Nouăsprezece mărturii despre „ciuma” colectivizării
Pentru tiparCatastrofă naţională ce nu trebuie uitată. O expoziţie la Muzeul Ţăranului Român, cu caracter militant, prin suferinţa celor nouăsprezece mărturisitori, care strigă nedreptatea şi mişelia şi cruzimea colectivizării agriculturii româneşti. Strigă utopia destructivă a epocii menite să desfiinţeze brutal talpa ţării, ţărănimea păstrătoare a credinţei şi a tradiţiei neamului nostru. Strigă neputinţa unui popor sugrumat la el acasă, fără legitimitate, fără dreptate, fără cinste, fără milă, fără Dumnezeu.
Expoziţia intitulată în mod sugestiv „Ciuma” este prezentată în broşura Boul Roşu (Carmen Huluţă şi Irina Nicolau). „...Dihanie apocaliptică ce a călcat în picioare ordinea unei lumi, schimbând o lume de stăpâni în slugi”.
Cărticica este roşie, ca „broşurile ideologice” şi obligatorii ale timpului, ca sângele ţăranilor noştri care s-au împotrivit acestui coşmar.
„Născută din respect pentru adevăr şi pentru suferinţa nedreaptă, cartea a fost compusă bucată cu bucată, aşa cum aduni de pe câmpul de luptă de aici o cruce de plumb, de acolo o baionetă, un ceas, suspinul unui muribund, şiretul de la o gheată... i-am lăsat să vorbească unii lângă alţii, aşa cum au trăit atunci: demni cu laşi, curajoşi cu oportunişti, cinici cu resemnaţi, brute cu neîntinaţi, profitori cu victime.
Am avut o singură grijă, să rezulte, fără echivoc, cruzimea, absurdul, ilegalitatea, minciuna, făţărnicia şi, frecvent, grotescul colectivizării, a cărei oroare societatea nu este capabilă să o înţeleagă pe deplin nici în prezent...”.
Nouăsprezece mărturii, culese ca nişte ierburi de leac pentru o societate încă bolnavă, din satele judeţelor Arad, Caraş-Severin, Călăraşi, Dâmboviţa, Ilfov, Maramureş, Olt, Suceava, Teleorman – de la ţărani, electricieni, strungari, pensionari, de la un fost primar şi de la un fost veterinar.
„Ca ei sunt mulţi. Nu s-au întâlnit niciodată. Dar poveştile lor seamănă, aşa cum seamănă lacrimile. Au trăit, fiecare în felul său, acelaşi coşmar. Au scăpat întregi cei care au refuzat să considere coşmarul ca o realitate definitivă”.
„Părinţii mei, ţărani adevăraţi... Pământ au avut, că bunicu a avut pământ dat, care au luptat în război li s-a dat pământ şi au mai şi cumpărat. Şi am avut pământul nostru atunci... cai, căruţă, tot ce ne trebuia. Când culegeam la porumb, lăsam dovleci în gluga de coceni, dam foc şi când terminam treaba, dimineaţa, dovlecii erau copţi. Mâncam brânză din destul, peşte şi cu bota de vin. Beam la vin şi tăiam la coceni şi eram toţi sănătoşi şi voioşi... Tot era al nostru, de aduceam acasă, eram mulţumiţi cu ce-aduceam acasă...”.
„Ne trimitea pă noi de mici, io chiar, când aveam şasă ani, mă punea călare pă cal şi mă trimitea cu oile. Tata atunci avea vite. Avea boi, avea cai, avea vacă, avea oi, că nu aveau pământu lor, ci muncea pă moşia boierească şi acolo putea să ţâie vite cât de multe...”.
„Dup-aia au trecut anii, în ’47 o fost o sărăcie, o foamete... Pă urmă o venit potopu ăsta cu... îi zicea „BOUL ROŞU” atunci. Şi intra peste noi în casă...”.
„Cum să-i dau eu averea mea, să dai boi, tot ce-aveai, la colectiv, pământ...”.
„Pământu era moştenire de la bătrâni... Şi ei, când ni l-o dat, nici că n-o visat că ni l-a lua oarecine, ni l-o dat să-l muncim şi să trăim de pe el”.
„S-o dat atunci ordin să distrugă chiaburii. Ş-apăi noi am fost chiaburi. Tot mi-au luat ce-am avut”.
„Când mergeam la cooperativă, era scris pe tablă, acolo: «Chiaburii trebuie loviţi cu lovitură de moarte»... Aşa era politica comunistă... Un bun proprietar era considerat duşman de clasă!... I-o luat şi i-o dus pă Canal... Cei săraci declarau: – Ăştia ne-au exploatat... Ăştia-s răii”.
„Înainte de război n-o fo niciunde să lucre omu... O venit la taica ş-o zâs: «Dă-mi de lucru să am de mâncare». I-a pus la moară, să sape un şanţ... Le-o dat de mâncare cât o putut... fărină, brânză, ce-o avut. Ş-apoi ăştia o zis: «Tu ai exploatat»”.
„Ne-au chinuit. Intrau în casă... nu-ţi mai lăsau nimic... Fugeau copiii de frică, când îi vedeau... BOU ROŞU şi cu toate nenorocirile de pe lume... Cote de carne, cote de lapte, cote de porumb de grâu, de fasole, n-aveai porumb, dai fasole pentru porumb,nu te lăsau niciodată!... Că nu aveai nici o oaie şi erai trecut cu treizeci de oi («Să le cumperi!»)... Pentru carne, de nu aveai, dai bani... Cum a sosit omu meu cu brânzuca după şase oi... Dădusem cota... Da ne-a luat-o şi p-aceea ce-o adusese... Atâta am apucat, un caş care l-am aruncat sub pat şi cu acela am rămas... Taică-meu a făcut puşcărie. Maică-mea gravidă cu mine, la fel. Pe motive de-astea, inventate: că n-ai declarat oi, ci berbeci...”.
„Ne-au luat tot. Şi vaca. O pus la noi paznic să vadă dacă oalele au urme de lapte, dacă în ziua aceea am mâncat lapte... Ascundeam munca noastră... Eu săpam, Maria şi cu mama cărau pământul, cu lighean, cu căldare, cu ce puteam şi noi... Am băgat 2.000 kilograme de porumb acolo, toată noaptea. Până la ziuă am pus caii la plug şi am arat locu să nu se cunoască”.
„Nu mai aveam nimic... Şi vine şi o anunţă pe mama: «Tovarăşa Drăgoi, mâine seara să predai cota de 2.000 litri de lapte!». Cu mama, cu surorile mamei, cu nişte fine, am umblat prin toate cătunele şi am adunat lapte şi telemea şi caş şi caşcaval, unt, au făcut echivalenţa. Până a doua zi seara am predat cota de lapte. Ei, fără să mai întrebe, i-au făcut proces verbal de sabotaj!... Era reforma monetară. Mama schimbă toţi banii pe care îi avea şi capătă 150 lei, bani noi, şi merge cu adeverinţa la proces. Avocatul a zis: «Domnule, a predat cota de lapte».Şi au achitat-o. Şi mama: «Domnule avocat, să vă plătesc». Ăsta bagă mâna în poşeta mamei şi îi ia toţi banii. Mama începe să plângă. «Domnule avocat, e seară, am 17 km până acasă». – «Cât costă autobuzul?» – «12 lei». I-a dat 12 lei şi el a oprit restu. Se duseseră boii şi caii şi vacile şi tot. Nu mai aveam nimic...”.
„Vai de capul nostru ce viaţă am mai avut. Asta a fost până ne-a băgat în colectivă... Când o fost revoluţia în Ungaria, n-o fost glumă!... Şi-atunci s-o spăriet foarte rău şi-aiştea de la noi... Cotele obligatorii o dispărut... După aia o început să colectivizeze...”.
„Primele unelte ale colectivizării au fost nemernicii satelor... Ţăranii fugeau de-acasă şi se ascundeau în beciuri, în căpiţe, pe câmp. Un bătrân s-a ascuns în cosciugul pe care şi-l construise şi-l ţinea în pod...
Cei care nu aveau nimica şi nici la lucru nu le plăcea, ăştia au devenit cei mai mari colectivişti atunci... Umblau din casă în casă, ca popa cu crucea, să te scrii... Să ne scrim, să dăm pământu! Muncă de lămurire: E bine în colectiv. Nu mai daţi cote, munciţi mai puţin şi aveţi mai mult. Bătrânii, bolnavii vor primi pensii mari. Minciuni! I-am întrebat: E obligatoriu?, şi ei o spus nu, că-i benevol. Dacă-i benevol, atunci eu când am să văd că colectivizarea este bună, am să mă-nscriu... Au venit diverşi de la Sighet, să-i convingă pe bătrâni: O să fie bine, nu o să mai aveţi grija pământului, o să umblaţi cu ceas pe mână, o să fiţi domni”.
„O-nceput cu forţa...Pe mama o aduceau colea în curte şi începea bătaia... O târau de păr într-o cameră alături, mai dădeau cu cizma-n burtă, mai pe spinare... Sau îl băteau pe fratele meu în faţa ei, să spună unde e tata. Zice mama: Mă uitam cum îi dădeau cu bâta în cap şi mă gândeam, acum am să-i văd creierul întins pe bâta lu ăsta... Şi pe mine m-o dus la post... Unde ţi-e omu?... Şi mă-njurau. Să-l scoţi pe bărbat-tu, îmi zice, că de nu, te ducem la electrică şi-acolo te scuturăm până te omorâm... Am picat jos... S-o dus la sobă şi-o pus pe o lopată jăratic şi-o venit la gura mea să-mi umple gura cu jăratic. Eu atâta m-am gândit: Doamne, scapă-mă, nu mă omorî! Şi s-o întors cu jăraticu şi l-o ţâpat în sobă-napoi. Ş-apoi m-o bătut şi n-am putut să mă mai scol şi tot mi-o dat picioare şi m-o scos afară... Şi prin mălai am venit acasă. Tremuram toată. I-am dat cuconiţei să sugă şi o leşinat cuconiţa. Şi-am ajuns cu ea prin spital vreo nouă săptămâni. Aşa că m-am scris... Pă unii i-o luat. Şi-i ducea şi-i bătea şi-i tortura. Vorbeam cu Ionu Bacului. O zâs că l-o bătut, i-o luat mâna lui să scrie... N-o vrut. Tăt nu s-o scris până la urmă. I-o zis: Mă, am să-ţi leg o droangă de grumaz, de-aia ce au vacile. Şi-am să-ţi dau drumu prin sat să te vadă ţărănimea muncitoare că tu eşti duşmanu ei şi nu-i vrei binele, ca să facă colectiv. Şi nu s-o-nscris... Cinci-şase luni o stat arestat şi l-o bătut până s-o-mbolnăvit... Care n-au mai putut să suporte s-au trecut la colectivă”.
„No, apoi dacă m-am înscris, a fost musai să dăm caii, carăle, aveam două care.Am avut cai buni... ...Dă căruţă, plug, dă tot atelaju astea le-a luat... Tot am dat la colectiv. N-am avut ce face! D-apoi mi-au luat pământu! Eram tare supărată că mi-o luat pământu! Îmi părea rău de pământ. Zestre de la părinţii mei şi de la socrii, nu l-am furat... Nu era voie să aduci ce lucraseşi. Pe locul tău, lucrat de tine, te-o prins, te-o bătut şi ţi-o luat şi ce lucraseşi. Ca să plăteşti amenda, îţi luau hainele, îţi luau cheptarul, ca să vii s-aduci banii, despăgubirea... De furat apoi... Nu să pârau unu pă altu, că tăţi furau... El fura a lui, era conştient că nu-i păcat! Că pământu lui o fo încorporat acolo, la colectivă, l-o fo comasat. Era a lui, numa nu putea să zâcă că-i a lui... Că era luat cu japca de ăştia...”.
„Cu ce să trăieşti? Cinci lei pe zi, în 1959 ne da pe o zi de muncă... O-nceput oamenii să facă cerere să iasă din ceapeu. O jumătate de sat o făcut cerere şi o dus-o poştaşu la Sighet. O venit securitatea să descopere cine o fost omu care i-o împins pe oameni să facă cerere. O zâs că o fost taică-meu, că-i chiabur. Da nu de la el pornise. L-au luat, l-au dus, l-au bătut câteva nopţi întruna. L-au lăsat în drum ca pe un câne, leşinat... L-o arestat pe poştaş, că de ce-o dus cererea... Pe oameni i-au luat şi i-au bătut şi p-ăştia măr...”.
„Ce-au făcut acolo ca să le dea cererile!... Era Florescu unu, activ dă partid. I-a chemat ca să le zică că le dă cererile, să-i pornească la muncă, că nu mai muncea nimeni. Nimic. Şi l-au bătut: era Florescu cu capu spart. M-am dus şi io. Bărbatu-meu: «Nu te du, fă!». M-am dus că trăgea clopotele. Era la lume! Mă-ntorsei şi mă uitai pă şosea: zece, douăşpe maşini dă armată. Mi-am făcut socoteala, zic, are vreo mitralieră pă botu maşinii şi cu toată lumuliţa asta!... Ce cătai io ca o proastă?... Şi-am luat-o pă uliţă. Şi i-au răzbit ăştia. Cu armata. Bătea armata, spărgeau geamuri, spărgeau... Un vecin de-al meu, de-aici, cu foarfecile de vie i-a scos ochii căpitanului. Da au făcut puşcărie. Şi i-au bătut. Doi oameni au murit din bătaia care i-a bătut...”.
„Răscoala este ca focu, se întinde. Cer toţi, copii, femei, bărbaţi, într-un glas şi o pornire, cererile de colectivizare. Pe ferestre, dinlăuntru, li se aruncă cu braţul cererile. Toţi năvălesc, căutând fiecare cererea lui şi rupând-o. Exemplul se întinde. Ţăranii, înarmaţi cu topoare, opresc autobuze şi caută miliţie... Marin Ilie Petcu, cel mai iscusit şi corect ţăran şi mecanic – casă de lut cu trei camere, „chiabur” – aude paşi pe scară la uşă. Două camere se umplură de miliţieni. «Mergi cu noi». «Merg, să mă îmbrac». «Nu, mergi aşa cum eşti». Ca lupii înşfăcară omu din pat şi plecară cu el târâş. Desculţ, în cămaşă, cu capul gol. Copiii mici ţipă, femeia ţipă: «Lăsaţi-l să se îmbrace. Unde-l luaţi dezbrăcat acum?». Prinsă ca în chingi, femeia este ţinută de peste tot. Şi la gură, să nu ţipe. Soţia fratelui, cu casa în curte, aude ţipete. Ajunge înainte cu felinarul. Repede săriră şi fratele victimei, cu vecinul. Prizonierul este eliberat şi toţi fug. Marin Liciu, „Micu”, un paltin de om, întâmplat pe drum, vrea să vadă ce se întâmplă la familia Petcu. Vine pe vale şi... «Trage, că este chiabur». Primul mort. Ţăranii curg pe toate drumurile. Socotesc că fraţii Petcu au fost arestaţi şi să-i elibereze. Ion Brăileanu, al doilea mort. La sfat. Fierar, avere – ciocanul şi nicovala şi o casă insalubră, s-o iei toată în braţe. Venise să se răzbune de felul cum îi fusese luată cererea. Pavel Păduţ, al treilea mort. Ţăran sărac şi tânăr. Un altul, orfan, este împuşcat în picior. Numărul morţilor creşte. Oamenii nu se mai culcă în casă. Suntem încercuiţi de armată. Nu se mai opune rezistenţă. Uşile la case sunt rupte cu răngile şi luaţi ca iepurii... Două săptămâni de cercetări şi percheziţii şi sunt prinşi şi fraţii Petcu, Marin şi Vasile. Şi arestaţi de securitate” (Vâlcele, Olt).
„La noi, în Ardeal, agricultorii care nu aveau pământ proprietate, lucrau în perioada secerişului la batoză, cu plata în uium (în natură). În vara lui 1949 bolşevicii au hotărât să fie plătiţi cu bani, lucru care n-a fost acceptat de batozari. În timp ce, chipurile, duceau tratative cu ei, în lunca Gurbediului securitatea a adus o puternică unitate militară, înarmată până-n dinţi. Au dat ordin morilor, care erau tot ale partidului, să nu macine niciun bob de grâu fără bon de la primărie, unde primar era omul lor, roşu. Timpul trecea, lumea nu avea pâine. Sătenii scot batoza cu forţa în câmp, dar conducerea confiscă cureaua de transmisie. Activiştii vin mereu cu „lămurirea”. Sătenii veneau şi ei cu cererea de a da drumul batozelor, spunând că nu au ce mânca. Un oarecare Weisz, venit de la Tinca, le spune ţăranilor că dacă n-au ce mânca, să mănânce fragi şi dude. Sătenii s-au repezit la el, l-au prins de gât, l-au ridicat în tavan, apoi l-au lăsat să cadă jos ca pe o cocă. Cei de afară au răsturnat maşina activistului cu roţile în sus, iar tovarăşul Weisz a scăpat cu fuga peste câmp. Seara, în sat, a sosit o maşină cu activişti, securişti, miliţieni înarmaţi, însoţiţi de două camioane de securişti din Lunca, să ne liniştească... Cu toţii au sărit din pat, alarmaţi, chemându-se unii pe alţii spre primărie, să vadă cu ce scop au venit. Se striga „Sculaţi, fraţilor”, bătând cu ciomege în garduri şi în găleţi de tablă, să audă toată suflarea satului. Unii s-au dus la clopotar şi l-au obligat să bată clopotele. Un număr de săteni au făcut un cordon, ca să-i întrebe de ce au venit noaptea, de ce nu vin ziua să stea de vorbă şi să dea drumul batozelor, să aibă lumea pâine. Au tras în săteni fără somaţie... Au căzut Bologan Ion şi Botou Gheorghe, amândoi ţărani săraci... La noi, în Girişul Negru, satul a fost complet ocupat de armată... La o zi, două, au început a ridica pe cei care l-au agresat pe Weisz, pe cei care au alarmat satul, pe cei cu clopotul... La Tinca, securiştii au stat cu sătenii de vorbă: «Mă, de ce aţi făcut asta? Partidul se bazează pe voi, are încredere în voi. Cum să vă scăpăm acuma pe voi şi cum să spălăm şi ruşinea partidului? Voi aţi fost instigaţi de chiaburi să faceţi asta, aţi fost plătiţi. Daţi-ne numele lor, că vouă vă dăm drumu acasă...». Ţiganului Iancu Cârpaciu i-au smuls o declaraţie că eu i-am dat 800 de lei să răstoarne maşina lui Weisz şi să-l ia la bătaie. Ne-au ridicat. Am fost deportat cu soţia în Dobrogea, cu încă opt familii (Cermei, Arad).
Şi-o renunţat oamenii. Ce să mai ieşi din ceapeu?... Până ne-am obişnuit cu colectivu... Săraci. Să ajungi la 10-18 lei pe zi!... Recolta, apăi... o avut cum o avut, nu prea strălucită... în fiecare an cumpărau animale şi le pierea până-n cellalt... Că n-o avut ce le da... N-o mers treaba bine. Şi să nu cumva să îndrăzneşti să zici despre ei că n-or făcut bine. Erau tot timpul pe tine, ca să nu stai liniştit”.
„M-o purtat la securitate trei ani după ce s-o făcut colectiva. Ş-apăi m-o luat la-ntrebări... Şi eu le-am spus: «Apoi de ce să-mi mâi pruncii la colectivă?». Că l-au pus pe Ion să ducă carne putredă la abator. «Apoi noi să mâncăm carne putredă?». Aşa mi-o dat Dumnezeu curaj şi-am grăit. Feciorul îmi spunea acasă că nu mai vrea să meargă la colectiv, că uite la ce treabă murdară l-o pus, de l-a luat gălbinarea. Atunci am mânat celălalt fecior şi l-au pus să încarce gunoi. Da era un pic de gunoi deasupra şi sub el, viţei îngropaţi acolo în loc de gunoi. «Apoi cu carne de viţel se gunoia pământu?». N-o vrut a merge pruncu, o zâs că el mai bine se spânzură decât să margă acolo. «Toate animalele pier. Au pierit sute de vaci...». Acu, zic, lupii şi câinii mănâncă carne... M-o judecat să mă ducă patru ani la închisoare. Fiindcă am zis că au acuma lupii drum a mânca carne în sat... Conducerea colectivei m-a acuzat că «asta a omorât patru sute de vaci». Eu am stat înlemnită la uşă, nu mai puteam să grăiesc. Da maioru cela se uita la mine... o văzut că-i minciună. Cum am putut eu să deschid uşile grajdurilor de la colectivă să omor vacile?”.
„Cam după vreo zece ani o început să se mai moaie, să mai iese omu. C-au văzut deja ce prost mergeau treburile. Zicea bătrânu: «Bă pruncule, bagă de seamă la meji (hotarele dintre pământuri)». Eu: «Lasă-mă-n pace cu mejile astea. N-or fi-n veci mejile la loc». Da el: «Oare când a veni vremea să fie mejile ca-nainte». Zicea şi maica mea: «Oare când s-a schimba lumea. Că noi am mai văzut schimbări de-astea»”.
„Am fost odată la un diacon în Sălişte. Mi-a deschis cartea. Când am fost mai necăjită; no, eram chiaburi... «Doamne, zice, supărată eşti! Nor negru se revarsă asupra dumitale». Era colectiv, atunci. «Da, zice, a veni timpu când îţi vei căpăta averea-napoi. Şi-i înflori ca crinu». Veneam şi le spuneam: «Mă prunci, s-a sparge colectiva». Ei ziceau: «Hai, mamă, dumneata grăieşti nebuneli». Da vezi că s-a spart! O seamă de oameni grăiesc că gazdele o spart-o. Da nu gazdele, Dumnezeu o spart-o...”.
*
Actualitatea tragediei colectivizării, care a urmărit distrugerea satului românesc, a clasei ţărăneşti, talpa ţării, constă în faptul că astăzi este aplaudată aceeaşi acţiune dusă însă, cu mijloace mai perfide, de aceeaşi ocultă mondială, prin Uniunea Europeană. Iar vina nu este a aplaudacilor, ci a noastră, care am neglijat să reamintim opiniei publice, am marginalizat această catastrofă naţională, despre care nu s-a scris atât cât despre celelalte crime ale comunismului.