Poezie și mitologie (III)*. Adrian Păunescu: „diateza lirică”
Pentru tiparDe linişte fiinţa mea se teme.
Văzând poezia „ca viaţă” (cum, repetat, a mărturisit), Adrian Păunescu – definindu-se ca „poet retoric şi habotnic” (v. Eu, diversiunea) – a fost un insurgent histrionic, labil, emfatic, cultivând persuasiunea oratorică (hrănită de limbajul jurnalistic, accesibil), flatând masa / masele, o victimă a cantitativismului, versificând industrios şi revărsând torenţial molozul verbal. Fireşte, egocentric şi monocord, un insomniac luptând cu îndoiala şi riscul, implicat în toate bătăliile: de la dorinţa de a fi „cel mai mare” (poet), primul din serie (având însă cultul generaţiei) până la demonul politichiei, desfăşurându-se cu patos romantic eruptiv, de vibraţie mesianică şi strategii duplicitare. O poezie, aşadar, ocazională, recitată, suferind de oralitate, diluţie, prozaism; bolnavă de nerăbdare, frisonată de graba de a (se) comunica, cu ameţitoare denivelări, râvnind directeţea şi iubind agitatorismul. Cum existenţa poetului trece febril în poezia sa, debitul imagistic şi subversiva tristeţe au sigilat destinul unui talent uriaş, văzut – îndreptăţit – ca un „atlet al neliniştii” (cf. Eugen Simion). Dar Păunescu, să ne amintim, a fost o instituţie. Zelul propagandistic i-a asigurat, o vreme, imunitatea. Tupeist şi generos, apărător al scriitorimii (cinstind „valorile colegiale”) şi cântând triumfalist epoca, el a fost un vulcan în erupţie. Superbia, bombasticismul, textele encomiastice şi criticismul convieţuiau în „zimbrul” Păunescu, ins cu o memorie fabuloasă, incapabil de a urî. Şcolind la „Flacăra” o pleiadă de tineri, el a impus un jurnalism proaspăt, încălcând tabuurile; poezia militantă, cenaclul nomad ventilau, cu ştiutul tribut ideologic, atmosfera acelor ani. Aflând în febrilitate chiar starea normală a existenţei, autorul Ultrasentimentelor a fost (şi a rămas) o personalitate abundent controversată, intrând în circuitul folcloric. Hugolian, om de tribună, un exploziv şi un vitalist (luând asupră-i „povara lumii”), Păunescu, un amestec de furie şi tristeţe, pendulând între credinţă şi tăgadă, suferind cosmic etc., recunoştea: „de linişte fiinţa mea se teme”. Infuzia de dramatism, freamătul elegiac ori sarcasmul, apostrofându-şi contemporanii, provocau alternanţa (ca dat temperamental): „rai duc cu faţa, port în ochi infern”. Cei doi Păunescu erau în necurmată gâlceavă, navetând de la imprecaţie la confesiune, de la şoaptă şi rugă la ţipăt, reverberând planetar şi denunţând asimetriile lumii. Ca sinteză (imposibilă!) Goga – Bacovia (cum îşi dorea), poetul era un ghem de contradicţii, eliberând o gesticulaţie orgolioasă, exprimând o sensibilitate ulcerată, dominată însă de nevoia de audienţă. Ins vulnerabil (totuşi!), insaţiabil, de vocaţie publică, prolific şi neglijent, cocoţat ca luptător pe baricadele publicisticii, exaltând românismul şi exhibându-şi durerea (abuzuri, injustiţii etc.), lansând manifeste, fecund, declamabil, deloc criptic, versificând pe tiparul prozodic parcă al altui veac, opulent şi expansiv, viril şi în resemnare, înfrânt şi renăscând spectaculos, el s-a definit exact: „spirit răstignit pe stări contrare” (v. Jurământ de credinţă). Iată ecuaţia păunesciană despre care, recent, vorbea şi Cristian Tudor Popescu, amintind „oximoronul viu al fiinţării lui”. Imensa popularitate, acel „sex sălbatic cu masele” (despre care pomenea editorialistul de la „Gândul”) au stârnit, previzibil, reacţii potrivnice, îngrijorate; grotescul cult ceauşist părea ameninţat de această rivalitate (nedeclarată, fireşte). Păunescu însuşi acţiona preventiv, vădind – ca animator – o „ambivalenţă militantă” (cf. Marian Popa), uzând şi abuzând de „creditul” prezidenţial. Dar strecurând în poezia sa politică, prin ambiguizare, manevrând dezinvolt scutul omagiilor vomitive şi al toxinelor propagandistice, observaţii critice la adresa comunismului băştinaş. Incomode, aşadar, înfierând – labişian – stagnarea, poemele păunesciene (unele de lungimi supărătoare) se aşază între bine şi rău. Acest Homo duplex, apelând la afect şi atent la efecte, simţind enorm, se livrează ca versificaţie impacientă, ca poezie de urgenţă, în campanie, sunând alarma (pe teme ecologice, de pildă).
Într-o vreme în care multe voci acuzau tipogigantismul şi marşul grandoman ce ar fi invadat poezia, atentând la ideea de discreţie, de fragilitate şi delicateţe, Adrian Păunescu lansa, se ştie, masive volume de versuri, vânate de publicul de toate vârstele. Uriaşul talent şi orgoliul imens făceau din Păunescu un personaj aprig şi pasional disputat. Păunescu a fost un „om public” şi presiunea prezenţei sale, întărită de celebritatea televizivă, excludea indiferentismul; admirat sau refuzat, adulat ori hulit, el s-a cheltuit cu generozitate. Păunescu ca animator trezeşte cu deosebire interesul sociologului: poetul febril, irepresibil dezlănţuit, declanşând un fenomen Păunescu cu largi implicaţii, un spectacol montat în regie proprie care te obligă (indiferent de opţiuni) să iei act de disponibilităţile aproape nelimitate ale unui ins stihial, cu simţuri în alertă şi gesticulaţie abundentă. Păunescu s-a implicat în tot: bolnav de gazetărie inflamată, cu stil percutant (deşi vocaţia gazetărească a poetului sună, pentru unii, a reproş), el crea pe orice temă şi cu orice materie, slujit de o debordantă forţă imagistică, cu revărsări verbale de festin pantagruelic. Dar indiferent de genul în care se exercita (şi doar superstiţia compartimentărilor mai relaţionează calitatea cu apartenenţa la un anume gen), Păunescu rămâne inconfundabil. Intervievator, cenaclist, publicist, romancier şi – înainte de toate – poet, Păunescu conjuga prolixitatea şi prospeţimea gestului retoric, împingând Eul în prim-plan într-o prezenţă mereu provocatoare. Energetismul său nu se lasă zăgăzuit în formă fixă. Când se încearcă în sonet, formele severe ale speciei nu-i temperează debitul; rigoarea prozodică nu pare a-l impresiona, încât, mereu în criză de timp, amânând vremea sedimentărilor, pare că secretează poezia convertind totul la lirism. Pentru acest bard tumultuos-demiurgic, poezia şi viaţa comunică. De aici şi reproşurile (vizând prozaismele poeziei sale), asumarea poetică a TOTULUI încălcând graniţele esteticii de seră. Desigur, este cazul să ne întrebăm dacă tot ce atinge acest nou rege Midas, flămând de concret, devine neapărat mare poezie. Fiindcă universul poetic păunescian, inevitabil interogativ la un spirit contrastiv, ambiţionează a cuprinde întregul lumii, cu al ei „vârtej evenimenţial”. Dar răspunsul s-a dat demult.
Cândva, G. Dimisianu lămurea credibil situaţia: convertirea la lirism a totului elimină ideea selecţiei. Fatalmente inegală, minată de discursivism, conţinând zgura evenimenţială, producţia poetului nu exprimă un deficit de conştiinţă literară ori relaxarea corzii lirice, ci este expresia orgoliului său nemăsurat, satisfăcut doar prin imperialismul iniţiativelor. Păunescu se mărturisea de altfel: „Dacă nu scriu tot ce simt, / se acreşte cuvântul în mine” (Expresie imediată). El scoate în văzul lumii ceea ce mulţi ascund; devoţiunea sa de martor („Am fost poet în epoca grozavă, / de revoluţie şi tragedie”), aspirând la a prezenta „fotografia urletului lumii” (Martor), este supusă interogatoriului şi îndoielii, exprimând – în fond – libertatea de a gândi.
Acest ins vulcanic, de extraordinară vitalitate lirică, crea senzaţia de forţă dezlănţuită, cu puteri fascinatoare. Păunescu scria „în stare electrică”. Ca poet al Clipei, de imagistică debordantă, rimând facil, el a trăit cu obsesia poemului total, redactat sub semnul urgenţei, în transă, comunicat febril.
*
Ignorat, denigrat şi nesupravegheat de critica literară după seismul decembrist (observa Alex. Ştefănescu), Păunescu a fost perceput după 1989 ca un om al trecutului. I s-a recomandat o lungă tăcere, sugestie îndreptăţită în cazul zelatorilor epocii. Dar penitenţa nu putea fi pe placul unei vedete mediatice, dorind a ocupa mereu prim-planul. Încât, fără a fi un navestist politic, Păunescu (oricum disgraţiat din 1985) şi-a continuat aventura, neacceptând – după o prezenţă zgomotoasă – o retragere silenţioasă. El s-a regenerat, deplângând acum – pe aceeaşi coardă – ţara prăduită, „strămutată în buzunare”, înţelegând – înţelepţit – că adversitatea face parte din destinul literar. Fireşte, „doza de poezie” e mereu înecată de verbalismul nedomolit; fiindcă, repetăm, Păunescu îşi expune alcătuirile bruionare, nicidecum travaliul artizanal. Fără a mai atinge recordurile de tiraj de altădată, el a scris şi a publicat masiv, rămânând un implicat, suferind cu voce tare. Patria nu era o temă, ci o problemă – afirma într-un vechi interviu –, iar crezul n-a fost abandonat. Ceea ce anunţa în 1989 (vezi volumul Sunt un om liber, interzis imediat după tipărire), trecând – ca şomer de lux – prin purgatoriul tranziţiei, a căpătat grabnic valenţe publice, revenind în top (ca fenomen sociologic, de impact). Recenta sa dispariţie, poetul fiind depus în „banca de lut” a patriei, iscând o emoţie naţională, obligă la o rediscutare a cazului Păunescu, supus lungă vreme embargoului. O antologie întocmită „la sânge”, printr-o lectură devotată şi exigentă ar proba caratele acestui talent stihial, o forţă a naturii, incontrolabilă. Ne temem însă că samsari de toată mâna, adulmecând opera şi înfruptându-se lacom, vor exploata comercial zestrea păunesciană. Încât uzina Păunescu va produce, la turaţie maximală, şi în postumitate...
*
Exaltat sau depresiv, oricum irepresibil, nerăbdător, avid de a cuprinde totul, asumându-şi riscul excesului şi dezvoltând o retorică acaparatoare, invadatoare, Adrian Păunescu s-a vrut, chiar din start, un scriitor autoritar. Cu inima sa de „bivol tânăr”, sensibil la presiunea circumstanţelor şi eliberând un imagism pătimaş sau, la începuturi, un expresionism turbulent, poetul nu şi-a ascuns imensele ambiţii şi orgoliul inflamat: „Tânăr eram / Şi cântecul meu / De barba zeului / se agăţa” (v. Flaut ipohondru). Cu vocea-i tunătoare, poruncitoare (chiar şi în imaginarul erotic, femeia fiind „o plută liniştită”), poetul exista tiranic: torenţial, posesiv, incomod, angajat temperamental şi programatic, „pierdut pentru gratuitate” (cum, deseori, recunoştea). Aşadar, o conştiinţă neliniştită, în stare de veghe, mereu în alertă, un talent febricitar, zgomotos, imposibil de a fi ignorat. Fie că secreta versificaţii ocazionale sau cultiva scrisul „pe dedesupt”, ambiguu, el voia o poezie comunicativă, prizată de marele public, râvnea popularitatea (periculoasă, se ştie, de la un anumit prag) şi cerea complicitatea interlocutorului. Spunerile sale, o lungă spovedanie, de fapt, rostite cu înverşunare patetică, îşi asumă, cu apetit hiperbolic şi grandilocvenţă, suferinţa; adică diateza lirică (cum explica într-un interviu acordat lui Florin Mugur). Încercat de stări-limită, poetul suferitor rezonează cosmic, impresionând şi prin viteza de reacţie la eveniment, trăind frenetic, febril „bucuria presei”.
Confiscat fiind de „muza cetăţenească” (observa C. Regman), cutezanţele sale – livrate de o personalitate contradictorie, charismatică – erau o replică la cantemireştile „păsări surde”. „Să nu fim nişte biete păsări surde” – cerea imperativ poetul „etatizat”, încrezător în destinul său şi al neamului: „poporul meu e singura instanţă, / în faţa căreia nu fac recurs”.
Ispitit de poezia politică, îndeosebi după vizita în SUA (ca primă dovadă: Istoria unei secunde, ivită în 1971), Păunescu a trudit şi a scris sub „logica avalanşei” (titlul unui volum din 2005). El rămâne „un magician al aglomerărilor verbale”, constata Eugen Simion, criticul recomandându-i „o cură de melancolie”. Dar bardul de la Bârca a fost, deopotrivă, un copil teribil al poeziei româneşti şi un poet de curte. A divorţat, astfel, de literatură? După ’89, „încă viu” (2008), pedepsit pentru „infracţiunea de a fi” (titlul unui volum publicat în 1996), secătuit de activitatea politică, el devine „neinteresant” (afirmă N. Manolescu), plătind tribut uzurii şi retoricii de partid. Ceea ce nu înseamnă că în aluviunile păunesciene nu descoperim versuri superbe, demne de marea poezie. Să amintim aici doar poema Scrisoare tatei, dincolo; cutreierat de o devoratoare nostalgie, încercând „desfrunzirea anilor rămaşi”, poetul scria la Câmpina, într-un alt 5 noiembrie (1996), încheind premonitoriu: „La revedere, umbră supărată, / Şi-aştept momentul întemeietor, / Când voi veni lângă matale, tată, / Sub tălpile aceluiaşi popor”.
Grăbit, trăind incandescent, poetul a plecat; iar momentul întemeietor a venit mult prea iute. Dispariţia sa a polarizat frontul critic. Într-un recent Dosar, cotidianul „Adevărul” culegea câteva opinii de ultimă oră. Dacă Paul Cernat vedea în marele dispărut un poet comunitar, bolnav de „lăcomie anexionistă”, deopotrivă propagandist şi intelectual critic, Alexandru Matei îl cataloga drept „un poet al pensionarilor”, rob al culturii de masă, trimiţându-l doar în manualul de Istorie. Iar Károly Kerekes nu ezita să-l numească un „geniu al ipocriziei”, un instigator la ură (suferind de antimaghiarism). În replică, Eugen Simion vedea în marele poet un profet naţional al generaţiei.
Învolburând posteritatea păunesciană, războiul opiniilor, bănuim, nu se va stinge curând. Benefică, negreşit, această gâlceavă asigură longevitatea „vrednicului urmaş al lui Arghezi”, cum îl văzuse pe junele poet sagacele Şerban Cioculescu. Implicat în toate bătăliile, marele prieten al Basarabiei s-a vrut un „flaut rănit”, ştiind prea bine că „repetabila povară” ne apasă, fără putinţa eschivei. În consecinţă, poezia socială a ultimilor ani, impură, desigur, accentuând palpitul existenţial, şi-a asumat toate temele, crescând lângă „tâmpla arzândă” a poetului mereu în priză, credincios „până la capăt” diatezei lirice.
Zeificat în Basarabia şi ostracizat în ţară, iubit şi hulit, recuzat, supus expediţiilor de canibalism cultural martelând valorile, asumându-şi consecinţele şi pentru gesturile de frondă şi pentru „opţiunile inadmisibile”, dezonorante, poetul încerca, într-o cultură siluită, să proclame – într-o poezie manifest, sub o enormă metaforă – „ieşirea din sobă”. Era vorba, se înţelege, de soba totalitară, de evenimentele viclene şi tragicele farse ale Istoriei care ne-a înlănţuit. Intrând în tipologia eroică a neamului, Păunescu a susţinut vehement şi s-a bătut cu toate mijloacele pentru reabilitarea naţionalismului. Contestarea lui zgomotoasă este şi semnul sigur al valorii; iar lichidarea lui Adrian Păunescu, scria M. Ungheanu, se dovedeşte o crimă ratată. Ceea ce posteritatea va proba.
* Mitologie şi poezie (I). Cazul Nichita, în „Limba Română”, nr. 5-6, 2010, p. 133-139; Mitologie şi poezie (II). Cazul Labiş, în „Limba Română”, nr. 7-8, 2010, p. 116-121.