Transnistria „forever or never”
Pentru tiparÎncepând cu numărul curent al revistei „Limba Română” iniţiem o nouă rubrică – Istoria la zi, în cadrul căreia vom aborda diverse subiecte ale trecutului nostru aflat în raport direct cu un prezent dilematic, suscitând interesul publicului larg faţă de anumite probleme.
În 2012 se împlinesc douăzeci de ani de la încheierea ostilităţilor militare dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă, care au avut ca obiect tranşarea disputei dintre cele două părţi în problema Transnistriei, prin semnarea Acordului de armistiţiu de către preşedinţii Boris Elţin şi Mircea Snegur, la Moscova, la 21 iulie 1992.
Pentru toată lumea a fost clar de la bun început că declanşarea conflictului militar de pe Nistru a avut un caracter eminamente politic, întrucât Rusia, deşi slabă şi abia renăscută din colapsul fostei Uniuni Sovietice, nu voia să renunţe la sferele sale de influenţă în această parte a Europei, dobândite în mod arbitrar în contextul celui de-al Doilea Război Mondial şi confirmate, ulterior, prin Tratatul de Pace de la Paris, semnat în februarie 1947.
Atribuirea altor „cauze” acestui conflict, precum revenirea „limbii moldoveneşti” la grafia latină în 1989 şi atribuirea statutului de limbă de stat acesteia, „pericolul” reunificării Basarabiei cu România, existenţa aşa-zisului „popor transnistrian” şi dreptul acestuia la autodeterminare etc. au fost doar simple pretexte aberante şi nefondate, care au fost folosite de Rusia pentru a justifica ruperea pe cale militară a Transnistriei din teritoriul fostei republici totalitare sovietice şi transformarea acesteia într-o entitate separatistă după primul model secesionist al R.A.S.S. Moldoveneşti, înfiinţată în 1924 de bolşevicii ruşi.
În consecinţă, este total eronată ideea, promovată şi astăzi de liderii politici de la Moscova, precum şi de către unii analişti şi mass-media ruse, că respectivul conflict ar fi fost purtat între Republica Moldova şi Transnistria. Aceasta cu atât mai mult cu cât teritoriul de astăzi al Transnistriei, în mare măsură similar cu cel al R.A.S.S.M. din perioada interbelică, nu a aparţinut niciodată în istorie statului feudal Moldova sau provinciei româneşti Basarabia, ci a fost alipit celei din urmă de aceiaşi bolşevici sovietici, după raptul teritorial comis de U.R.S.S. împotriva României în anul 1940. Iar pentru a complica şi mai mult lucrurile, liderii sovietici ai timpului au cedat Ucrainei, după bunul lor plac, cele trei judeţe româneşti din sudul Basarabiei în schimbul acestei fâşii înguste de pământ de pe malul stâng al Nistrului.
În acest context, rezultă foarte clar cât de periculoasă şi nocivă este şi teza referitoare la refacerea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova pe baza revenirii Transnistriei la statu-quo-ul dinainte de 1990. Reglementarea politică a conflictului în funcţie de acest aspect teritorial, creat în mod artificial de Stalin, nu a făcut decât să complice şi mai mult procesul de negocieri şi să amâne sine die găsirea unei soluţii politice pentru diferend, ştiut fiind faptul că marionetele de la Tiraspol, a căror soartă şi existenţă sunt legate numai de Rusia, nu vor accepta acest lucru şi vor juca întotdeauna cum le cântă Moscova.
De altfel, cei aproape douăzeci de ani de negocieri reprezintă cel mai bun argument care demonstrează că Rusia este fermă în poziţia sa de a nu ceda în faţa oricăror demersuri, inclusiv internaţionale, şi de a-şi menţine cu orice preţ influenţa în Republica Moldova, la gurile Dunării şi în Balcani, în condiţiile unei tot mai mari apropieri a NATO de zonele sale tradiţionale de interes din Europa şi Caucazul de Sud.
În acest sens, Rusia a folosit din plin şi în numeroase rânduri, în mod cât se poate de transparent, pârghiile sale comerciale, inclusiv „arma” energetică, ca instrumente de presiune, pentru a impune o anumită evoluţie a evenimentelor politice din ultimii douăzeci de ani din Republica Moldova. Mai mult chiar, în anul 2008, prin declanşarea războiului „de şase zile” împotriva Georgiei pe tema Osetiei de Sud, de asemenea un conflict politic ca şi cel transnistrian, Moscova a arătat comunităţii internaţionale că este capabilă să recurgă la forţă în ultimă instanţă, atunci când îi sunt ameninţate interesele. Acest lucru nu este exclus şi în cazul Republicii Moldova, precedentul fiind făcut deja în 1992.
Or, în aceasta situaţie, se pune problema ce este de făcut? Care poate fi soluţia reglementării politice a diferendului transnistrian din relaţiile Republicii Moldova cu Federaţia Rusă? În cei douăzeci de ani de negocieri au fost avansate mai multe planuri şi scenarii de soluţionare definitivă a conflictului, fie de către cele două părţi implicate, Rusia şi Republica Moldova, fie de către alţi actori politici, diplomatici şi mediatici preocupaţi de această problemă, după cum urmează:
– „statut special”, acordat Transnistriei, proiect elaborat de Misiunea CSCE/OSCE în Republica Moldova, în aprilie 1993, care prevedea înfiinţarea regiunii speciale Transnistria cu un grad înalt de autoguvernare, ca parte inalienabilă a Republicii Moldova;
– „forme şi condiţii speciale de autonomie”, atribuite localităţilor din stânga Nistrului prin Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994;
– „confederaţie moldovenească”, având ca obiectiv recunoaşterea Transnistriei ca entitate statală independentă, proiect al Moscovei promovat prin intermediul negociatorilor transnistrieni;
– „stat comun”, cunoscut şi sub numele de „proiectul Primakov”,similar conceptului de confederaţie moldovenească, inclus în „Memorandumul cu privire la bazele normalizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria”, semnat la Moscova, la 8 mai 1997, de către preşedintele Petru Lucinschi şi liderul separatist Igor Smirnov şi contrasemnat de preşedinţii rus, Boris Elţin, şi cel ucrainean, Leonid Kucima, în prezenţa lui Niels Helveg Petersen, ministrul danez al afacerilor externe şi preşedinte în exerciţiu al OSCE;
– „federaţia asimetrică”, iniţiat de un grup deexperţi internaţionali sub egida OSCE şi prezentat în iulie 2002, care reprezenta un model de distribuire a prerogativelor statale între Republica Moldova şi Transnistria inspirat din Constituţia Federaţiei Ruse;
– „proiectul Kozak”, după numele lui Dmitri Kozak, membru al Administraţiei preşedintelui rus, Vladimir Putin, lansat în 2003 şi care prevedea crearea unui stat unic independent, cunoscut sub numele de „Republica Federativă Moldova”, ce urma să includă doi subiecţi federali, respectiv „Republica Moldovenească Nistreană” şi „Formaţiunea teritorial-autonomă Găgăuzia”, în cadrul frontierelor R.S.S. Moldoveneşti existente la 1 ianuarie 1990;
– strategia celor „3 D”, lansată de Institutul de Politici Publice din Republica Moldova în 2004, care presupunea reglementarea diferendului prin democratizarea, demilitarizarea şi de-criminalizarea Transnistriei;
– „planul Belkovski”, iniţiat în 2004 de politologul rus Stanislav Belkovski, care prevedea un „divorţ civilizat”, în urma căruia ar fi urmat ca Republica Moldova să se unească cu România, iar Transnistria să devină independentă;
– „planul Iuşcenko” sau „reglementare prin democratizare”, elaborat de autorităţile de la Kiev şi prezentat în cadrul reuniunii GUAM de la Chişinău din luna mai 2005, care era un scenariu de reglementare a conflictului în trei etape, ce prevedea legitimizarea autorităţilor de la Tiraspol prin organizarea şi desfăşurarea unor alegeri parlamentare libere şi democratice în organul legislativ regional, după care urma să fie negociat statutul special al Transnistriei cu respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova;
– „planul în pachet”, înaintat de Chişinău Moscovei, în ianuarie 2007, care presupunea negocierea concomitentă a tuturor aspectelor conflictului, susţinut de UE, SUA şi Ucraina, însă respins categoric de Rusia;
– „planul Cioroianu”, propus în 2009 de fostul ministru român de externe, Adrian Cioroianu, care promova ideea unei decuplări, pentru o perioadă determinată, a Transnistriei de Republica Moldova, timp în care această regiune urma să intre sub un protectorat internaţional cu garanţii.
O analiză succintă a acestor planuri şi scenarii arată că majoritatea dintre ele, inclusiv unele elaborate de cercuri proruse de la Chişinău, erau menite să apere sau, în cel mai rău caz, să menajeze interesele Rusiei în Republica Moldova. Din fericire, toate aceste demersuri şi iniţiative, din varii motive, au eşuat, dovedindu-se a fi doar simple metode de tergiversare nesfârşităa problemei.
Pe de altă parte, nici schimbarea formatului de negocieri şi lărgirea acestuia prin implicarea UE şi a SUA în calitate de observatori sau cererile cancelarului german, Angela Merkel, şi ale preşedintelui francez, Nicolas Sarkozy, de identificare rapidă a unei soluţii în problema Transnistriei nu au impresionat Moscova şi nu au produs niciun progres în negocieri, ci dimpotrivă.
În aceste condiţii, procesul de reglementare a conflictului transnistrian nu are nicio perspectivă reală, pe termen scurt sau mediu. Pe termen lung, care presupune câteva decenii în viitor, soluţionarea paşnică mult aşteptată de Republica Moldova şi comunitatea internaţională s-ar putea produce numai dacă Rusia ar dori acest lucru în mod dezinteresat, ceea ce este exclus, sau dacă pe arena politică mondială ar avea loc schimbări fundamentale, ceea ce este foarte greu de anticipat.
Şi totuşi există o soluţie, care depinde numai de o voinţă politică puternică şi curajoasă a liderilor de la Chişinău. Aceasta ar consta în renunţarea, în mod unilateral, de către Republica Moldova la Transnistria. Care ar fi argumentele unei astfel de decizii? Iată-le:
– această fâşie de pământ nu a aparţinut niciodată Moldovei feudale, a cărei graniţă de Est s-a aflat întotdeauna pe Nistru, iar sistemul de fortificaţii (cetăţi) al acesteia pe malul drept al fluviului;
– Transnistria a fost ruptă din teritoriul Ucrainei sovietice, în mod samovolnic, şi alipită de către Stalin Basarabiei ocupate de U.R.S.S. în urma Dictatului de la Moscova din 23 august 1939, oferindu-i Kievului la schimb cele trei judeţe din Sudul R.S.S. Moldoveneşti;
– acest schimb teritorial s-a făcut ilegal, în cadrul statului totalitar sovietic, fără a consulta populaţia românească majoritară din R.S.S. Moldovenească şi deci împotriva voinţei acesteia şi nu a fost niciodată recunoscut pe plan internaţional, printr-un acord sau tratat;
– în primăvara anului 1992, pentru a menţine sub controlul său Republica Moldova, recent eliberată de ocupaţia sovietică şi recunoscută ca stat independent, Rusia a declanşat un conflict militar împotriva acesteia, care s-a încheiat cu un armistiţiu şi constituirea în Transnistria a unei entităţi separatiste subordonată în totalitate Moscovei;
– din acel moment, Republica Moldova a pierdut definitiv controlul juridico-statal suveran asupra acestei părţi din „teritoriul” său, aflat sub ocupaţie rusească de astă dată;
– în cei aproape douăzeci de ani care au trecut de la încheierea ostilităţilor militare de pe Nistru, în Transnistria s-a creat şi consolidat un regim de tip totalitar, cu sprijinul nemijlocit al Rusiei, iar teritoriul separatist şi-a declarat independenţa, devenind un „stat de facto”, în urma unui referendum organizat la 17 septembrie 2006, în care majoritatea „covârşitoare” a alegătorilor s-a pronunţat şi pentru aderarea la Federaţia Rusă;
– nici din punct de vedere economic Transnistria nu prezintă vreun avantaj pentru Republica Moldova şi nu are nicio contribuţie la PIB-ul acesteia, întrucât regiunea separatistă are propriul sistem de taxe şi impozite, precum şi propriile relaţii comerciale externe, îndeosebi cu subiecţi din Federaţia Rusă, dar şi cu unele firme occidentale.
Care ar fi urmările şi avantajele unei astfel de decizii a liderilor politici de la Chişinău?
– În primul rând, dispariţia din agenda publică internă a unei probleme foarte spinoase şi complicate;
– în al doilea rând, înlăturarea din relaţiile bilaterale cu Rusia a unui impediment major şi dificil, ceea ce ar duce la o consolidare a acestora;
– în al treilea rând, transferul problemei Transnistriei pe agenda relaţiilor Ucrainei cu Federaţia Rusă, întrucât regimul de la Tiraspol se află pe teritoriu ucrainean;
– în al patrulea rând, înlăturarea unui obstacol important din negocierile de asociere ale Republicii Moldova cu UE şi accelerarea procesului de aderare a acesteia la comunitatea europeană;
– în al cincilea rând, renunţarea Republicii Moldova la politica sa de neutralitate, impusă de Rusia prin perpetuarea conflictului transnistrian şi deschiderea căii spre integrarea acesteia în structurile de securitate ale NATO;
– în al şaselea rând, ieşirea Republicii Moldova pentru totdeauna de sub influenţa Rusiei şi de sub presiunile permanente ale Moscovei;
– în al şaptelea rând, regăsirea cu România în spaţiul euro-atlantic al ţărilor civilizate căreia îi aparţine de drept.
Cred că argumentele şi avantajele unei astfel de decizii politice curajoase şi temerare ar merita toate eforturile şi ar da o şansă extraordinară Republicii Moldova de a accede spre progres şi modernizare.