„...Să nu ştie stânga ce face dreapta ta...” din perspectiva „limbii originare”
Pentru tipar• „...limba originară”... (Platon)
Adjectivul „drept” din vocabularul limbii române, împreună cu toate derivatele sale şi expresiile cu referent contextual care conţin această vocabulă au o conotaţie pozitivă: „a călca cu dreptul”, „a fi mâna dreaptă a cuiva”, „a alege calea dreaptă” etc. Într-un raport de antonimie absolută „stâng” şi-a asociat sensuri profund negative: „a trage pe stânga”, „a călca cu stângul” etc. Fie şi numai în treacăt spus, problemele privind etimologia opoziţiei „drept – stâng” rămân complicate pentru toate limbile Europei. În limba latină existau câte două cuvinte pentru fiecare dintre conceptele luate în discuţie: pe de o parte, adj. / subst. dexter, era, erum şi adj. directus (derectus) participiu perfect al verbului dirigo, ere, rexi, rectum [„a pune în linie dreaptă”, „a trasa” (un sens special), a da o anume direcţie, a îndrepta]; pe de altă parte, adj. / subst. sinister, tra, trum [utilizat cu sensurile: „stâng / de partea stângă” (sinistra manus), „defavorabil / nefericit, rău” etc.] şi adj. / subst. laevus, a, um [stâng, din stânga; prost, nătâng; nefavorabil, potrivnic s.c.l.]. În limbile franceză şi spaniolă, adjectivele „droit, -e”, respectiv „derecho / f. derecha” [provenite asemenea rom. „drept” din lat. directus (derectus)] au menţinut conotaţiile pozitive („levez la main droite et dites: je le jure”) în opoziţie cu „gauche” (ab initio, folosit cu sensul de „slab”): „tourner à gauche”, „il confond sa droite et sa gauche”, valorizând semantica originară a dihotomiei date. Forma „izquierda”avea în limba spaniolă veche şi înţelesul de „strâmb”, „curb”, „încovoiat”. Substantivul „sinistra” (cf. lat. sinister) a perpetuat, în limba italiană, sensul prototipic de „mâna stângă”, „partea stângă”, iar adjectivul „sinistro”, pe acela de „stâng”, „nenorocire”, „dezastru”. Şi exemplele ar putea continua. Limba engleză utilizează adj. / subst. „left” („stâng”) al cărui sens este – prin etimon – acela de „slab”, „fără de valoare”: „...so that left is for lyft, with the sense «worthless» or «weak»” (Walter W. Skeat 2007, 256). Observăm din exemplele date că termenii opoziţiei drept – stâng din structurile frazeologice depăşesc prin „viziunea despre lume” nivelul sistemelor lingvistice, oricât de fascinante ar fi acestea. Problema care se pune este prin ce mecanisme opoziţia propusă se menţine ca mod de raportare a umanului la existenţă, în diferitele vârste ale istoriei omenirii: perioada preromană („izquierda”, formă moştenită din fondul local preroman), perioada romană, fondul vechi german (fr. „gauche”) şi nu numai. Prin ce mecanisme, categorii profund laice devin reprezentări al sacrului?
• ...dreapta spaţială / dreapta mistică...: „a sta de-a dreapta Tatălui”
A concepe lumea din două perspective diametral opuse este, înainte de toate, o trăsătură distinctivă a gândirii lui homo religiosus şi datează din perioade imemorabile. Este un mod de reprezentare cvasiuniversal, deoarece există la toate popoarele lumii, încă din paleolitic. Ceea ce diferă de la un continent la altul sunt valorificările axiologice ale polarităţii. Au demonstrat-o de la J. G. Frazer, Durkheim până la Mircea Eliade şi Ivan Evseev majoritatea studiilor pe teme de mitologie şi religie. În Sfânta Scriptură a privi / a sta la dreapta înseamnă a privi / a sta sub protecţia divină.Referirea nu se face la o dreaptă spaţială. „Dreapta” şi „stânga” au numai lucrurile circumscrise (de-a dreapta / stânga Dunării). Cum s-ar putea vorbi despre o dreaptă spaţială a Celui necircumscris? Este ceea ce numim în termenii dogmei creştine, dreapta mistică: „Pe Domnul Îl vedeam pururea...; / căci El îmi stă de-a dreapta, ca eu să nu mă clatin” „...de-a dreapta Ta, eterne desfătări” (Psalmul 15, 8, 11). În Psalmul 109 regăsim o imagine asemănătoare: „Zis-a Domnul către Domnul meu: «Şezi de-a dreapta Mea / până ce-I voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale»”, unde adverbul héos – „până ce”... „semnifică un prezent continuu” al Fiului, de-a dreapta Tatălui (Bartolomeu Valeriu Anania 2001, p. 745). În mentalitatea europeană, expresii ca: rom. „a sta de-a dreapta Tatălui”, fr. „la droite du Père”, „la droite de Dieu” etc. înfăţişează relaţia fiinţei cu Creatorul său şi se referă la protecţia acesteia, în sens larg. Sunt reprezentări dezvoltate pe ancadramentul modelului biblic.
• „Dumnezeu loveşte cu mâna stângă şi mângâie cu mâna dreaptă”
Semnificaţiile nu rămân cantonate la nivel strict dogmatic. „Drept / stâng” sunt cuvinte creatoare de sensuri şi de imagini care pot indica modul de manifestare al sacrului, dar şi laicizarea viziunii, în tentativa modernului de a asimila lumea, societatea, ştiinţa. Le identificăm nu numai în expresii, ci şi în proverbe, în titluri-emblemă [de tipul: „La Fraternité campe à la droite de Dieu (Libération. fr. 21.12.2010)]. „God strikes with the left hand, and strokes with the right” este un proverb englez, consemnat începând cu primul deceniu al secolului trecut. Circulă şi în traducere franceză: „Dieu frappe de la main gauche, et caresse de la droite” (rom: „Dumnezeu loveşte cu mâna stângă şi mângâie cu mâna dreaptă”). Proverbul înfăţişează relaţiile omului cu sacrul, printr-un model mental care a consacrat imaginea Tatălui ca unitate a contrariilor (coincidentia oppositorum). Este o reprezentare a relaţiei dintre macro- şi microcosmos, altoită pe tradiţia moral-religioasă a începutului de secol XX şi menţinută dincolo de orice contaminări conjuncturale, în mentalitatea europeană. Polisemantismul verbului a atras utilizarea proverbului în medicină, permiţând explicarea analogică a „contrariilor” ce definesc boli precum atacul vascular cerebral. Reprezentarea analogică a efectelor AVC prin „intervenţia” naturii asupra fiinţei umane este de natură organică, funcţionalistă şi priveşte relaţia sistemică dintre „mână” şi celelalte simţuri. Observăm din exemplele date că oricare ar fi contextul valorizărilor, „drept / stâng” rămâne vehiculul ce a consacrat / conservat analogic, de la homo religiosus la omul de ştiinţă, sensurile originare.
• ...omologări ale principiilor masculin şi feminin...: „Etre marié de la main gauche”
În gnoseologie, semnificaţiile s-au extins asupra principiilor. Mircea Eliade semnala numărul considerabil de omologări ale principiilor subtile, metafizice şi cosmologice – în microcosmosul fiinţei umane. În virtutea acestor corespondente, în mistica indiană, partea dreaptă a corpului este masculină, iar partea stângă, feminină, prin imitarea deloc întâmplătoare a lui Shiva, sub forma sa androgină, bisexuată, Ardhanaricvara. Pentru tantrismul Vishnu, păstoriţa legendară plină de farmec şi feminitate din Vrindavan, amanta zeului Krishna, corespunde părţii stângi a omului. Omul pe deplin armonios şi perfect, prin analogie cu Radha şi Krishna, este un „minunat” androgin (Mircea Eliade, 1935). În tradiţia rabinică se consideră că „primul om (Adam) era nu numai androgin, ci bărbat pe partea dreaptă şi femeie pe cea stângă. Dumnezeu l-a despicat în două atunci când a creat bărbatul şi femeia” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, I, 1994, 465). Întregul Ev Mediu organizează sistemul gândirii creştine conform acestei credinţe, drept – stâng asociindu-şi principiile complementare ce fundamentează viaţa, familia, căsătoria etc. Cercetările arheologice arată că în perioada arhaică una dintre determinările spaţiului ţinea de natura principiilor. Casa de locuit nu era un spaţiu omogen: partea dreaptă era rezervată bărbaţilor, iar partea stângă – femeilor. Relaţia societăţilor arhaice cu spaţiul casei reprezenta ceea ce Levy Segaud (1983, 30) numea „o garanţie universală a particularităţii identităţilor”. În ceremonialul românesc de nuntă, „mirele stă întotdeauna la dreapta, iar mireasa la stânga, tot aşa cum la o masă ceremonială, latura dreaptă revine bărbaţilor, iar cea stângă este rezervată femeilor” (Ivan Evseev, 2007, p. 184). Analogia simbolică a mâinii drepte cu principiul masculin şi a celei stângi cu principiul feminin o regăsim în expresii nominale şi în paremiologie. În ceremonialul francez, căsătoria unui nobil cu o femeie de rang inferior impunea o tulburătoare inversare a codului ritualic consfinţit de tradiţie: soţul oferea tinerei femei mâna stângă în loc de mâna dreaptă. Copiii născuţi din această căsătorie nu moşteneau demnitatea şi puterea tatălui lor. De aici s-a născut expresia „Etre marié de la main gauche”, consemnată în majoritatea ediţiilor Dicţionarului Academiei franceze. Împreună cu toate variantele sale – „voyage de noces de la main gauche”, „main gauche (veuve de la -)”, „main gauche (mari de la -)”, „femme de la main gauche”, „oncle de main gauche ”, „main gauche (de la -) – expresia „Etre marié de la main gauche” îşi fixează semnificaţiile – în limba franceză actuală – în sfera relaţiilor interumane neoficializate, a uniunii libere, a concubinajului. În calitate de depozitar al principiilor (masculin / feminin) reprezentând vârste culturale diferite, opoziţia „drept – stâng” se aplică tuturor actelor a căror ocurenţă într-un context dat este guvernată de reguli. Sunt afectate toate domeniile tradiţionale, fie că avem în vedere regulile de alcătuire a unui cămin, căsătoria sau regulile privind comportamentul religios.
• „...să nu ştie stânga ce face dreapta ta...”
„Să nu ştie stânga ce face dreapta” este unul dintre numeroasele proverbe cu tâlc ale românilor. Conştiinţa opoziţiei sacru / profan creştinul a dobândit-o / a exprimat-o nu numai prin mijlocirea simbolicului, extrinsec în sine, la nivelul fenomenologiei religioase. Modelul proverbului precum şi semnificaţiile „dreptei” ca parte cu simbolică biblică le regăsim în Evanghelia după Matei: „Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie într’ascuns; şi Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare” (Matei 6, 4). Textul induce una dintre învăţăturile fundamentale pentru comportamentul creştinului: „dreapta” menţine o conotaţie mistică numai prin respectarea poruncii / a legii (regulă specifică oricărui tip de sacru): „să nu ştie stânga....”! Proverbul semnifică, aşadar, în varianta sa tradiţională, cvasibiblică, un comportament cu valenţe expiatoare de păcatul trufiei: respectarea legilor tainei în practica milosteniei. Variantele actuale: rom. „Nu ştie stânga ce face dreapta”, fr. „Savoir distinguer sa droite de sa gauche”, fr. „Se diriger vers la droite” sunt purtătoare de sensuri multiple, de la cele antropologice până la cele consacrate de cognitivistică, politică etc. Stilul colocvial, stilul jurnalistic promovează aspectele sociale prin opoziţia dreapta – stânga: „Stânga lui Antonie nu ştie ce face dreapta lui Cârciumaru” (în „Pandurul”, 24 martie 2010); „CFR încurcă borcanele. Nu ştie stânga ce face dreapta” (în Crişana, Oradea, 28 decembrie 2010) etc. Sintetizând în termenii filozofiei lui Constantin Noica, rectitudinea este privilegiul „personalismului” – o umanitate dinamică şi complexă, capabilă de participare originală şi responsabilă la o dimensiune existenţială pe care o depăşeşte. „Individualismul” reflectă o umanitate statică şi elementară, de o instinctualitate pasivă. „Persoana” stă sub semnul „devenirii întru fiinţă”, „individul” – sub acela al „devenirii întru devenire”. Stângăcia unui individ şi / sau lipsa de unitate ce caracterizează comportamentul uman, atitudinea politică etc., gândirea a înregimentat-o în semiotica „stângii”. Frazeologismele diferă de la o limbă la alta, de la un domeniu al vieţii sociale la altul. Ideea de neîndemânare, de greşeală iniţială se exprimă în limba română prin expresii de tipul: „a da cu stângu-n dreptu’ ”, „a călca cu stângul”, iar în limba franceză prin: „deux mains gauches” etc. „Nu ştie stânga ce face dreapta” este reprezentarea analogică a lipsei de coordonare, în timp ce proverbul (decontextualizat): „Savoir distinguer sa droite de sa gauche” pare a fi imaginea înţelepciunii umane înseşi. Expresiile în variaţie liberă: fr. „S’être levé du pied gauche”, fr. „Se lever du pied gauche” sunt reprezentări ale ideii că o persoană a început ziua rău. Şi exemplele ar putea continua.
• ...denominator semantic prototipic şi antropologie culturală...
A gândi lumea dual este trăsătura distinctivă a gândirii religioase (Durkheim, 1995). „Drept / stâng” este una dintre sursele simbolice, extrinseci ale hierofaniei sacrului, a opoziţiei care separă sacrul de profan. Expresiile în variaţie liberă, discutate anterior – „Să nu ştie stânga ce face dreapta” / „Nu ştie stânga ce face dreapta” – rezumă cel puţin trei dintre caracteristicile acestei opoziţii, la nivelul antropologiei religioase: îl separă pe creştin de „omul fără Dumnezeu”; respectarea „Legii” (marcată la nivelul enunţului prin conjunctivul cu valoare de imperativ: „Să nu ştie stânga...”) / nerespectarea „Legilor” (marcată prin înlocuirea conjunctivului cu valoare de sentinţă: „Nu ştie...”) – separă conştiinţa religioasă de gândirea laică; în afara interdicţiei, „drept / stâng” rămân două categorii profund laice, golite de sacru – în câmpul manifestării (de care ne vom ocupa într-un studiu viitor). La nivelul antropologiei culturii, deosebirile sunt determinate de modalităţile de reprezentare a celei de-a doua caracteristici a denominatorului semantic prototipic şi anume, opoziţia (prima la care ne-am referit într-un studiu anterior a fost reciprocitatea, de tipul: „o mână spală pe alta şi amândouă obrazul”). Limbajul „mâinii” oferă un model binar de gândire, cu implicaţii în toate domeniile cunoaşterii umane, dar aduce cu sine o problemă extrem de sensibilă: analogia. Din perspectiva unei evoluţii ontologice a fiinţei / a relaţiei limbă – gândire, utilizarea analogică a cuvântului ar putea reprezenta cea de-a doua etapă a „cotiturii antropologice” humboldtiene, prin care gândirea – depăşind treapta psihosenzorială de cunoaştere – învaţă să-şi asume lumea simbolic / metaforic, din perspectiva relaţiilor / a opoziţiilor care se stabilesc între lucruri / ordini diferite. De aici începe competenţa culturală: gândind analogic, fiinţa îşi depăşeşte (intelectual / creator) propria determinare materială, îşi depăşeşte finitudinea prin reprezentarea unui Altul – de esenţă universală sau colectivă etc. În toată această fenomenologie sistemică a binelui şi a răului, a masculinului şi a femininului, a luminii şi a întunericului, a vieţii eterne şi a neantului, reprezentate analogic de partea „dreaptă” şi de partea „stângă” există o omogenitate ce a marcat vârstele culturale ale Europei, mentalitatea, personalitatea. Este o coerenţă dată, în arrière-plan, de caracteristicile denominatorului semantic prototipic (drept / puternic / direct în opoziţie cu slab / nefavorabil) şi menţinută prin forme lingvistice cvasiidentice. „Dreapta / stânga” din expresii, frazeologisme, în general, sunt „nume” marcate prototipic de un substrat existenţial, ideatic, a cărui metafizică diferitele culturi au valorificat-o simbolic, doctrinar, filozofic etc. Observăm cum valorile cuvintelor diferă de la dimensiunea comunicaţională la dimensiunea etimologică – unde se unicizează sensuri profunde ale lucrurilor şi ale lumii – diferă de la „limba derivată” (Andrei Pleşu) – a oamenilor – la stratul primordial, în care Platon intuia (în Cratylos)„limba originară” / „limba zeilor”. Ocultarea acestui substrat pare a fi cea mai tulburătoare contradicţie a spiritului uman.
Bibliografie
1. Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.
2. I. Chevalier R. şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, traducere după ediţia 1969, Editura Artemis, Bucureşti, 1994.
3. Marguerite Descamps-Hocquet, Bibliographie des argots français. Volume 1. Paris, Sorbonnargot / Centre d’argotologie de l’UER de linguistique Paris V-Sorbonne, 1989.
4. E. Durkheim, Formele elementare ale vieţii religioase, Editura Polirom, Iaşi, 1995.
5. M. Eliade, Yoga. Eseu asupra originilor misticii indiene, Paris, Paul Geuthner, 1936.
6. Ivan Evseev, Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, Editura Învierea, Timişoara, 2007.
7. James G. Frazer, Creanga de aur, I-V, Editura Minerva, Bucureşti, 2000.
8. Wilhelm von Humboldt, Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanităţii, versiune românească, introducere, notă asupra traducerii, tabel cronologic, bibliografie şi indici de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.
9. F. Paul-Lezy, M. Segaud, Anthropologie de l’espace, Centre Georges Pompidou, Paris, 1983.
10. Lotman I, Studii de tipologie a culturii, Editura Univers, Bucureşti, 1974.
11. Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
12. Volker Noll, Les dictionnaires d’argot et les argots spéciaux. Travaux de linguistique et de philologie, XXXI, Paris, 1993.
13. Walter W. Skeat, Concise Dictionary of English Etymology, Wordsworth Reference Series, London, 2007.
14. Iuliu Zanne, Proverbele românilor, vol. I-X, Editura Librăriei Socec, 1895-1912.