Valentina Rusu Ciobanu. Precursoare a postmodernităţii
Pentru tiparPictoriţa îşi aminteşte că a fost captivată de universul artelor plastice încă de pe la vârsta de patru ani, din momentul unei şocante fascinaţii în care unchiul Constantin îi ilustrase prin desene animate o şotie săvârşită de copilă.
Născută în mediul citadin chişinăuian din părinte român şi mamă lituaniană, în zona actualei Coline Puşkin, Valentina Rusu Ciobanu a păstrat pentru toată viaţa admiraţia pentru ulicioarele întortocheate şi mediul în care luxurianţa din sanatorii şi grijile de zi cu zi se aflau într-o stare de armonie exemplară. (Această atmosferă este transpusă şi în portretul Aleco Russo (1968), aflat în colecţia Muzeului Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu”.)Faptul că fratele mai mare Victor (artist cu un discurs plastic distinct în arta anilor ’30-’70 în genurile graficii, artei monumentale, caligrafiei, totodată, un remarcabil pedagog şi cap de generaţie artistică, custode al Pinacotecii Municipale Chişinău) a urmat studiile la Şcoala Belle-Arte din Chişinău şi s-a căsătorit tot cu o pictoriţă distinsă din cercul lui Alexandru Plămădeală, Natalia Danilcenco (discipolă, apoi colaboratoare apropiată al ilustrului Alexandru Plămădeală, autorul monumentului lui Ştefan cel Mare de la Chişinău), a influenţat-o cu siguranţă pe eroina noastră să-şi identifice făgaşul afirmării sale în domeniul artelor frumoase.
În 1937-1940 urmează studiile la Şcoala Belle-Arte din Chişinău, clasa profesorilor Alexandru Plămădeală şi August Bayllaire, cel din urmă fiind o personalitate de referinţă pentru dezvoltarea artelor plastice de la începutul secolului XX, mai întâi în Rusia, apoi, după 1918, în România. O personalitate de o vastă cultură umanistică, şcolit în România, Rusia, Olanda şi Franţa, cunoscător nemijlocit al evoluţiei artei occidentale prin deplasări de documentare în Germania, Olanda, Franţa, Italia. Deţinea o impunătoare colecţie de artă, îndeosebi grafică, inclusiv originale semnate de Rembrandt. Poseda o bibliotecă de artă universală.
În anii 1941-1944 Valentina Rusu Ciobanu urmează studiile la Academia de Arte Frumoase din Iaşi, clasa bine-cunoscutului artist plastic român Corneliu Baba. Îşi finalizează studiile artistice coborând cu o treaptă la Şcoala Republicană de Arte Plastice din Chişinău, clasa profesorului Ivan Iakovlevici Hazov. Imediat după absolvire, graţie profesionlismului vădit al lucrărilor sale, în 1947 este invitată să participe la expoziţii republicane de artă. Este încurajată şi susţinută să-şi desăvârşească măiestria, aflându-se în deplasări de creaţie şi de documentare la Moscova. În acelaşi an, 1947, îi este achiziţionată pentru Muzeul de Artă al Moldovei lucrarea Întoarcerea ostaşului (în satul eliberat), o pictură executată conform reţetelor realismului socialist, dar care rămâne o piesă de rezistenţă a plasticienei.
În această perioadă elaborează o galerie impunătoare de portrete. Sunt lucrate în cheie clar-obscur, culori rupte, complementare, uşor nuanţate prin ansamblul lor, urmărind să surprindă de fiecare dată psihologia şi chiar individualitatea personajelor. Această experienţă culminează cu realizarea unei opere de vârf, Fata la fereastră. De fapt, este o capodoperă a picturii din Chişinăul secolului XX. Proporţionarea pastei generos aşternute, gradarea stratului prin diluări fin nuanţate şi dezinvoltura hazardului cu care sunt aplicate liniile cromatice constituie paradigma pictoriţei şi pentru lucrările elaborate ulterior. În acelaşi timp, genul portretului rămâne una dintre componentele predominante ale operei semnate de Valentina Rusu Ciobanu. Pornind de la oamenii simpli, aproape anonimi, pictoriţa evoluează către personaje concrete – un fel de eroi ai zilei, ai comunităţii. Mai întâi, prin Ileana Buhnă din Cărpineni, în Portretul colhoznicei aflat în colecţia Muzeului Naţional de Artă al Moldovei, urmând Portretul Maria Brovin (la fel o capodoperă a genului portretisticii naţionale), în sfârşit, obţin dreptul de a fi portretizaţi mai ales intelectualii prin Portretul unui tânăr (Aureliu Busuioc). Urmează Portretul lui Dumitru Fusu (1963-1964), Portretul crescătorului de vite T. Tolici (1963-1964), Setea (1965-1967, elaborată ca lucrare de gen, dar, de fapt, reprezentând portretele cântăreţei Maria Bieşu şi al artistului Dumitru Fusu), Portretul cu pocal şi ţigară (portretul lui Aureliu Busuioc) (1966), Emil Loteanu (1966-1967), Portretul lui Ion Druţă (1968, versiunea de la Muzeul Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu”), Ion Druţă (1972, versiunea de la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei), Portretul lui Igor Creţu (1971), Serafim Saka (1972-1973), A. Puşkin şi C. Stamati (1971), Grigore Vieru (1972), Portretul lui S. Şcurea (1973, aflat în Fondul Ministerului Culturii al Federaţiei Ruse, Moscova), Regizorul Vlad Druc (1975), Citate din istoria artelor (1978, construită ca lucrare de gen îndărătul căreia aflăm portretul de grup al deputatei Valentina Ostaşco şi al compozitorului Vasile Zagorschi), Portretul lui Vlad Ioviţă (1981), Clepsidra cerului (portretul Nanei Plămădeală) (1984), Science-fiction (portretul scriitorului Andrei Burac) (a doua jumătate a anilor ’80), lucrări care concurează ca realizări de vârf în portretistica secolului XX executată în interfluviul Nistru – Prut.
Un detaliu: portretul lui Emil Loteanu, lucrat în cheia contrapunerii abstracţiei geometrice cu interpretarea convenţională a figurii umane stilizate, reprezintă o sinteză sublimată a filozofiei creaţiei populare eşafodată anume pe aceste componente primordiale: geometrism şi lirismul datelor realităţii tangibile – o metaforă rarisimă vizând creaţia cineastului afirmată prin Poienile roşii, un imn geniului creator popular. Fără a-şi propune să ilustreze o teză, autoarea a satisfăcut formidabil rigorile decretate de evoluţia artei contemporane. Şi la capitolul cromatică sunt valorificate posibilităţile bipolare – contrapunerea oranjului (expresie a lumii telurice) cu albastrul (simbol al lumii abstracte celeste). Semnalăm deci datele unei capodopere. Aceleaşi componente – geometrism / lirism, dar manevrate în alt mod – prin intercalare, le aflăm în portretul lui Grigore Vieru. Este vorba de şirul figurilor geometrice perfecte şi paradoxul geometric: triunghiul, pătratul, cercul, cubul, care sunt ordonate în configuraţia plastică conform principiului yni-yani (plin / vid) şi în care, de exemplu, vidul cercului suprapoziţionat în registrul superior nu înseamnă altceva decât un plin prin excelenţă – portretul, expresia spiritului lui Grigore Vieru în proiecţie pe infinitatea celestă şi ecoul golului din registrul inferior – cercul din care iese mâna deschisă cu porumbelul avântat să-şi ia zborul. Hermeneutic vorbind, fiecare parte a spectrului imaginii, la rându-i, este susceptibilă pentru noi interpretări, ca, de exemplu, mâna drept oglinda cea mai fidelă a personajului portretizat. O altă conotaţie: mâna deschisă reprezentând expresia simbolică a creştinismului, dar şi a omului deschis şi paşnic, de asemenea, şi a creaţiei. Efectul expresiv al acestor componente, generat de un principiu al congruenţei, este amplificat prin alternanţa cromatică: oranj-albastru, acestea constituind particularităţile distinctive ale unui stil portretistic de excepţie în arta contemporană.
Citate din istoria artelor este concepută pornind de la stratul tradiţiei realiste ce s-a constituit în debutul secolului al XVI-lea, unde motivul central al lucrării era complementat cu imagini incastrate şi atrăgând elemente din arta contemporană a secolului al XX-lea, pe de o parte, vectorul lui Worhel şi, pe de alta, vectorul lui Raushenberg. Componentele principale – cele două portrete – sunt intercalate cu imaginile citate după lucrările precursorilor de referinţă din arta occidentală, de la Giotto încoace. Numai că citatelor nu le este distribuit rolul de context, ci păstrează în ţesătura mesajului autoarei însăşi expresia textului originar. Adică, un procedeu propriu tehnicii literare din sec. XX capătă o expresie plastică fără precedent în cultura noastră.
De la elaborarea unui portret până la configurarea altuia, spaţiul existenţial este ilustrat prin descifrarea realităţii tangibile în genuri precum peisajul şi natura statică. Casa, strada cu vegetaţia ei, dar şi alte componente, inclusiv din mediul rustic, începând cu studiile ce s-au păstrat încă din anii şcolirii, treptat sunt dezvoltate în creaţia pictoriţei. Îndeosebi în anii ’50 peisajul este un travaliu necesar artistei pentru a-şi antrena ochiul, mâna şi gândirea, ajungând, începând cu sfârşitul anilor ’60, să capete ţinuta unei elaborări în spirit filozofic şi formalizate plastic în simboluri inedite. Exemplificăm afirmaţiile noastre cu lucrările Foc de artificii (1966), Pământ şi cer (1969). Peisajul se decodifică drept un element important în structura imaginii aşa-ziselor lucrări tematice. Mai întâi, vag, în Invitaţie la joc (1956-1957), apoi în Plantarea pomilor (1960-1961), Setea (1965-1967, în care acest element este epurat până la paroxism – semne convenţionale încadrate în structuri ornamentale), În parc (1966), Tinereţe (1967), Lunohodul (Lunomobilul), (1970), Copiii şi sportul (1970-1971), A. Puşkin şi C. Stamati (1971), Glie şi oameni (1975), Amintiri (sfârşitul anilor ’70), Citate din istoria artelor (1978) şi Micul dejun (1979-1980), 1990. Anno Domini (1990), reprezentat drept componentă centrală a imaginii.
Paradoxal, peisajul se relevă tot pe rol de element important şi în cazul unui şir de portrete ca Portretul lui Dumitru Fusu (1963-1964), Portretul crescătorului de vite T. Tolici (1963-1964), Aleco Russo (1968), Igor Creţu (1971), Portretul lui Vlad Ioviţă (1982-1983), Clepsidra cerului (portretul Nanei Plămădeală) (1984). Curios, peisajului îi este atribuit rol de componentă centrală şi la crearea unor naturi statice, ca, de exemplu, Cană pe pervaz (1965-1966).
Natura statică este practicată în paralel cu peisajul, urmând aceleaşi paradigme. Exemple de referinţă corespunzând fazei de început sunt Natură statică cu floare (1953), Natură statică cu cleşte universal (mijlocul anilor ’50, reprezentând o realizare de vârf pe traiectul ascensiunii artistice a Valentinei Rusu Ciobanu în perioada respectivă). Lucrări caracteristice în acest sens din perioade mai târzii de creaţie sunt Flori pe fundal roşu (1966), Glastră-II (1968-1969).
Lucrarea Întoarcerea ostaşului (în satul eliberat) (1947) conţine un aspect de etică ce se interpretează conform principiului: „Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului”. Artiştii plastici afirmaţi în cadrul dominaţiei ideologice ateiste, de fapt, comuniste, context în care s-a impus ca profesionist pictoriţa, erau obligaţi, precum bine se ştie, să elaboreze aşa-numite lucrări tematice. Ei bine, Invitaţie la joc (1956-1957) se percepe ca o astfel de lucrare, dar având în plus o notă puternică de umanizare care, de fapt, sfida principiile proletcultismului impus cu vehemenţă la acea vreme. Astfel, lucrarea amintită constituie un portret de grup rezultat în urma studiilor figurilor de ţărani din satul Dolna. Un exces de zel în valorificarea umanistică se vădeşte în acest sens şi în lucrările V. I. Lenin şi N. K. Krupskaia (1969-1970) şi Prietenie (1974).
Realizările de vârf la capitolul compoziţii tematice sunt Citate din istoria artelor (1978) şi Micul dejun (1979-1980). În Micul dejun decodificăm o sinteză a genurilor portret, natură statică, peisaj. Pictura este de o acurateţe şi dexteritate asemeni elaborărilor marilor maeştri ai Renaşterii clasice. În acelaşi timp, experienţa acumulată în evoluţia artei contemporane occidentale este asimilată şi transpusă prin filiera individuală a autoarei.
La ai săi 90 de ani împliniţi la 28 octombrie 2010 Valentina Rusu Ciobanu a trecut trei praguri: lumea percepută drept expresie fascinantă a fiinţării – în copilărie; unghiul de vedere se preschimbă corespunzător anilor tinereţii – aspiraţia şi devenirea în plan social, parcă fără griji, în consonanţă cu societatea căreia îi aparţinea; apoi neliniştea şi suferinţa sunt urmări ale dezastrului produs de cel de-al Doilea Război Mondial. Obiectele şi subiectele care-i alimentau fascinaţia copilăriei nu le-a pierdut totuşi în sinuosul itinerar de afirmare a propriului eu. Nici chiar atunci când în diverse perioade şi contexte sociale era supusă unor presiuni şi tratamente degradante pentru fiinţa umană în genere, ca, de exemplu, învinuirile aduse de potentaţii zilei după crearea lucrării Plantarea pomilor, când în toiul nopţii era somată să dea explicaţii cam de ce se produce ca exponent al culturii burgheze. Şi tot aşa a fost până la schimbările aduse de Gorbi.
Valentina Rusu Ciobanu a evitat să se erijeze drept militantă a unor orientări, puncte de vedere deosebite în contextul vieţii culturale, un soi de scepticism nativ a însoţit-o mereu. Aceste calităţi, uneori, au fost observate de firile mai subtile, ca, de exemplu, Ion Druţă, atunci când a invitat-o să se producă în calitate de scenograf la spectacole de referinţă în evoluţia dramaturgiei şi artei teatrale la acea vreme. Precum afirma regizorul Ion Ungureanu, pictoriţa a realizat „adevărate capodopere în scenografie”. Aici, ne întrebăm: Cum a fost posibil aşa ceva, fără să fi avut vreo experienţă precedentă în domeniu? Un răspuns plauzibil ar fi cunoaşterea rolului geometriei în evoluţia artelor plastice, în mod aprofundat, a culturii arabe, studiate pe acest segment, pe care le efectua fiul Domniei Sale, Lică (da, se întâmplă ca părinţii să înveţe de la copii!).
Apropo de învăţătură, în februarie 1967, asistând întâmplător la o discuţie susţinută de Valentina Rusu Ciobanu în atelierul maestrului Mihai Grecu cu arheologul Rikman privitor la evoluţia artei contemporane, inclusiv a realismului socialist, am rămas uluit de vastitatea cunoştinţelor celor doi. Erudiţia enciclopedică a Valentinei Rusu Ciobanu nu însemna un scop în sine. Concluzie la care am ajuns ulterior când am aflat că împrumuta literatură şi unor colegi mai tineri, ca, de exemplu, ediţii rarisime ale lui James Joice oferite lui Petru Jireghea, împărtăşindu-şi cu generozitate cunoştinţele. În plus, ştiu că la mijlocul anilor ’60 de sine stătător a studiat limba engleză, citind apoi în original ceea ce o interesa din operele clasicismului universal, dar şi privitor la evoluţia artei contemporane.
Totdeauna a fost atentă faţă de tinerele talente, contribuind discret, dar cu toată puterea, la afirmarea acestora, ca, de exemplu, în cazul lui Sergiu Cuciuc şi Andrei Sârbu. Da, curios, a apelat la primul, când cel de-al doilea muncea în condiţii aproape subumane într-un atelier de subsol. Ulterior, Andrei Sârbu a primit un atelier pe strada Nicolae Dimo din Chişinău, în anul 1992, graţie faptului că în cadrul şedinţei Consiliului de Conducere UAP, distinsa maestră a declarat că, dacă nu i se distribuie lui Andrei Sârbu un atelier personal de creaţie, dânsa va decreta greva foamei. Acest lucru i-a sensibilizat pe responsabili aşa încât problema a putut fi rezolvată.
În final subliniem că, în ciuda presiunilor ideologice cărora era supusă în cea mai importantă perioadă a creţaiei sale, Valentina Rusu Ciobanu şi-a păstrat individualitatea discursului plastic, învrednicindu-se apoi de înalte distincţii de stat precum Premiul Naţional pentru Arta Plastică, titlul onorific de „Artist plastic al poporului”, i s-a conferit titlul de Cavaler al Ordinului Republicii şi, de curând, titlul de Cetăţean de onoare al municipiului Chişinău.
Creaţia plastică a Valentinei Rusu Ciobanu este parte componentă a nenumărate colecţii publice şi private din lume. Este obiectul şi subiectul unor abordări importante ale criticilor în artă din ţară şi de peste hotare, ca, de exemplu, dr. Ludmila Toma, dr. Constantin Ciobanu, dr. Tudor Stăvilă, dr. Constantin Spânu, dr. Constantin Prut, dr. L. Zingher. În altă ordine de idei, interviurile pe care le-a acordat pictoriţa de-a lungul carierei artistice au relevat libertatea spiritului în creaţie şi refuzul aservirii oricărui stil, direcţie sau mişcare artistică. Astfel, Valentina Rusu Ciobanu, prin discursul plastic şi proba capacităţii creatoare susţinute în viaţa culturală, ocupă o treaptă importantă în evoluţia artei, ca precursor cert a ceea ce astăzi numim postmodernitate.
Personalitatea plasticienei se distinge pregnant şi din şirul creatoarelor cu un discurs de rezistenţă în secolul XX: Ecaterina Maleşevschi, Elisabet Ivanovsky, Miliţa Pătraşcu, Nina Arbore, Claudia Cobizev, Valentina Neceaev, Valentina Pufescu-Poleacov, Esther Grecu, Ada Zevin, Vilghelmina Zazerskaya, Alexandra Picunov (Târţău), Brunghilza Epelbaum.