Despre sâmbătă şi reflexele sale în frazeologie
Pentru tipar0. Dacă pentru unele frazeologisme1 nu sunt necesare demersuri lingvistice laborioase pentru a afla cum au luat naştere pe terenul limbii, în schimb pentru altele reconstituirea „biografiei” poate pune serioase probleme. În cele ce urmează vom încerca să lămurim geneza şi evoluţia semantică, în principal, a două expresii idiomatice ce au în componenţa lor, ca termen-titlu, cuvântul sâmbătă, atrăgând în discuţie, eventual, şi alte izolări2. Una este o expresie idiomatică de tipul „copie a realităţii” – a purta sâmbetele (cuiva) –, iar cealaltă, o expresie idiomatică „imaginară”3 – a se duce pe apa sâmbetei.
1. În comparaţie cu celelalte zile ale săptămânii, ziua de sâmbătă se bucură de un regim special în folclorul românesc. Fiind considerată nefastă pentru cei vii, cu unul sau mai multe ceasuri rele, în această zi nu se mergea la peţit şi logodnă, nu se pleca la drumuri lungi, nu se începeau activităţi importante. Pentru spiritele morţilor ea este însă favorabilă, căci acestea primesc, cu un asemenea prilej, ofrande şi sunt invocate de cei vii, în vrăji şi descântece. Semnificaţia, nefavorabilă pentru oameni, se crede a fi fost generată de poziţia zilei, care încheie săptămâna: „timpul personificat care se scurge între două faze consecutive ale lunii, Săptămâna, se naşte Duminica, creşte şi se împlineşte până Joi, după care îmbătrâneşte şi moare Sâmbăta” (Ghinoiu 1997: 170). În întreaga ţară a existat (şi mai există) obiceiul de a fi pomeniţi morţii (denumiţi popular „moşi”), fapt consemnat şi de Dimitrie Cantemir în a sa Descriptio Moldaviae: „În genere toţi se adună în fiecare sâmbătă la mormânt timp de un an întreg şi plâng pe răposatul lor”4.
Şi încă un amănunt: cu atributul de „sfântă”, zilele săptămânii apar personificate în basme (mai ales, Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri şi Sfânta Duminică). Spre deosebire de suratele ei, Sfânta Sâmbătă este o semidivinitate exclusiv malefică trăind în recluziune silvestră şi umblând numai la miezul nopţii cu scopul de a face rău drumeţilor nocturni (cf. Kernbach 1995: 566)5.
2. Din această aură de conotaţii macabre ce însoţesc cuvântul sâmbătă, câteva s-au conservat şi în frazeologismele ce ne preocupă.
2.1. Dicţionarul tezaur al limbii române (DLR, tom X, litera S) înregistrează izolarea „a purta (sau, rar, a paşte, a ţine, a păstra) (cuiva) sâmbetele” cu două semnificaţii: [a] (popular) „a face pomană în fiecare sâmbătă până la 40 de zile după moartea cuiva”; [b] „a urmări pe cineva cu gând rău; a duşmăni pe cineva”. Evident că doar cel de-al doilea sens ne interesează aici, deoarece acesta face ca sintagma a purta sâmbetele (cuiva) să funcţioneze ca expresie idiomatică. Este şi sensul în care expresia este folosită în mod curent în literatură şi în conversaţie6. Iată, spre exemplificare, un citat dintr-un scriitor omis de DLR (pentru cazul în discuţie), Calistrat Hogaş (La Tazlău, în Pe drumuri de munte):
„– Aşa-i... da’ parcă, de când cu Călina, te uiţi cam chiorâş la el.
– Da’ uită-se cine ştie, că eu doar nu-i port socotelile lui.
– Socotelile nu i le-i hi purtând, Huţane, da’ mi se pare că-i porţi sâmbetele”.
Rarisimă este situaţia în care expresia (frazeologism verbal) apare la diateza reflexivă: „Avea biata fată ea de ce să-şi poarte / Sâmbetele însăşi. Zi că şi la moarte / S-a gândit Simina, dar la asta nu” (G. Coşbuc, Dragoste învrăjbită).
2.1.2. Să vedem acum ce explicaţii s-au dat originii acestei expresii.
2.1.2.1. Într-o notă lexicală, Ruxandra Pană afirmă că a întâlnit pe teren (în comuna Suhaia, judeţul Teleorman) expresia a purta (cuiva) sâmbetele „în desemnarea unui obicei tradiţional legat de cultul morţilor”7. În zona respectivă, formula înseamnă „a face pomană, timp de 7 ani, în fiecare sâmbătă din postul Paştelui, celui care a murit fără lumânare”. Pentru confirmarea celor spuse, cercetătoarea oferă şi un fragment dintr-un text dialectal, din care reproducem şi noi o parte, într-o formă literarizată8: „[...] să nu moară fără lumânare, că dacă moare fără lumânare, îi porţi sâmbetele alea şi e vai de mama ta! Şapte ani le porţi”. Singurul comentariu al Ruxandrei Pană este următorul: „S-ar putea ca acest sens concret să stea la baza celui metaforic al locuţiunii curente”. Autoarea nu-şi mai pune însă problema cum ar fi putut evolua respectivul „sens concret” pentru a ajunge la semnificaţia actuală („a pizmui, a urî pe cineva, a purta (cuiva) gând rău, a căuta să-i faci rău”), pe care o redă din DLRM (1958).
2.1.2.2. Gheorghe Colţun, după ce prezintă conotaţiile negative ale sâmbetei (pornind de la o carte a specialistului E. Bernea9), dă o explicaţie pe considerente eufemistice – neconvingătoare, după părerea noastră: „Însuşirile negative ale sâmbetei i-au făcut pe oameni să aibă o atitudine dispreţuitoare faţă de ea, s-o urască. Uneori dispreţul şi ura puteau să apară şi între doi oameni. În aceste cazuri, pentru ca exprimarea să fie eufemistică, se zicea că unul îi poartă altuia sâmbetele, adică «îl pizmuieşte, îl urăşte, îi poartă pică, caută să-i facă rău»” (Colţun 2000: 165).
2.1.3. Opinia noastră este că înţelesul expresiei în cauză va fi fost iniţial acela de „a urî pe cineva de moarte, a dori moartea cuiva” şi atestă în mod sigur o practică ţinând de magia homeopatică ce consta în organizarea unui ritual funerar sau „cinstirea” memoriei duşmanului încă de pe când era în viaţă, scopul fiind, bineînţeles, grăbirea morţii acestuia. Numele de botez, văzut ca parte integrantă a fiinţei unei persoane10, putea fi obiectul unei astfel de practici contribuind la lezarea celui care-l purta: „Dacă ai pe cineva ciudă, să-l pui în pomelnicul morţilor şi până în 40 de zile moare” (Niculiţă-Voronca 1903/1998, I: 325)11. Mai aflăm, totodată, că se ţinea şi post (care putea dura luni întregi) pentru duşmani, vizându-se, desigur, tot moartea acestora: „Pentru sanatate, noroc, se postesc cele 3 zile cari sânt de post ale săptămânei, dar pentru duşmani, sâmbăta sau duminica” (ibid.: 232-233). În acelaşi scop, se plătea şi liturghie12. Mai toate aceste acţiuni aveau loc sâmbăta (uneori şi marţea sau joia), zi dedicată exclusiv morţilor, aşa că nu mai surprinde asocierea dintre conţinut şi formă în această izolare cu largă întrebuinţare.
2.1.4. În literatură (conform DLR) întâlnim expresia ilustrată la scriitori originari din toate cele patru zări ale ţării (de pildă, A. Pann, P. Ispirescu, G. Coşbuc, D. Zamfirescu, I. Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, I. Vinea etc.). Iar în vorbirea populară aria de răspândire este, probabil, mult mai mare decât lasă să se înţeleagă ALR II s.n., vol. IV, h. 969 (doar în trei puncte: 182 – Cernatu; 762 – Valea Lungă Cricov; 987 – Topraisar), la traducerea în graiuri a enunţului „i-a purtat mânie (multă vreme)”.
2.1.5. Aceeaşi hartă lingvistică, pe lângă formulări uzuale sinonime de tipul a avut ciudă / duşmănie / pică / pizmă / ură pe el, înregistrează şi două enunţuri singulare ca ocurenţă. În punctul 791 (Negreni, lângă Slatina) se consemnează formula îi coace turta, ce reprezintă o expresie idiomatică întrebuinţată mai ales în forma trunchiată a i-o coace (cuiva) „a duşmăni pe cineva, a întinde cuiva o cursă”. La originea acestei expresii se află, pesemne, tot o practică magică asemănătoare, căci produsul numit turtă poate fi cel regăsit în unele rituri legate de moarte, cum se înregistrează bunăoară prin părţile Oraviţei unde, după ieşirea sufletului, cei ai casei coc o turtiţă din făină de grâu şi o aruncă pe fereastră pentru a-i servi ca bucate celui răposat (Marian 1892/1995: 311)13.
2.1.6. În punctul 27 (Glimboca, lângă Caransebeş) descoperim o formulare aparent ciudată: „i-am copt în guşă multă vreme”. Ea ilustrează, în opinia noastră, optica celui care „tace şi coace” (a coace este pus în legătură şi cu infecţia – un buboi e numit şi coptură) până când răbufneşte. Expresia trimite spre analogia ce se va fi făcut între acumularea de ranchiună caracterizând oamenii şi veninul „distilat” în guşa viperei (reptilă ce populează respectivele zone)14. Ne vom sprijini ideea şi pe câteva versuri din poezia Veniţi lângă mine, tovarăşi! de Lucian Blaga (poet originar din preajma acestor ţinuturi, pe care le-a şi străbătut, fără îndoială): „Veniţi lângă mine, tovarăşi! E toamnă, / Se coace / pelinul în boabe de struguri / şi-n guşe de viperi veninul”15.
2.2. Revenind la cuvântul sâmbătă, se cuvine să analizăm acum expresia idiomatică imaginară a se duce pe apa sâmbetei „a se prăpădi, a se pierde”.
2.2.1. Este necesar să lămurim mai întâi ce înseamnă apa sâmbetei. DLR o defineşte astfel: „apă care se crede că se află sub pământ şi curge spre lumea celor morţi”. Este o descriere sumară, întrucât există, de fapt, un întreg caleidoscop de reprezentări ale acestui râu mitologic16 ce bântuie credinţele şi imaginaţia poporului român, şi această diversitate se datorează multiplelor influenţe suferite de mitologia românească din surse variate ca provenienţă şi vechime. Mai adăugăm, la explicaţia dată de DLR, faptul că apa sâmbetei duce spre iad, fiind un râu nefast; pentru echilibru există şi apa duminicii, care izvorăşte din rai şi care, desigur, este o apă fastă, benefică17.
2.2.2. Se observă că, în accepţia actuală curentă, a se duce pe apa sâmbetei se referă doar la noţiuni abstracte sau elemente [concrete, dar] inanimate. Pe apa sâmbetei se pot duce averi, bani şi chiar instituţii ori activităţi18. Edificator este fragmentul lui Rebreanu din romanul Ion în care se descrie sărăcirea treptată a Glanetaşului: „Azi se duce pe apa sâmbetei o limbă de porumbişte, mâine o livadă întreagă”. Nu va fi fost întotdeauna aşa. Izolarea în cauză se va fi desprins dintr-un blestem ce viza iniţial doar oamenii cărora li se dorea moartea însoţită de chinurile veşnice. Iată câteva contexte revelatoare: [1] „Neşte râuri mitologice ne apar în blăstemul: «Ducă-se pe apa sâmbetei şi a duminecei!».” (HEM 1894/1974: 127); [2] „De aici apoi şi blăstămul: «duce-te-ai cu apa sâmbetei» adică lua-te-ar dracul să nu te mai văd!” (Marian 1892/1995: 292); [3] „Apa Sâmbetei e în iad; se zice: «Duce-te-ai pe Apa Sâmbetei!» când îi doreşti cuiva un chin mare, îl trimiţi la un amar, la o pedeapsă.” (Niculiţă-Voronca 1903/1998, II: 356).
Într-un text ritual de îngropare a Crăciunului, cules din părţile Transilvaniei, găsim: „O, Crăciune, o, Bătrâne, / Du-te de la noi cu bine; / Meri pe apa Sâmbetii / Şi-napoi nu mai veni!” (Ghinoiu 1997: 94).
2.2.3. Deoarece lucrările respective (pentru contextele [1], [2] şi [3]) nu atestă şi expresia idiomatică, ci numai formula de blestem, s-ar putea crede că a se duce pe apa sâmbetei, cu înţelesul actual, este destul de recentă. Considerăm că formula ca atare nu-i nici prea recentă (dovadă că se întâlneşte la Eminescu, în publicistica sa din anul 1880: „Toată înţelepciunea politică a strămoşilor noştri s-a dus pe apa sâmbetei de când secta demagogiei lucrative guvernează România, o sectă care a ajuns până la gradul de-a tocmi străini cu simbrie ca să ne înjure în ţara noastră proprie.”19), dar nici foarte veche (probabil, neavând mai mult de două secole)20. Peste sensul primar al izolării, acela referitor la sufletele trimise în iad, s-a suprapus ideea că apa curgătoare nu se mai întoarce şi deci nici lucrurile luate de ea. Este şi acesta un fel de a ilustra cu mijloace româneşti acel pantha rhei al anticilor filozofi greci, la care se va fi adăugat şi credinţa autohtonă potrivit căreia toate se pot „duce dracului”, fie ele animate sau nu21.
2.2.4. O explicaţie a acestei expresii a încercat să ofere şi Gh. Colţun (vezi A se duce pe apa sâmbetei, în Colţun 2000: 164-65), care, deşi aminteşte în treacăt şi legenda Apei Sâmbetei (ca râu), crede că ar fi vorba mai degrabă, în acest caz, de o altfel de apă, una impregnată cu însuşirile negative ale zilei de sâmbătă: „Deci ajuns la sfârşitul zilei de sâmbătă, ţăranul nostru se pregătea, spiritual şi fizic, pentru întâmpinarea celei mai frumoase zile a săptămânii – duminica. El îşi spăla corpul şi principalele lucruri din casă pentru a nu fi supus influenţelor negative ale sâmbetei, iar «apa aceasta de sâmbătă» o arunca cât mai departe de casa lui, pentru ca acele însuşiri negative şi ceasuri rele ale sâmbetei să nu se mai întoarcă niciodată în gospodăria sa.” (Colţun 2000: 165).
2.2.5. Faţă de cele afirmate de Gh. Colţun, chiar dacă nu excludem şi alte influenţe „culturale” (în sens larg) ulterioare (chiar credinţe locale) ce ar fi putut contribui la fixarea unei anumite semnificaţii a acestui frazeologism, trebuie să insistăm însă asupra ideii că avem de-a face aici cu un râu mitologic. Romulus Vulcănescu aprecia că, în multe privinţe, mitologia românească este tributară altor mitologii (de pildă, celei greco-romane). Se pare totuşi că, în cazul apei sâmbetei, influenţa nu este numaidecât (sau doar) una grecească (faptul că apa sâmbetei este caracterizată ca fiind un „râu infernal” sau care „curge spre iad” ne trimite, desigur, cu gândul spre Styxul din mitologia grecească). Presupunem că influenţa este mai curând una ebraică. Într-un studiu introductiv la Apocalipsa lui Pavel22, Cristian Bădiliţă (fără a face vreo legătură cu apa sâmbetei de la noi) aminteşte faptul că în tradiţia iudaică se vorbeşte de râul Sambatyon („care duce la vale pietre în toate zilele săptămânii şi se odihneşte sâmbăta”23). Pe acest râu locuiesc, conform aceleiaşi tradiţii evreieşti, cele „zece triburi pierdute” ale regatului lui Israel, separat de regatul lui Iuda. După unii înţelepţi, aceste triburi (deportate de regele asirian Shalmanasar în urma cuceririi ţinutului în 722 î.Hr.) vor reveni în cele din urmă „de peste râul prin care curg şuvoaie de pietre”24. Dacă avem în vedere că acest râu25 este vehiculat de numeroase legende (care au circulat mai ales în Evul Mediu şi prin Europa), atunci reflexele sale în mitologia noastră nu mai miră.
2.3. DLR atestă regional încă o expresie idiomatică legată de ziua de sâmbătă: a-i lipsi (cuiva) o sâmbătă (sau a nu fi în toate sâmbetele) „a fi smintit, nebun”, uşor de explicat dacă se face raportare la integritatea mentală a omului şi întregimea săptămânii. Păcat că DLR nu o exemplifică şi cu citate din Alecsandri. Şăineanu o făcuse (1887/1999: 243): „Boierul nu e în toate apele, îi lipseşte o sâmbătă” (Alecsandri, Teatru). Şi Chiriţa – adăugăm noi – se burzuluieşte când se fac aluzii la vârsta ei: „Ce-ai zis... îmi lipsăsc sâmbetele?” (Chiriţa în provinţie). Leonaş îi spusese că dacă are 35 de ani, înseamnă că-i lipsesc „mercurile, vinerile şi sâmbetele”...
3. Încheiem referindu-ne şi la etimologia cuvântului sâmbătă, despre care multă vreme s-a crezut că vine din slavul sonbota. De această prejudecată mai suferă încă şi Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), chiar şi în ultima sa ediţie (din 1996). În realitate, acest cuvânt românesc este de origine latină ca şi celelalte denumiri de zile ale săptămânii. DLR oferă în acest sens, ca etimon, termenul (atestat) din latina populară sambata. Era, de altfel, puţin probabil ca săptămânii româneşti, formată din denumiri de zile romanice, să-i fi lipsit tocmai... sâmbăta (sambata), pe care, pentru a se „sminti”, a împrumutat-o din slavă!
Note
1 Precizare: utilizăm, ca sinonimi, termenii expresie idiomatică, izolare, frazeologism, expresie frazeologică.
2 Termenul de izolare, desemnând frazeologismele, a devenit consacrat datorită lui Iorgu Iordan (un capitol din cartea sa fundamentală, Stilistica limbii române, se intitulează chiar Izolări). Iordan îl preluase de la profesorul său ieşean, Alexandru Philippide, care, la rându-i, îl luase de la Hermann Paul.
3 Distincţia expresii cópii ale realităţii – expresii imaginare a fost făcută de Stelian Dumistrăcel (vezi Dumistrăcel 1980: 136-138). Am preluat-o şi noi, întrucât, în calitate de criteriu, duce la o clasificare riguroasă (fără rest) a expresiilor idiomatice.
4 Semnalăm, pentru acest fragment, o eroare de traducere în versiunea lui Petre Pandrea (în ediţia Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, 1986): „De obicei se adună cu toţii în fiecare duminică [sic!] la groapă vreme de un an şi-şi plâng morţii”.
5 Preponderent malefică este şi Sf. Marţi (după cum nefastă se consideră a fi şi ziua de marţi).
6 Frecvent întâlnită şi în discursul publicistic. Iată o mostră: „Unul dintre şefi vă cam poartă sâmbetele” („Formula AS”, nr. 488, oct. 2001). De altfel, o căutare pe Internet a formulei relevă foarte multe ocurenţe ale acesteia.
7 Ruxandra Pană, Note lexicale, în „Fonetică şi dialectologie” (7), 1971, p. 313-317 (A purta sâmbetele, la p. 317). Remarcăm că observaţiile acestei cercetătoare s-au publicat cu aproape două decenii înaintea fasciculelor literei S din DLR.
8 Adică ignorând pronunţarea regională pe care dialectologul a consemnat-o fidel.
9 E. Bernea, Cadre ale gândirii populare româneşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 187-188.
10 Cf. James Frazer, The Golden Bough [1922], Wordworth Reference, 1993, p. 244-248. Vezi şi Stelian Dumistrăcel, Schimbarea şi „agresarea” numelui ca manifestări de tabù lingvistic, în vol. Limbaje şi comunicare, Editura Institutul European, Iaşi, 1995, p. 71-81.
11 O expresie regională decurgând dintr-o practică similară este a scrie numele (cuiva) pe toacă „a destina (pe cineva) durerilor de cap, necazurilor, pedepsei divine” (Dumistrăcel 2001: 412-413).
12 DLR înregistrează şi o expresie sinonimă ce se va fi constituit la fel: a purta slujbele (cuiva).
13 Colacul (ca şi coliva) este indispensabil la înmormântare. Dicţionarele înregistrează expresia a mânca (cuiva) colacul „a vedea pe cineva mort”.
14 De această expresie ne-am ocupat pe larg în altă parte: vezi Cristinel Munteanu, O expresie regională rară: a-i coace în guşă (cuiva), în Studia in honorem magistri Vasile Frăţilă, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005, p. 389-395 şi, pentru unele completări, Cristinel Munteanu, Expresii idiomatice româneşti referitoare la regnul animal. Precizări etimologice, în „Analele Universităţii «Dunărea de Jos» din Galaţi”, Fascicula XXIV, an 2, nr. 1, Editura Europlus, 2009, p. 280-290 (în special, p. 286-287).
15 De altfel, poezia face parte din ciclul Paşii profetului, despre care Blaga mărturisea că a încercat să valorifice aici „fondul băştinaş al fiinţei”.
16 Pentru mai multe amănunte, să se consulte lucrările de mitologie din bibliografia de la sfârşitul articolului.
17 Vezi, de pildă, Marian 1892/1995: 302 şi Vulcănescu 1987: 481.
18 Găsim utilizări frecvente în publicistică: „1500 de miliarde de lei aruncaţi anual de Guvernul României pe apa sâmbetei” („Adevărul”, 28 dec. 2001) sau „Cu binecuvântarea Guvernului României, educaţia fizică şi sportul se duc pe apa sâmbetei” („Adevărul”, 28 febr. 2002). Şi în acest caz, Internetul poate furniza numeroase atestări. În plus, semnalăm că Ileana Vulpescu a publicat recent (în 2009) un roman intitulat Pe apa sâmbetei.
19 În art. [„Nu încape îndoială...”], publicat în „Timpul” [8 august 1880] (vezi M. Eminescu, Opere, vol. XI, Publicistică, Editura Academiei, Bucureşti, 1984, p. 266).
20 În romanul Calpuzanii, Silviu Angelescu se străduieşte să întrebuinţeze exclusiv limba română de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Şi se pare că reuşeşte. Ne este greu să credem totuşi că foloseşte întocmai ca în secolul XVIII expresia a se duce pe apa sâmbetei: „...şi se tânguiau de munculiţa lor cum se duce pe apa Sâmbetei.” (Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 141). Ar fi interesant dacă respectivul scriitor (şi, în acelaşi timp, cercetător, bun cunoscător al textelor noastre vechi) ar putea să ofere o atestare reală a utilizării expresiei care ne interesează aici, cu semnificaţia de mai sus (adică una în care rezultatul unei activităţi să se „prăpădească” în felul acesta).
21 Alte frazeologisme sinonime sunt a se duce pe copcă şi a se duce de râpă, la care se observă, ca evoluţie semantică, aceeaşi mutaţie din planul animat / uman în planul inanimat sau abstract (cf. şi Dumistrăcel 2001).
22 Apocalipsa lui Pavel, ediţie bilingvă, Traducere [din latină] de Smaranda şi Cristian Bădiliţă, Introducere de Cristian Bădiliţă, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
23 C. Bădiliţă (op. cit., p. 23) trimite la I. Lévi, Le repos sabbatique des âmes damnées, în „Revue des Études Juives”, 25, 1892, p. 1-13, şi la cap. 11 din Bereshit Rabba (o interpretare omiletică la Cartea facerii, din [cu aprox.] sec. al III-lea d.Hr.), în care apare un dialog între rabbi Akiba şi Turnus Rufus. Râul se oprea din curgere sâmbăta, întrucât sâmbăta (zi lăsată de Dumnezeu pentru odihnă) nici evreii nu ar fi îndrăznit să plece la drum. De altfel, nici în tradiţia românească, dincolo de faptul că în această zi se îndeplineau îndatoririle faţă de morţi, nu se pleca la drum sâmbăta şi nu se începeau anumite lucrări (vezi supra, 1.) poate tot din cauza unei credinţe „împrumutate” de la evrei.
24 C. Bădiliţă, op. cit., p. 24.
25 Amintit şi de Plinius cel Bătrân în a sa Enciclopedie (Naturalis Historia, cartea 31, cap. 18).
Bibliografie
ALR, s.n., II-V = Atlasul lingvistic român,serie nouă, sub conducerea lui Emil Petrovici, Bucureşti, vol. II, 1956; vol. III, 1961; vol. IV, 1965; vol. V, 1966
Candrea 1944/1999 = I.-A. Candrea, Folclorul român comparat, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Colţun 2000 = Gheorghe Colţun, Frazeologia limbii române, Editura ARC, Chişinău, 2000.
Dumistrăcel 1980 = Stelian Dumistrăcel, Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
Dumistrăcel 2001 = Stelian Dumistrăcel, Pînă-n pînzele albe. Expresii româneşti (ediţia a II-a revăzută şi augmentată), Editura Institutul European, Iaşi, 2001.
Ghinoiu 1997 = Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
HEM 1894/1974 = B.-Petriceicu Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor, vol. II [1894], Editura Minerva, Bucureşti, 1974.
Kernbach 1995 = Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1995.
Marian 1892/1995 = Simion Florea Marian, Înmormântarea la români, Editura „Grai şi suflet – Cultura Naţională”, Bucureşti, 1995.
Niculiţă-Voronca 1903/1998 = Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, vol. I şi II, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Pamfile 1916-1924/2000 = Tudor Pamfile, Mitologie românească [1916-1924], Editura „Grai şi suflet – Cultura Naţională”, Bucureşti, 2000.
Şăineanu 1887/1999 = Lazăr Şăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbei române [1887], Editura de Vest, Timişoara, 1999.
Vulcănescu 1987 = Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei, Bucureşti, 1987.