Un demers istoric depăşind tipul publicistic
Pentru tiparSuntem astăzi martorii unei tendinţe din ce în ce mai accentuate privind segmentele cronologice supuse analizei de către istorici, în sensul deplasării interesului spre evenimente de dată recentă, care constituie nişte repercusiuni şi care, la rândul lor, ne influenţează sau cărora încă nu li s-a dezvăluit cauzalitatea. Nu ar fi nimic de obiectat, dacă una dintre cerinţele primordiale ale cercetării ştiinţifice, anume accesul la sursele documentare, ar fi asigurată. În lipsa acestora, avem de-a face cu o abordare de tip preponderent publicistic.
Relaţiile României cu una dintre fostele republici unionale, transformate în stat independent după destructurarea colosului sovietic, care într-adevăr avea picioare de lut, numită Moldova sovietică şi devenită independentă la sfârşitul verii anului 1991, au intrat recent în atenţia istoricilor din, să spunem, ambele state, având ca precedent al monografiei de faţă o lucrare esenţială, aceea a lui Gheorghe Cojocaru, Colapsul U.R.S.S. şi dilema relaţiilor româno-române, apărută în 2001.
De la bun început trebuie să spun că, după ce am citit primele subcapitole ale lucrării supuse dezbaterii, temerile exprimate mai sus s-au spulberat, autorul ei, Dorin Cimpoeşu, reuşind să asigure una dintre regulile esenţiale ale unui asemenea demers: la baza lui sunt aşezate nu memorii (deşi el însuşi este autorul unui asemenea volum), nu articole de presă oricât de documentate sau / şi sofisticate ar fi, ci documente ale instanţelor politice, economice sau de altă natură implicate în relaţiile bilaterale, documente provenite în principal din Arhivele diplomatice române. Aici se află unul dintre punctele tari ale cărţii, argumentaţia sa fiind sprijinită pe documentele care au fost „produse” de instanţele româneşti, în special. Dar şi de diferite structuri de putere ale statului de peste Prut, preşedinţie, parlament, partide.
Acest „schelet” foarte bine articulat a fost „îmbrăcat” în materialele pe care media din cele două ţări i le-a pus la dispoziţie. Fie că este vorba de publicaţii, de emisiuni de radio sau tv, Dorin Cimpoeşu a selectat eu atenţie, din multitudinea de date care circulau cu sprijinul vectorilor amintiţi mai sus, ceea ce era necesar pentru susţinerea construcţiei sale. Experienţa de cercetător şi mai ales cea de diplomat l-au ajutat să pescuiască în noianul de informaţii, dintre care nu puţine erau destinate intoxicării, şi să aleagă ceea ce era cu adevărat important pentru a obţine răspunsurile la întrebările pe care la pusese. Din acest punct de vedere, putem aprecia că monografia lui Dorin Cimpoeşu este şi un model de analiză a presei, de recompunere a unui tablou al realităţii cu ajutorul frânturilor de informaţii, întocmai ca la jocul de puzzle.
Alături de materialele culese din mediile de informare, autorul a lărgit orizontul cunoaşterii problematicii prin folosirea rezultatului cercetărilor efectuate de alţii. Memorii ale unor actori de prim rang în evenimentele derulate timp de aproape două decenii în ţara de dincolo de Prut, sinteze şi monografii au fost folosite în procesul de înţelegere a mecanismului ce declanşa un eveniment sau proces.
Mai ales în folosirea literaturii de specialitate, Dorin Cimpoeşu a trebuit să depăşească o frontieră care, paradoxal, nu este definită în termeni precişi şi din acest motiv este mai dificil valorificabilă. La Bucureşti şi la Chişinău, în probleme de istorie comună, nu se scrie decât sentimental, emoţional. Îţi trebuie multă stăpânire de sine, român fiind, să abordezi neutru relaţiile dintre cele două state prin vicisitudinile istoriei, în fond unul singur. Aşa cum a ştiut să aleagă grâul de neghină din informaţiile oferite de media, aşa a reuşit să se menţină de cele mai multe ori într-o neutralitate... uşor favorabilă însă sentimentului naţional. Nu-i atât de uşor să fii român...?!
Problema bibliografiei a creat o situaţie destul de delicată, pentru că avem de-a face practic cu două... literaturi: una produsă de istorici aflaţi la remorca regimului comunist de la Chişinău, în slujba intereselor unei terţe puteri, şi alta de factură proeuropeană. În demersul său ar fi fost simplu să o elimine pe prima, să zicem, dar ar fi fost contraproductiv pentru obiectivitatea lucrării.
Monografia are şapte capitole, unele dintre ele neechilibrate, la care se adaugă anexele şi rezumatele în limbile română, engleză, germană şi rusă.
Centrul de greutate al lucrării este format din analiza trăsăturilor eşichierului politic de la Chişinău din intervalul 1989-2009, pe prezentarea derulărilor politice interne şi pe factorii, de natură mai ales externă, care le-au determinat. Sunt înfăţişate, pe baza documentelor de planificare politică sau economică, tribulaţiile diferitor cercuri ale puterii de dincolo de Prut, paşii extrem de precişi pe care îi face Moscova prin oamenii săi de influenţă, lipsa de consistenţă a strategiei guvernelor de la Bucureşti în ceea ce priveşte statul vecin, cu care şi în prezent, deşi situaţia de acolo este mult diferită de cea existentă cu numai un an în urmă, doar „ne ţinem de neamuri”...
Analiza efectuată de autor asupra actelor politice ale forurilor decizionale de la Chişinău, Bucureşti şi Moscova vizează nu declaraţiile de circumstanţă, ci atitudinile care se regăsesc dincolo de ele.
Şi din punct de vedere bibliografic şi metodologic lucrarea lui Dorin Cimpoeşu răspunde cerinţelor ştiinţifice, mai ales dacă luăm în considerare şi faptul că subiectul ales este unul de istorie recentissima.
Această recenzie nu ar fi completă dacă nu am adăuga câteva cuvinte despre stilul în care este elaborată cartea, fiind propriu unei persoane, pe de o parte, obişnuite cu precizia formulărilor unui document diplomatic, iar pe de altă parte, care dovedeşte eleganţa unui cercetător ce nu se află la prima sa realizare.