Linguistics, Longman, London, New York, 1996.
16. Kálmán Váczy, Aurel Ardelean, Katalin Bartók, Carl Linné (1707-1778). Viaţă, operă, destăinuiri, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1999.
17. Benjamin L. Whorf, Language, thought and reality, The Techonology Press of Massachusetts Institute of Technology and John Wiley & Sons, Inc., New York, London, 1956.