Memoriile cu destin (Viaţa unui om singur de Adrian Marino)
Pentru tiparApariţie editorială de excepţie, Viaţa unui om singur de Adrian Marino a fost desemnată recent cartea anului 2010, în cadrul emisiunii „Literatura de azi”, difuzată la TVR Cultural. Sarcina, de-a dreptul dificilă, a trierii a revenit criticilorliterari Paul Cernat şi Daniel Cristea-Enache, care au prezentat publicului cele mai importante volume de proză, poezie, memorialistică şi eseu apărute în 2010, reuşind, finalmente, să opereze o selecţie obiectivă.
Completând calitativ arealul memorialisticii româneşti, Viaţa unui om singur este „o carte despre care se va mai vorbi multă vreme” (Paul Cernat), întrucât reprezintă „cea mai bună carte a lui Adrian Marino, cea mai vie şi cea mai stimulativă, o interfaţă pentru cititor către întreg sistemul de gândire, de lectură a acestui cărturar care face cumva şi legătura între epoca postbelică, epoca comunistă şi fundamentul interbelic al experienţei lui intelectuale şi culturale” (Daniel Cristea-Enache).
La prima lectură a acestui op memorialistic am trăit revelaţia descoperirii unui alt Marino, receptat multă vreme doar prin prisma creaţiei sale teoretice, prin imaginea criticului, istoricului şi teoreticianului literar, nereţinându-se decât o dimensiune a profilului său, acea seninătate abstractă, care nu i-a fost, după cum se pare, chiar atât de proprie. Aceeaşi senzaţie a redescoperirii unui alt profil, subtil disimulat sub olimpianismul aparent imperturbabil, am trăit-o în urma lecturii jurnalului maiorescian, Însemnări zilnice, seninătatea apolinică dovedindu-se o mască cu ajutorul căreia mentorul Junimii tindea să se autoconstruiască, devenind în consecinţă, aşa cum remarca Şerban Cioculescu, un erou al propriei voinţe.
Volumul Viaţa unui om singur, apărut la Editura Polirom, vine să corecteze sau poate să bulverseze şi mai mult imaginea regretatului cărturar, întrucât vigurosul şi neînfrântul Marino cedează în faţa unui însingurat, vulnerabil şi sensibil individ. Însăşi raţiunea acestor notaţii existenţiale ar reprezenta, aşa cum lasă să se înţeleagă memorialistul, dorinţa de comunicare: „Scara mea de valori, începând cu valorile culturale şi ideologice, este net deosebită de a mediilor sociale şi culturale pe care le-am străbătut, obligat sau nu. Iar o astfel de singurătate – care nu este nici sentimentală, nici socială – este greu de suportat. [...] Încerc totuşi s-o pun pe hârtie, s-o definesc şi s-o descriu cu maximă claritate. Doresc să scriu totuşi «cartea» vieţii mele, în toate sensurile cuvântului” (p. 8).
Autobiografie îndelung aşteptată, volumul ce apare, conform dorinţei autorului, la cinci ani de la moartea sa, seduce prin traseul unei vieţi de excepţie, ca şi prin valoarea culturală a mărturiei pe care o aduce, lectura acestor pagini memorialistice având ca scop, se pare, fie cunoaşterea temeinică a caracterului scriitorului, fie contactul cu un model de existenţă, scriitură, ideologie, filozofie. Altminteri, orice scriere memorialistică constituie, în fapt, o confruntare efemeră dintre eu-l interior şi celălalt, dintre spiritul creator şi biografie. Subiectivitatea, intimitatea, subconştientul sunt doar câteva dintre dimensiunile constante pe care autorul încearcă să le opună timpului. Orice lucrare memorialistică are o motivaţie de ordin psihologic: nevoia de exhibare a eu-lui profund, pe de o parte, iar pe de alta, curiozitatea cititorului de a descoperi, dincolo de autor, personaje. Afirmaţia lui Thibaudet că sinceritatea scriitorului este una literară evidenţiază faptul că ea are un caracter mediat al acesteia, care se poate atribui oricui încearcă să se exteriorizeze prin verb pentru a-şi împărtăşi trăirile. Marino nu reprezintă o excepţie în acest sens, deşi declară chiar de la bun început că îşi concepe scriitura în manieră autentică, dincolo de cătuşele literarităţii: „Mai precizez cu toată claritatea – şi chiar cu o anume voluptate – că intenţiile mele nu sunt câtuşi de puţin literare. La acest capitol sunt chiar polemic. Refuz categoric orice «literatură» şi «eroizare». Orice falsificare, minciună şi ipocrizie confesională, orice «estetizare» şi înfrumuseţare”. Cât de sinceră şi de autentică se dovedeşte confesiunea sa din acest volum rămâne de văzut, din moment ce primul pas de sacrificare a minimei sincerităţi e realizat chiar prin actul repetat de rescriere a memoriilor. Se ştie că prima versiune datează din 1993, fiind revăzută un an mai târziu. Dar autorul rămâne nemulţumit şi de această revizuire: „E un volum imens, de vreo 1400 de pagini, care trebuie puţin redus şi rescris, în sensul că vreau să-l modific spre o autobiografie pur intelectuală, ideologică şi culturală. În prima versiune este prea anecdotic, prea istoric, prea factologic” (p. 6).
Cu doi ani mai târziu, în 1999, Adrian Marino revine asupra manuscrisului şi decide să-l rescrie integral pe noi baze, completându-l cu anii postdecembrişti, variantă, altminteri, publicată de Editura Polirom. O emoţie rescrisă de câteva ori mai este o emoţie autentică, un fapt descris şi ulterior retuşat în funcţie de tonalitatea pe care doreşti să o imprimi scriiturii mai este un fapt autentic, declanşat de sinceritatea auctorială? Dar există, în general, sinceritate literară şi dacă da, cum se manifestă ea la nivelul scriiturii şi cum poate fi verificată? La aceste întrebări am încercat să găsim un răspuns.
Scepticismul în privinţa adevărului şi implicit asupra sincerităţii, care este un instrument moral al adevărului, nu vizează numai literatura subiectivă. Sinceritatea nu poate fi realizată în chip absolut nici măcar atunci când instanţa de raportare prezumată este persoana autorului–lector. Chiar scrierea preconizată sinceră va fi totuşi mediată în virtutea funcţionării în subconştient a unui principiu formativ de natură constructivistă. Cât priveşte problema sincerităţii, a fidelităţii evocării timpului trăirii, aspectele se cer discutate. Există, în primul rând, o eliminare involuntară prin uitare („Am uitat zece, sute, mii de fapte şi detalii, demne de reţinut, dintr-un motiv sau altul” (p. 8); „Trebuie să fac un deosebit efort de rememorare şi obiectivare, acum când încep evocarea unor momente precise ale existenţei mele” (p. 21),care poatelăsa în umbra subconştientului serii întregi de fapte lipsite de însemnătate din perspectiva memorialistului, dar care în realitate pot fi extrem de importante. Aşa se explică lipsa de echilibru între evenimentele descrise în cele 26 de capitole ale volumului. Excepţională în capitolele mediane; cartea, începând cu al optsprezecelea (După 1989), va cădea într-o redundanţă fără miză şi într-o rigidizare intelectuală distonând cu deschiderile biografice. Spre final, lucrurile se echilibrează oarecum, prin sistematizările ce prevalează asupra retrospecţiilor. Aceasta constituie dovada faptului că viaţa este apreciată cu unităţi de măsură contradictorii şi că subiectivitatea este, în realitate, forţa dominantă a oricărei scrieri.
În al doilea rând, în cazul memorialisticii, în special, şi a literaturii subiective, în general, ne confruntăm cu fenomenul ficţionalizării intenţionate, care presupune diferenţa dintre ceea ce sunt şi ceea ce vreau să par. Nu se poate vorbi de confesiune absolută în sensul sincerităţii ei totale. O cauză a limitelor sincerităţii este legată de diferitele sentimente ale eu-lui în orice acţiune omenească. În acest sens, pot fi identificate două situaţii: prima – atunci când eu-l manifestă tendinţa de a ascunde laturile înjositoare ale vieţii sau cel puţin de a le înfăţişa într-o lumină favorabilă şi a doua – când, dimpotrivă, există tentaţia de a le prezenta dintr-o perspectivă defavorabilă, exagerând volumul sincerităţii. Adrian Marino se pare că alege calea de mijloc, care ar conferi astăzi, după ce ambele strategii radicale au fost consumate deja, gradul cel mai sporit de credibilitate: „Sunt conştient şi de un alt fenomen negativ: singurătatea morală alterează, falsifică. Adesea chiar sterilizează. Mă surprind, de multe ori iritat, irascibil, plin de revolte refulate, de inhibiţii, de mult ascunse. [...] Devin ursuz, rece, antipatic, inabordabil, imposibil” (p. 9).
Renunţând la anecdoticul din prima versiune, memorialistul Marino îşi (re)construieşte confesiunile într-un sens pregnant intelectual, ideologic şi cultural, marea bătălie purtându-se între memoria afectivă, foarte puternică, şi luciditatea (auto)analitică pe care o personalitate rafinată o apără şi şi-o asumă. Din această luptă interioară, proiectată pe suprafaţa paginilor în episoade semnificative, rezultă şi caracteristica frapantă a cărţii de faţă.