Teiul, lemn al icoanelor
Pentru tiparCultura românească medievală şi o mare parte din cea modernă s-a constituit într-un dialog continuu cu natura.Locuitorii actualelor oraşe de piatră resimt într-o mult mai mică măsură freamătul când misterios, când ameninţător al codrilor, câmpiilor, râurilor. Câteva secole în urmă, spaţiul românesc era acoperit în proporţie de cca 60-70% cu păduri [1, p. 24]. Profesorul Ioan Simionescu constata, la 1937, că vegetaţia României Mari include 3.300 de exemplare, adică „35% din numărul total al speciilor din flora Europei întregi” [2, p. 245]. „Civilizaţia lemnului”, „Codru-i frate cu românul” sunt formule binecunoscute care exprimă ansamblul credinţelor şi practicilor tradiţionale româneşti, influenţate de convieţuirea permanentă cu pădurea.Constantin Brâncuşi susţinea că numai românii ştiu să cioplească lemnul. Un alt sculptor contemporan, Mihai Olos, crede că „piatra se epuizează şi epuizează natura, pe când lemnul se regenerează şi o regenerează. Lemnul are căldură (umană) şi toleranţă” [3, p. 269]. Între arborii pe care tradiţia românească i-a investit cu virtuţi deosebite se numără teiul.
Numele teiului provine din latină, de la tilia, fiind astfel încă o amintire a Romei Antice, la fel ca şi arţarul, fagul, frasinul, plopul, salcia, ulmul. Rostit, lexemul tei are o structură diafană: începe cu o consoană urmată de două vocale, de parcă s-ar sprijini pe pământ, pentru a se risipi în văzduh, ca un abur. În spaţiul dintre Nistru şi Tisa cresc mai multe specii: tei mare (cunoscut şi ca tei pădureţ sau tei pucios), tei alb, tei argintiu, tei roşu. Se întâlneşte, mai des, amestecat, în pădurile de fag şi de stejar, sau în arboreturi puri, pe marginea şoselelor, în parcuri şi în grădini. Pe locurile unde vegetează teiul contribuie la ameliorarea solului. În afară de rădăcină, toate celelalte produse ale teiului (scoarţa, liberul, frunzele, florile, fructele) se folosesc pentru necesităţile omului. Din polenul şi nectarul teiului se obţine o miere verzuie, parfumată. Florile uscate intră în compoziţia ceaiurilor medicinale (contra răcelii, gripei, tuselor, bronşitei, tulburărilor digestive, cearcănelor etc.), precum şi a băilor calmante [4, p. 164-166]. Din scoarţa teiului se extrăgeau fibre pentru legarea viţei-de-vie sau a pomilor fructiferi, se confecţionau frânghii şi rogojini. Fibrele mai erau utilizate la tratarea (prin frecare) inflamaţiei de pe picioarele oilor. În construcţii, o bârnă de tei avea rolul de a feri clădirea de trăsnet. Lemnul teiului este folosit şi astăzi la fabricarea mobilei, chibriturilor, planşetelor de desen, a creioanelor. Prin utilizarea florilor de tei se obţinea vopseaua galbenă, iar cărbunele din acest copac servea la prepararea negrului, în care se colora mobila ţărănească [5, p. 232-233].
Diverse texte folclorice şi datini prescriu teiului valori magice. În imaginarul european, teiul simbolizează prietenia şi fidelitatea. Era un păcat de moarte să tai acest arbore. Sub coroana teiului veneau, pentru câteva zile, bolnavii, în speranţa de a obţine vindecare [6, p. 346]. Teiul a fost cândva şi un altar de închinare, afirmă cunoscutul semiotician Ivan Evseev [7, p. 601]. În Oltenia, Duminica Mare este supranumită Duminica Teiului. În ajunul acestei zile, flăcăii aduc crengi de tei din pădure pentru a împodobi casele şi curţile. Alături de busuioc şi de salcie, teiul se pune la icoane. Pentru a alunga bolile şi spiritele malefice, ramurile de tei erau înfipte printre culturile agricole, legate de coarnele vitelor sau de uneltele de muncă, la brâu, de stâlpii caselor, în şoproane şi chiar pe morminte. Cu ajutorul crengilor de tei poate fi abătută grindina. Din tei erau confecţionate copăiţa şi leagănul pentru prunci. Toaca mănăstirească şi troiţele tot din lemn de tei erau cioplite. Coaja teiului era bună pentru buciume, instrument cu valoare apotropaică. După o legendă românească, Maica Domnului ar fi traversat râul spre poarta lui Pilat cu ajutorul crengilor de tei. Înzestrat cu atâtea semnificaţii importante pentru existenţa materială şi cea spirituală, nu este întâmplător că intuiţia populară a ales teiul ca arbore din care sunt meşterite icoanele [8, p. 191; 9, p. 172].
Denumind, la origini, orice imagine religioasă (frescă, mozaic, tablou, gravură), termenul icoană (εἰκών) a ajuns, cu timpul, să fie aplicat doar picturilor sacre pe suport mobil, de obicei, din lemn [10, p. 174]. În vechile texte româneşti, icoana şi realizarea ei sunt desemnate prin, respectiv, „chip” şi „a închipui”, traducând ad literam grecescul εἰκών. Pentru confecţionarea suportului viitoarei icoane, la români, se prelucra lemnul de paltin, cireş, păr şi, mai rar, de tisă. Începând din secolele XVII-XVIII, se utilizează frecvent teiul [11, p. 19]. În alte regiuni ale lumii ortodoxe icoanele mai erau pictate pe tăbliţe de plop, salcie, stejar, fag, chiparos, nuc, mesteacăn, pin, molid, zadă. Icoanele româneşti de la sfârşitul secolului al XVI-lea conţin motive vegetale, avimorfe sculptate pe ramele de lemn. Pe partea dorsală erau inserate una-două pene de lemn pentru a preîntâmpina deformarea icoanei odată cu trecerea timpului. Meşterii preferau lemnul teiului, deoarece este moale, uşor de prelucrat, are mai puţine noduri şi ramuri adventive, nu se scorojeşte atât de grav [12, p. 17; 13, p. 64; 14]. Însă a existat, vom vedea mai jos, şi o motivaţie spirituală pentru alegerea teiului.
Între icoanele româneşti păstrate predomină cele zugrăvite pe lemn, dar s-au realizat şi icoane pictate pe sticlă, gravate în metal, modelate în encaustică, mozaic, brodate, săpate în os, în fildeş. Această mare diversitate de materiale utilizate în arta sacră demonstrează iscusinţa şi pietatea meşterilor locali de a exprima revelaţiile credinţei utilizând tehnici complicate. Instrucţiunile date pictorilor iconari enumeră, printre calităţile necesare artistului, smerenia, evlavia, răbdarea, alături de cunoştinţele matematice şi măiestria desenului. „Nu se poate să pictezi o icoană, reprezentând doar imaginea exterioară a trupului”, zice Cuviosul Ioan din Shanghai. „Icoana trebuie să reflecte eforturile spirituale nevăzute şi să iradieze slava cerească” [15]. Teoreticienii în iconografie subliniază strânsa legătură dintre icoană şi trăirile personale ale pictorului. Icoana este creată în rugăciune şi pentru rugăciune [16], de aceea mesajul icoanei poate fi pătruns doar prin intermediul rugăciunii [17]. După aprecierea lui Victor Lazarev, specialist notoriu în arta medievală, icoana e „destinată cunoaşterii lumii transcendentale”, imaginea sacră fiind „creată pentru a-l cufunda pe om în liniştea contemplării” [18, p. 77]. În tradiţia românească, icoanele erau dispuse în două locuri sacre ale locuinţei: pe peretele de răsărit (indicând locul naşterii Mântuitorului) sau lângă vatra focului. Celelalte obiecte ale casei (patul, masa, cuferele) erau orientate în funcţie de poziţia icoanelor. În afară de icoanele pictate, la români s-au folosit şi icoane de vatră – plăcuţe întunecate, din lemn, având desenul scrijelat sau cioplit, înfăţişând sfinţi, dar şi personaje indescifrabile, probabil rămăşiţe ale panteonului păgân [8, p. 89]. Primele bunuri salvate din locuinţa arzândă erau icoanele. Se ştie că, în vremuri de secetă sau de inundaţii, icoana era trimisă pe ape (fântână, râu), printr-un ritual specific, către sfântul care trebuia să lege / dezlege ploile. Parte integrantă a icoanei, teiul împărtăşeşte aceeaşi tensiune a sentimentului religios. Cercetătoarea Sabina Ispas, directorul Institutului de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu” (Bucureşti), conchide că, pentru poporul român, „teiul este cel care îl ajută pe om să intre în relaţie cu transcendentul, punându-i la dispoziţie substanţa pentru redarea imaginii sacre” [19, p. 37].
Conform dogmei ortodoxe, închinarea se aduce nu lemnului icoanei, ci persoanei reprezentate în ea. Dar, în iconografie, ca şi în celelalte domenii ale vieţii bisericeşti, credincioşii au ales cele mai preţioase materiale pentru confecţionarea obiectelor de cult. În consecinţă, pietatea populară a conferit semnificaţii sacre anumitor metale, minerale, arbori, plante, utilizate în ritualurile creştine. Sfântul Alipie (sec. XI-XII), părintele iconarilor din vechea Rusie, considera că vopselele icoanei posedă virtuţi taumaturgice, drept care vindeca bolnavii ungându-i cu penelul. Creaţiile folclorice româneşti mărturisesc, la rândul lor, ipostaza privilegiată a teiului, ca lemn al icoanelor. În cântecele populare, teiul este invocat, ca şi alţi arbori sau flori, în debutul textului: „Frunzuliţa teiului / Sus la vârful muntelui” [20, p. 302], „Frunzuliţă, crăci de tei” [20, p. 279], „Frunzuliţă cui de tei” [20, p. 312], „Frunzuliţă lemn de tei” [21, I, p. 288], „Frunză verde creţ de tei” [21, II, p. 181], „Frunzuliţă foi de tei” [21, II, p. 336]. Pentru Lucian Blaga, asemenea formule introductive semnifică „un verde arhaic, de mitologie şi magie a pădurii, şi a zeităţilor vegetale” [22, II, p. 393]. Teiul este prezent în fantezia poetului popular, sugerând prospeţimea şi vigoarea naturală: „Retevei / De tei / Limbă de balaur” [21, I, p. 220], „Bordeiaş, bordei, bordei / Cu mărtăceii de tei” [21, I, p. 340], „Ca să-ţi dau şalvarii mei, / Verzui ca floarea de tei” [21, II, p. 211]. Arborele capătă o valoare deosebită în baladele haiduceşti, protagoniştii declarându-se solidari cu teiul pe parcursul întregii vieţi, mulţumindu-i şi binecuvântându-l: „Teiule cu foaia lată, / Niciun vânt să nu te bată, / Că bine mi-ai prins odată, / Odată-n copilărie, / Când eram în haiducie, / Şi acum cărunţit, / Tot sub tine tăbărât” [21, II, 18]; „Când de poteră fugeam, / La tulpina ta veneam: / Tu cu umbră mă păzeai, / Şi cu frunza mă-nveleai, / Tot de poteri mă scăpai” [21, II, 18]. Valoarea apotropaică a teiului este evocată în folclorul tradiţiilor de iarnă, unde lemnul teiului este asociat cadrului divin: „– Mă duc, Doamne, pân’ la Rai, // S-aleg zece copilaşi, / Toţi cu bicele de tei. // Să trosnească, să plesnească, / Pluguşorul să pornească” [23, p. 83]. Într-o celebră poezie a lui George Coşbuc, pe care Ştefan Hruşcă o interpretează sub formă de colind, se spune că, la naşterea Mântuitorului, „Şi îngerii cântau în cer, / Cu flori de tei în mână”. Conform poveştilor populare, crucea de tei, prefăcută ulterior în copac, izgoneşte prezenţa demonică şi sacralizează spaţiul [24, p. 384]. În basmul Tei-legănat, o bucată din lemnul arborelui se umple de căldura dragostei umane şi prinde viaţă, devenind un voinic înzestrat cu puteri excepţionale, care călătoreşte prin lumile paralele şi învinge forţele răului [25, p. 126 şi urm.].
În mentalitatea arhaică, teiul era perceput, aşadar, ca instrument prin care divinitatea intervine în lumea profană pentru a-i ajuta omului să depăşească obstacolele şi să traverseze sigur cotiturile primejdioase ale vieţii. Atunci când bradul, un alt arbore sacru din folclorul autohton, îi contestă imaginar valoarea, teiul îşi afirmă demn rostul creştin: „Icoane mă face / De mă ipsoseşte / Şi mă zugrăveşte, / Şi pe mine scrie / Cu văpseli frumoase / «Iisuse Cristoase» / La care se-nchină / Noroade şi gloate, / Neamurile toate” [21, II, p. 19-20]; „Vin meşteri, mă meşteresc / Icoane mă-nchipuiesc / Şi-n beserecă m-anină, / Toată lumea mi să-nchină” [19, p. 36-37].
Sintetizând simbolistica folclorului naţional, împreună cu rânduielile şi credinţele sale, Mihai Eminescu înveşniceşte imaginea teiului în cultura română modernă. În timp ce ritualurile arhaice pleacă inevitabil în amintire, teiul lui Eminescu, falnicul arbore din Iaşi, continuă să cucerească sensibilitatea noilor generaţii, alături de teii versurilor eminesciene. „Teiul sfânt” e laitmotivul unor creaţii celebre, în care copacul patronează împlinirea visului de iubire (Dorinţa, Povestea teiului, Luceafărul) sau trecerea în nefiinţă (O, mamă..., Mai am un singur dor, Doină). Aflând despre moartea bărbatului, Dochia sădeşte un tei care va suplini locul soţului şi al tatălui pentru o durată ce pare să nu aibă sfârşit: „Creşte teiul şi-nfloreşte / Şi viaţa mi-o umbreşte. / Şi în umbră-i cum trăiesc, / Eu nu mai îmbătrânesc. / [...] / Că mama ţie ţi-a face, / Sub cel tei bătut de vânt, / Pătişorul la pământ; / [...] / Şi când vântul va sufla, / Teiul te va legăna” (Povestea Dochiei şi ursitorile). Omologarea dintre om şi pom, substituirea individului prin intermediul unui arbore (brad, măr), se întâlneşte în numeroase obiceiuri şi ritualuri ale românilor [8, p. 139, 146]. Acţiunea magică a teiului se exercită, la Eminescu, prin intermediul florilor şi al miresmei ce alimentează reveria. În trunchiul teiului se deschide poarta spre tărâmul zânelor (Fiind băiet, păduri cutreieram, Povestea Dochiei şi ursitorile), iar la rădăcina-i porneşte „izvorul cel de vrajă” (Făt-Frumos din tei). Astfel, teiul e valorificat în toate componentele sale, participând integral în aventura umană, de la un hotar al vieţii până la celălalt, fapt remarcat în folclorul şi datinile noastre aşijderi. Arborele îndeplineşte perfect misiunea divinităţii omniprezente, iubitoare de oameni, fiind, mai precis, un instrument al divinului, o punte de legătură cu sacrul, aidoma icoanei.
Sensul întregii culturi tradiţionale poate fi înţeles drept căutare de tainice deschideri, unde cerul vine în atingere cu pământul. Într-un luminiş al pădurii mitologice româneşti îşi bate frunza teiul sfânt, vestigiul unei spiritualităţi ancestrale, martor al pururi tinerelor elanuri romantice. Teiul şi icoana constituie simboluri ce ocupă locuri identice în imaginarul românesc, fiind, ambele, receptacole pentru prezenţa divină. Primul – ca perpetuare a credinţei (panteistice) precreştine, cea de-a doua – în calitate de atribut canonic al bisericii. Această interferenţă între tei şi icoană constituie o altă mărturie a creştinismului cosmic al românilor (Mircea Eliade), în care omul este frate cu râul, ramul.
Note
1. C. C. Giurescu, Pădurea Carpato-Danubiană în preistorie, în Dacia şi în Dacia Romană, în „Almanahul Pădurii”, Bucureşti, 1985, p. 24-27.
2. Ioan Simionescu, Ţara noastră: oameni, locuri, lucruri, Bucureşti, 1937.
3. Mihai Olos, Cultura şi civilizaţia lemnului; civilizaţia şi sălbătăcia pietrei, în „Almanahul Pădurii”, Bucureşti, 1985, p. 268-271.
4. Şt. Mocanu, D. Răducanu, Plantele medicinale – tezaur natural în terapeutică, Editura Militară, Bucureşti, 1986.
5. Valer Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
6. J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis, Bucureşti, 1994, vol. 3.
7. Ivan Evseev, Enciclopedia simbolurilor şi arhetipurilor culturale, Editura Învierea, Timişoara, 2007.
8. Ion Ghinoiu, Panteonul românesc. Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
9. Ion Taloş, Gândirea magico-religioasă la români. Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
10. Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
11. Corina Nicolescu, Icoane vechi româneşti, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971.
12. Г. Островский, Рассказ о русской живописи, Изд. Изобразительное искусство, Москва, 1990.
13. Т. Мороз, Православная икона, Издательство Тригон, Санкт-Петербург, 2008.
14. И. Э. Грабарь, История Русского Искусства, том VI (www.nesusvet.narod.ru).
15. Святитель Иоанн Шанхайский, О святых иконах (www.nesusvet.narod.ru).
16. Архимандрит Зинон, Беседы иконописца, Изд. Фонд им. А. Меня, 1997 (www.nesusvet.narod.ru).
17. Монахиня Иулиания, Труд иконописца, Свято-Троицкая Сергиева Лавра, 1995 (www.nesusvet.narod.ru).
18. Victor Lazarev, Istoria picturii bizantine (trad. Fl. Chiriţescu), Editura Meridiane, Bucureşti, 1980, vol. 1.
19. Sabina Ispas, Disputa bradului cu teiul şi plopul, în „Magazin istoric”, nr. 10 (439), octombrie 2003, p. 33-37.
20. Bogdan Petriceicu-Haşdeu, Soarele şi luna. Folclor tradiţional în versuri (ed. I. Oprişan), Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2002, vol 1.
21. G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române (ed. G. Antofi), Editura Minerva, Bucureşti, 1985, vol. I-III.
22. Lucian Blaga, Opere (ed. D. Blaga, S. Nicolau), Editura Ştiinţa, Chişinău, 1995, vol. 1-2.
23. Noi umblăm şi colindăm. Din poezia obiceiurilor de iarnă (sel. E. Roşca), Editura Editon, Chişinău, 1995.
24. Poveşti, Snoave şi Legende (ed. I. C. Chiţimia), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967.
25. Basme populare româneşti (alc. Gr. Botezatu), Editura Litera, Chişinău – Bucureşti, 2008.