Curajul de a privi în urmă
Pentru tiparEste probabil ceea ce ne-a lipsit mai întotdeauna. Împinşi de evenimente, efemere sau de durată şi proporţii mari, care ne-au marcat şi erodat fiinţa naţională, am ratat şansa de a examina retrospectiv itinerariul pe care îl traversăm, de a discerne cauza eşecurilor noastre, devenite oarecum ancestrale. Sigur că da! Istoria nu a fost îngăduitoare cu noi. Dar, mă întreb, în ce măsură, atunci când prilejul ne-a fost favorabil, am reacţionat cu promptitudine pentru a stăvili umilinţa şi aservirea ce ne caracterizează tot mai mult existenţa? De exemplu, de-a lungul vremii politruci cu simbrie la „-mpăratu’ roş” au forţat tăinuirea, neglijarea şi falsificarea invariabilă a identităţii noastre etnolingvistice. Şi acest fapt este prea bine ştiut şi nu ne mai miră. Ne surprinde însă atitudinea, inexplicabilă şi incalificabilă faţă de această problemă, a unor politicieni „de-ai noştri”, cu acte de naştere mai recentă, parte dintre ei şcoliţi în Occident, care mint fără jenă, perseverând, într-o societate debusolată din toate punctele de vedere, prin minciună şi tertipuri de sorginte bolşevică, să ajungă neapărat „în frunte”. Cine dintre reprezentanţii noii clase politice (cu excepţii insignifiante, desigur!) încearcă să clarifice cum, după atâta optimism sovietic şi apoi democratic, ne-am pomenit în rol de slugi şi cerşetori la porţile bogaţilor lumii? De ce tinerii noştri, profesionişti competitivi în plan internaţional, nu-şi pot găsi un rost ACASĂ, iar în sate viaţa „seacă”, unele localităţi fiind de-a dreptul pustii? Demnitatea, probitatea morală şi profesională, munca onestă nu mai sunt calităţi de referinţă în societate şi nu pot oferi cetăţeanului de rând condiţii pentru un trai decent. Pe de altă parte, unii, deloc puţini la număr, cu posturi, nume şi averi câştigate fraudulos, nu au nicio şansă să fie demascaţi şi sancţionaţi. În politică, în economie, în învăţământ, în ştiinţă, în cultură, ba chiar şi în literatură, după cum denotă evenimentele din ultimul timp, dictează, adesea, şmecherii, escrocii, „descurcăreţii”, inşi care îşi însuşesc, cu aroganţă, dreptul de a face abstracţie de statutul lor moral dezonorat, camuflând cu agilitate faptele reprobabile, matrapazlâcurile, mârşăveniile lor şi ale cercului din care fac parte. Viciile, corupţia, falsificările, indolenţa, lucrul făcut de mântuială sunt adevărata lor natură. Ursuzi şi cinici însă, ei îmbracă, senini, masca inocenţilor lideri de conştiinţă, satisfăcându-şi astfel ambiţul de a intra în istorie. Legile democraţiei sunt în opinia lor demagogie curată despre care pot debita, duplicitar, în ziare, la radio şi la televiziune, că mitingurile acum nu mai sunt la modă. Când le sunt afectate interesele, falşii „reformatori” preferă mai curând autoritarismul şi legile junglei.
„Ceea ce ne frământă acum (s.n. – Al.B.) are cu siguranţă felurite legături cu ceea a fost, accentua laureata Premiului Nobel Herta Müller. Nu poţi să judeci lucrurile dacă nu ai un sistem de relaţionare cu trecutul.” Teoretic, un asemenea „sistem”, necesar pentru conştientizarea fenomenelor sociale, politice, economice, etice, lingvistice, psihologice etc., întâmplate în spaţiul dintre Prut şi Nistru, era cazul sa fie elaborat temeinic acum douăzeci de ani, când, din inerţia exercitată de prăbuşirea Uniunii Sovietice şi a lagărului socialist, pe harta lumii a apărut Republica Moldova. După două decenii de febrile şi disperate eforturi de a supravieţui şi de a-şi găsi locul între Est şi Vest, cetăţeanul e în drept să întrebe: este într-adevăr independentă, suverană, liberă şi, mai ales, capabilă să-şi zidească propriul destin noua formaţiune statală, altădată parte dintr-un întreg amputat?
Să nu uităm că Republica Moldova îşi are de jure începutul în secolul al XIX-lea şi anume la 16 mai 1812, când Imperiul Rus, prin tratatul de la Bucureşti, i-a determinat pe otomani să cedeze ceea ce s-a numit ulterior Basarabia. Deşi ruşii („generoşi” cum sunt şi dispuşi să „elibereze” teritorii cât mai întinse!) pretindeau graniţa pe Dunăre, adică stăpânirea ambelor ţări române (ţarul Alexandru I avea în acest sens asentimentul lui Napoleon), marele vizir Laz-Ahmed Paşa, pentru că pierdea dominaţia asupra unui mare şi îmbelşugat spaţiu, s-a opus vehement, declarând: „Vă dau Prutul, nimic mai mult, Prutul ori războiul”! Evident, Imperiul rus a acceptat „pacea”, intrând astfel în posesia unui teritoriu de 43.630 km (mai mare cu 7.400 km, decât al Moldovei de la vest de Prut), incluzând cinci cetăţi, 17 târguri, 685 sate şi o populaţie de 482.630 de suflete.
Aşadar, partea de Est a vechii Moldove intra, fără voia noastră, dar cu încuviinţarea tacită a marilor puteri, pentru aproape două secole, în malaxorul panslavon al deznaţionalizării pus în funcţie la turaţii diabolice de către regimurile ţarist şi sovietic (excepţie făcând perioada interbelică, prilej insuficient şi prost gestionat de către Statul Român pentru reconstituirea deplină a legăturilor genetice şi generice cu românii basarabeni). Folosirea limitată sau interzicerea completă a limbii române în societate, inclusiv în biserică şi în şcoală, utilizarea alfabetului rusesc, veşmânt impropriu graiului nostru, încurajarea activităţii instituţiilor de învăţământ ruseşti sau destinate minorităţilor – după 1867 în Basarabia nu s-a mai deschis până la Marea Unire nicio şcoală în limba română, şcoala fiind considerată instrumentul cel mai eficient de rusificare. „Dacă voim ca Basarabia să se contopească deplin cu Rusia, nota un oficial rus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atunci trebuie să ne grăbim a face ca măcar jumătate din ţăranii moldoveni să devină ruşi. Spre această ţintă tinde tocmai sistemul de învăţământ public, adoptat acum de ocârmuire.”
„Transformarea românilor basarabeni în ruşi” este un proiect aflat permanent şi în vizorul regimului comunist, instaurat în ţinut, din nou fără voia noastră, drept consecinţă a protocolului adiţional secret Ribbentrop-Molotov. Reocupând, în 1941 şi apoi în 1944, teritoriul din stânga Prutului, sovieticii, pe parcursul întregii perioade postbelice, au încercat, prin metode specifice, să modifice profilul etnic al românilor basarabeni şi să „argumenteze” că Basarabia este „un străvechi teritoriu al Rusiei”.
(Oare nu în aceeaşi „direcţie” ţinteşte Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Kiril, mărturisind de curând cu îndoielnică evlavie că se roagă „pentru ca orientarea politică (sic!) a Moldovei să ajute la păstrarea unităţii Sfintei Rusii”? Involuntar te întrebi: care Sfântă Rusie şi, mai ales, ce unitate se poate admite între noi şi ei? Relevantă este, de asemenea, grija paternală ce transpare din gura unor politicieni vădit preocupaţi de pericolul „românizării” noastre: „a trebuit să pornim războiul din Transnistria, nuanţa cu sinceritate dezarmantă Ghenadii Selezniov, fost spicher al Dumei Federaţiei Ruse, pentru a preveni lunecarea Republicii Moldova spre România”. Iar cu totul recent, experţi de la agenţia rusă RIA Novosti afirmau cu fariseică impacienţă: ”Prin înlocuirea limbii moldoveneşti cu limba română în Constituţia R. Moldova, practic vor fi lăsaţi fără identitate naţională moldovenii, care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova”.)
După 1944 în R.S.S.M. (ca şi în fosta R.A.S.S.M., laboratorul în care a fost clonată Transnistria – considerată azi o gaură neagră a Europei –, ocrotită şi sprijinită de către Rusia-mamă) este aplicată metodic o strategie de deznaţionalizare etnolingvistică şi culturală experimentată de către regimul ţarist, prioritare fiind rusificarea şi rusianizarea – impunerea şi asimilarea limbii ruse ca limbă oficială. Pentru mai multă „eficienţă” s-a recurs la cele mai inumane presiuni administrative, la organizarea artificială a foametei, campanie motivată în primul rând politic şi care a secerat zeci de mii de vieţi, mult mai multe decât în decursul ultimei deflagraţii mondiale, la colectivizare forţată şi la deportări masive. Numărul celor strămutaţi la mii de kilometri depărtare, pentru ca să nu mai afle cale întoarsă (în regiunile Tiumen, Tomsk, Kurgan din Federaţia Rusă, în regiunile Aktiubinsk din Kazahstanul de Sud şi Djambul din R.S.S. Kazahă etc.), însumează, potrivit unor surse, aproximativ 200 de mii de persoane, cifră extrem de mare raportată la populaţia băştinaşă.
Raiul sovietic, în care mai crede orbeşte o parte dintre concetăţenii noştri în urma unor violente şi intense spălări de creieri, îşi vădeşte falsitatea din ce în ce mai mult, iar faima Rusiei de eliberatoare şi salvatoare a popoarelor a apus pentru totdeauna. Rusia nu mai poate aspira la măreţia ei de altădată, modernizarea acestei ţări, după cum observă specialiştii, este periclitată de lipsa unor reforme viabile. Stagnarea se extinde vertiginos în economie şi nu numai, fenomen asemănător cu procesul declanşat în preajma sucombării fostei Uniuni Sovietice. Or, colosul de la Răsărit, cu imense bogăţii naturale, dislocat în Europa şi Asia deopotrivă, îşi menţine, aşa cum o demonstrează concludent evenimentele din ultimii ani, tot mai manifestă vocaţia de a provoca probleme majore. Ţărilor mari, dar mai cu seamă celor mici, pe care Moscova continuă să le trateze ca pe nişte gubernii ruseşti. Să ne mai mire efortul tot mai insistent şi mai sofisticat al diplomaţiei moscovite de a descuraja integrarea spaţiului postsovietic, din care face parte şi Republica Moldova, în Uniunea Europeana? Având în vedere lecţiile dure ale istoriei, basarabenii trebuie să pledeze necondiţionat pentru un singur vector: Occidentul.
În sfârşit, e timpul să demonstrăm spirit pragmatic şi curaj în a aborda cu discernământ trecutul şi a contura cu mai multă încredere şi responsabilitate viitorul nostru şi al celor ce vin după noi.