Cheagul nopţilor
Pentru tiparPe patul de după sobă a zăcut tata,
acolo a zăcut şi a citit, iar a zăcut şi iar a citit,
apucând să-mi citească pe îndelete cărţile
şi sperând din toată inima ca următoarele
să fie mult mai interesante.
Pe patul de după sobă s-a lepădat de fumat,
acolo a polemizat cu fel de fel de vedenii
una mai reală decât alta, a înjurat radioul fiindcă
nu se mai auzeau unul pe altul,
a cerut vin să se îmbete de viaţă. Şi tot acolo
şi-a lăsat oftatul de pe urmă după ce eu,
cu ocazia unei pastile, i-am adus o cană cu apă
pe care a băut-o lacom până la fund
reuşind în ultimul moment să-mi sloboadă
din colţul gurii pastila înapoi în palmă.
Acum pe patul de după sobă întunericul
îşi deschide toate catacombele.
Simt cum îmi apasă pieptul zăpada de pe acoperiş.
E o zăpadă în care n-a mai rămas niciun firicel de alb.
Totul e închegat în întuneric, e numai întuneric între
pleoapele mele şi norii compacţi,
bântuiţi de comete viclene, de stele satanice,
de zbuciumul celor care au plecat demult de lângă sobă
iar dincolo încă n-au dat de căldură.
Îngerul oilor
oile înseamnă viaţă, ne tot învăţa el,
şi le admira urmele ascuţite prin zăpadă.
a învăţat de inginer dar tânjea să se facă înger –
un înger modest şi nevăzut precum firul de lână
purtat de vânt de la geană la geană...
a aflat cum e să cobori bolnav într-o râpă,
apoi să urci pe costişă, să te caţări pe deal
şi să găseşti acolo printre oi un fir de alior,
să-i storci toată puterea şi să ţi-o bagi în piept
ca să trăiască oile. Căci oaia înseamnă viaţă!
oile fătau liniştite când era el alături, încotoşmănat în
ciulini. El plutea mereu în aburii oilor când fătau.
era lângă ele şi la unu, şi la două, şi la trei, şi la patru
de noapte, şi când se făcea ziuă.
mereu în aburii fătatului. Şi oaia făta în linişte,
nu i se putea întâmpla nimic rău
atâta timp cât îngerul oilor plutea pe deasupra.
adevărat, uneori oile dispăreau în lână şi în
zăpadă, iar el le lăsa de capul lor în lână şi în zăpadă
până pe după Sf. Gheorghe, când lua foarfecele cel mare,
tundea lână, tundea zăpadă şi ceaţă în căutarea oii pierdute
apoi o găsea şi o scotea la plimbare goală-goluţă
prin verdele cald.
La capătul podului
Creştea un deal în noapte la capătul podului
şi tu – uşor inflamabil – te-ai aprins de la foaia din mână.
Aveai o cumplită bătaie de cap şi de inimă în legătură
cu versul doi din haiku-ul la care lucrezi de-o viaţă...
Şi pentru că la capătul podului dealul continua
să prospere în noapte, sorbind direct din cer
toate desfătările lumii, iar dogoarea de lavă încinsă
îţi aprindea foaia de-a lungul versului doi,
a trebuit să cedezi, să te lepezi de foaie,
zicându-ţi că oricum prin părţile noastre cu podgorii şi ciocârlii
încă n-a reuşit nimeni să închege într-o viaţă de om
un haiku. L-ai aruncat de pe pod să se ducă cu apa –
pe unde l-o duce şi l-o învârteji
nicio minte de om sau de altceva nu l-o mai descâlci.
Şi brusc s-a crăpat de ziuă iar ochii tăi au văzut,
inima ta a văzut cum dincolo de pod creştea şi creştea
dealul acela cu iarbă arzând şi copaci fumegând
iar din pisc i se cotileau primele broboane de lavă
însufleţind ideea de a trezi Fujiyama...
Şi-atunci ai strâns tot ce aveai sub frunte
şi sub pleoape şi pumnii i-ai strâns
şi-ai strigat ghemuit:
– Yes, dragii mei! Yes! se poate!
Sărutul nevrotic
Aştept perdeluţele,
aştept să văd perdeluţele fluturând la capătul patului.
Aştept un pat.
Odată cu patul veni-va şi ora linguşirilor
şi totul va degenera într-o iubire la limita îmbălsămării
cu sărutări uscate pe mâini urmate de
sărutul nevrotic pe frunte.
Aştept să-ţi văd genunchii acuplându-se cu marginea
patului, iradiind ca două nimburi domesticite,
lipindu-se unul de altul cu disperarea a doi liceeni
surprinşi îmbrăţişaţi de o lanternă.
Ştiu, genunchii tăi îngenunchează în ei înşişi,
îngenunchează-n căinţă,
iar căinţa înseamnă o resorbţie-n plus.
Pâcla înaintează peste pervazul ferestrei
şi din pâclă apare patul cu perdeluţe multicolore
şi deodată, aiurea-n tramvai, mă văd, aşa, la arat
în urma unui cal vânăt
într-o vale adâncă unde uneori tăişul plugului
îmi scapă de sub control
şi rupe din cizmele putrede ale altor oameni
ieşiţi şi ei la arat cu mârţoagele lor de pâclă.
Răsturnăm rădăcini de brustur,
brazde adânci de pământ netulburat
cu broaşte căzute în hibernare,
cu urme de aripi lăsate-n pământ,
cu picături negre rămase pe jos
încă de pe vremea când ne încălzeam mâinile
deasupra unei căldări cu smoală
la o flacără înăbuşită de fumul greu şi negru pe un ger
de nedespărţit.
Muşcătura
Ieşeam uneori dimineaţa în livada pustie
unde acelaşi fruct se desprindea de aceeaşi creangă
rostogolindu-se la picioarele mele
aşteptând să mă aplec,
aşteptând muşcătura.
Îl încălzeam o vreme la piept,
îl lustruiam în lâna fularului,
îl degresam de căldurile verii,
apoi mă uitam la neclintirea crengilor golite de păsări
şi muşcam adânc
dezgolindu-i sâmburii
şi aşteptam să muşte şi fructul din mine,
să muşte la fel de adânc din mine
pe tărâmul acela uitat
unde ieşeam uneori dimineaţa în livada pustie
unde acelaşi fruct se desprindea de aceeaşi creangă
rostogolindu-se la picioarele mele
aşteptând muşcătura.
O fâşie de dragoste
Astăzi am ieşit afară să-mi văd toamna.
Am găsit-o ceva mai stinsă decât toamnele
pe care le-am avut cu alte ocazii,
sub alţi pomi, mai mult sau mai puţin fructiferi,
sub alte garduri, streşini, şindrile, sub aripile
altor îngeri, mai mult sau mai puţin păzitori. De data
asta însă toamna mea părea mult mai pregătită
să-mi spună direct ce anume urmează să mi se întâmple.
Toamna mi-a şoptit la ureche că femeia de care-mi
place îmi zice Nicolae de parcă aş fi ultimul ei
cuvânt, pronunţă Nicolaie de parcă
aş fi singurul nume de Sfânt pe pământ,
de parcă Nicolae
ar fi o gură de apă, o gură de aer,
o gură de nicolae.
Am intrat în încăpere. Mi-am dezbrăcat hainele.
Mi-am dezbrăcat femeia, sau invers, m-am făcut
tatuaj pe toată pielea ei,
inclusiv pe ambele-i călcâie vulnerabile,
m-am depus până-n adânc de subsuoară. I-am
povestit ce anume mi-a spus cea de-afară
despre felul cum ea, cea din casă,
mă nesfârşeşte şi mă nicolăieşte. Astfel
între noi s-a aşternut o fâşie de dragoste
ce seamănă leit cu toamna de-afară,
apoi s-a aşternut peste tot stratificat
şi zaharisit
Nicolae.
Tatuată cu puritatea copilăriei
Pe unde oare vor fi putrezind hainele
de care te-am dezbrăcat prima dată?
Mamă, ce spaimă au tras când le-am atins nasturii!
Dar ce aspre au devenit când am pornit fermoarul la vale
pe săniuşul coapsei!
Şi ce moi s-au făcut părăsindu-te,
părăsindu-ţi pielea tatuată cu puritatea copilăriei!
Hainele acelea ciudate,
de nedezbrăcate încă de alte mâini decât ale tale,
concrescute cu tine,
mulate perfect pe tot ce era mai al tău,
hainele care s-au tăvălit pe podele
neputincioase să mai foşnească între mine şi tine
atunci la demisol
cu Stănescu acela muced (decupat din „Luceafărul”)
lipit deasupra patului, precum şi cu alţi poeţi
stivuiţi sub pat, împachetaţi în volumele lor de poezii,
încă inofensivi pe scara valorică.
Vor fi lăsat oare pe undeva vreo zdreanţă
hainele acelea? Hainele acelea lipsite de
sens fără tine, peste care te mai văd uneori aplecată
cu palmele strâns lipite, fără mine-ntre ele.
O ceată de poeţi telurici
Vai vouă, cărturarilor!
Aceşti poeţi în general mâncăcioşi adunaţi în cete
pe dealuri mult mai înalte decât florile,
aceşti poeţi mărşăluind pe văi mai adânci decât
oasele celor îngropaţi în văile adânci
tot căutându-şi zi de zi casele pe grindiş pe-acoperiş
de unde se mai şi aruncă uneori câte unul
fără să dea vreodată de pământ,
aceşti poeţi telurici, adunaţi în cetele lor telurice
cu femeile şi copiii lor nerăbdători să simtă şi ei
desfătările lumii, poeţi crescuţi din ocară
fiecare cu cangea cuvântului ascunsă ca un scai sub
geacă, poeţi care detestă gaşca şi lehamitea găştii,
poeţi care îşi cultivă singurătatea în ceată
ţinându-se fiecare pe arcurile propriilor picioare
iar când rămân singuri în câmp deschis
de nimeni supravegheaţi la ieşirea din ceaţă
fiecare e în stare să ţină piept până la capăt
răbdării şi liniştii
încurajând transformarea larvei în flutur
doar ei mai au timp să se întrebe
cum a fost atunci când rugina a intrat
pentru prima dată în lemn şi când primul cui
a făcut să mustească în palmă
prima floare de sânge.
Ochelaristul
Uite făraşul cu cioburi de sticlă! E tot ce
avea mai de preţ ochelaristul. Am ridicat
o aşchie străvezie pe un deget,
am privit-o la lumina zăpezii.
Şi l-am văzut din nou: ochelaristul
se scufunda în zăpada din faţa şcolii.
Ochelaristul plonja prin troiene,
îşi scotea uneori capul şi mănuşile la suprafaţă,
încerca să-şi simtă degetele pipăindu-şi pleoapele,
se apuca de nas, se scufunda şi mai adânc
să nu-l vadă nimeni cum se joacă-n zăpadă.
Eu însă ştiam că îşi caută ochelarii.
Eu ieşisem din sala de sport cu făraşul în mână
şi o luasem pe coridor la stânga,
apoi am luat-o pe coridor la dreapta
până unde nu se mai vedea nimic prin
perdeaua de fulgi şi sticlă pisată
şi aşteptam să mă împiedic în troiene
de lacrimile îngheţate ale ochelaristului.
Călăreţul fără cap şi invers
„Se făcea că eram un simplu bărbier”, bolboroseşte
călăreţul fără cap şi lasă calul să pască. „Dădeam
cu briciul, rădeam şi tundeam într-o casă din câmp.
Treceau pe la mine ţărani cu şi fără pământ
în acte şi sub unghii, poliţişti, puşcăriaşi, prisăcari...
Însă mai ales ţăranii îmi erau recunoscători,
mulţumiţi că se întorc seara acasă de la praşele lor
proaspăt bărbieriţi, fără niciun firicel de păr în urechi
şi în nas. Mai ales lor, ţăranilor, le plăcea să se vadă
în oglindă acoperiţi cu pânză albă, ca de linţoliu,
la suprafaţă rămânându-le doar tărtăcuţa. Şi ce fericiţi erau
descoperind că numai capul lor se vedea în oglindă,
nu şi al meu. Vedeau în oglindă doar mâinile mele şi
lama briciului înnobilându-le beregata. Aveau iluzia
că se bărbieresc înde ei, deşi moţăiau între mâinile mele
crescute din nişte umerii fără nimic între ei. Într-o seară,
când am dat să sting lumina şi să închid,
să mai scap dracului de buze răsucite pe-o parte, pe alta;
să scap de groaza de-a mai decapita vreun neg pe vreo
falcă; grăbit să-mi iau calul şi să trec în galop
prin localităţile din împrejurimi pentru a
impresiona lumea proastă cu golul dintre umerii mei,
deodată
numai ce văd că se rostogoleşte peste prag
un cap nebărbierit, cu pletele-n ochi ca vai de capul lui.
– Bărbiereşte-mă! mi-a cerut gutural.
– Nicio problemă! i-am răspuns şi l-am ridicat la nivelul
oglinzii, i-am înfăşurat în pânză albă-albă puţinul
gât ce îl avea. I-am săpunit faţa, i-am briciuit-o,
l-am făcut frumos şi arătos. Şi l-am lăsat acolo,
în casa din câmp, fără să mi-l pun la loc între umeri.
Că eu, dragul meu, m-am împăcat cu soarta.
Or, ce fel de călăreţ aş mai fi, de-aş avea cap?
Ai mai sta tu acum să mă asculţi
înduioşat,
culcându-ţi capul pe umărul meu?”
Degeaba scrii versuri
vom vedea cu ochii noştri dealurile cum urcă
şi urcă la cer. Vom contribui la urcarea lor
cu ce putem, cu ce aveam – cu cenuşa, cu oasele,
cu rămăşiţele noastre. Mai ales rămăşiţele noastre
ajută dealurile să se vadă împlinite,
ajunse cât mai aproape de cer.
vom face dealurile să crească necontenit,
încât să nu mai fim văzuţi de peste deal, unde
se zice că e cu totul şi cu totul altfel decât pe la noi!
să nu ne vadă nimeni de-acolo,
să nu afle nimeni cum e să trăieşti dincoace, pe vale,
unde e umed şi-i rece şi vine broasca
şi-ţi ocăie la cap precum că degeaba scrii versuri,
degeaba scrii versuri dacă încă n-ai trecut dealul,
apoi te ţine o vreme sub laba ei verde şi rece
făcându-te să-ţi vezi, vai, maţele, curate şi albe,
şerpuind flămânde în susul râului. Le vezi înnodate
sub luntrea pescarului aşteptând şi ele prada
şi-ţi vezi într-o poiană stomacul
hăpăind un amestec răruţ de insecte şi raze,
mişcându-se odată cu umbra, tot mai spre
apus de locul crimei, tot mai spre noapte.
ce mai atâta vorbă!? Gura ta trece dealul.
auzi dincolo alte guri urlând îngrozite.
Sfera-buturugă
Cineva te surprinde cum spargi lemne la mijlocul şesului,
cum spargi şi spargi lemne la mijlocul şesului
pe o sferă de sticlă. Spargi lemne pe o sfera de sticlă
şi sfera nu se sparge.
Sigur, nu oricui îi este dat să-şi surprindă
convivii spărgând lemne pe o sferă de sticlă
anume la mijlocul şesului şi mai ales
nu oricui îi este dat să vadă că lemnele
se sparg împrăştiindu-se
în timp ce sfera rămâne strălimpede, ca şi neatinsă –
o sferă ce face în jur atmosferă.
N-ai încotro, te împaci cu gândul că se va găsi mereu cineva
care să rămână trăsnit urmărind cum ridici tu lemnul
deasupra capului
şi-l izbeşti de străveziul sferic spărgând lemnul,
nu şi străveziul,
sărind în jurul tău aşchii, nu şi cioburi.
Dar de-o fi şi-o fi
într-o bună zi să ţi se facă ţăndări sfera-buturugă,
vei rămâne tu însuţi trăsnit,
întrebându-te: cum adică,
nici măcar nu ne este dat să spargem la nesfârşit
lemne pe o sferă de sticlă?
Gog & Magog
Să ai o noapte grea şi o zi grea,
să-ţi burniţeze în palmă
iar lingura să-ţi devină încet-încet plată,
să cazi din copac,
din teiul cu ramuri de mămăligă.
S-o apuci încotrova prin apa strălimpede
care îneacă borcanele, să dibui cu patinele
pe cărarea de gheaţă în căutarea
unei cofetării. Să te închizi în cofetărie,
să te îndopi cu dulciuri necăjit că, uite,
nu-ţi iese nici azi poemul menit
să rămână în veci nepublicabil,
să-ţi dai seama că ceva se ascunde la tot pasul de tine,
că în jurul tău e doar ascunziş,
boturi umede pipăindu-te nevăzute,
nevăzutul pipăindu-te ud.
Şi de unde-ai luat-o, mă rog,
că între Gog şi Magog
ai fi tocmai tu cel capabil să dea mâna cu antipozii?
Mersul pe sârmă e o plimbare pentru cei
purtaţi de mânuţă. Urmează însă mersul
pe sârmă ghimpată, mersul pe sârmă ghimpată
cu picioare de aluat al celor singuri sub cer.
O celebritate locală se ridică din glod
îmbrăţişându-te.