Viaţa unui om singur (fragment)
Pentru tipar;)
Din profundă repulsie faţă de ruşi, panslavism, kaghebism şi celelalte, problema Basarabiei am considerat-o totdeauna ratată, irezolvabilă. Strict teoretic vorbind, s-a pierdut unicul moment posibil al unificării, în 1991, când U.R.S.S. s-a descompus: ocuparea pur şi simplu a acestei provincii româneşti. Politica faptului împlinit şi nimic mai mult. Dar ea nu era de imaginat sub regimul Iliescu, care s-a grăbit să semneze un tratat de pace cu U.R.S.S. pe care, de fapt, nu i-l solicitase nimeni. Acum momentul favorabil este definitiv pierdut. Nomenclatura basarabeană rusificată nu va accepta niciodată unirea. Un deputat, preşedinte al Comisiei parlamentare pentru problemele militare şi securitatea statului, a şi declarat în faţa alegătorilor lui Mircea Snegur: „Nu pentru asta am luptat ca scăpând de un imperiu să ne punem de gât un alt jug” („Cotidianul”, 2 decembrie 1991). Într-adevăr. Ce-ar aduce „unirea” acestei clase nomenclaturiste? Cel mult unul-doi miniştri, posturi de prefecţi şi primari, un număr de deputaţi şi senatori şi nimic mai mult. Prea puţin pentru grandomania şi spiritul în care a fost formată.
Adevărata dramă, din punctul meu de vedere – de fapt a întregii situaţii istorice actuale –, este însă alta: rusificarea sistematică a Basarabiei. La Chişinău, mi s-a spus (şi L. mi-a confirmat-o), se vorbeşte pe stradă şi în magazine numai ruseşte. Presa şi cărţile româneşti sunt de negăsit. Documentele vamale şi de trecere a frontierei sunt tipărite cu caractere chirilice. S-a inventat mai ales infamia „limbii moldoveneşti”, în care mulţi, prin continuă repetiţie, au început să creadă sincer*.
Recent (4 mai 1999), un foarte lung telefon din Chişinău al lui Dorin Tudoran, adesea întrerupt, mi-a revelat încă o dată totala „kaghebizare” a acestei provincii. Drastica supraveghere poliţienească a scriitorilor suspecţi. Mi-a scris de două ori. Nu am primit nimic. Mi-a expediat două cărţi. Le-a primit returnate, cu ambalajele rupte. Dorea să-mi mulţumească – vizibil impresionat pentru caracterizările mele, citite de Bogdan Lefter – pentru marele premiu ASPRO, decernat pentru 1998, ca „preşedinte” al juriului (calitate pe care nu mi-am luat-o niciodată foarte în serios). Este un uimitor amestec de fineţe, sensibilitate, talent şi intransigenţă ideologică anticomunistă. Cel mai „reuşit” rezistent român din străinătate. La ani lumină de vulgarităţile (oricât de explicabile ar fi uneori) ale lui Paul Goma. O convorbire telefonică adesea patetică, care m-a tulburat. M-a afectat, m-a entuziasmat şi demoralizat în acelaşi timp. Având un statut semidiplomatic, este la adăpost de represalii fizice directe. Doar blocat şi „filat” în permanenţă. Îmi venea să-i sugerez să comunicăm prin intermediul unui personaj „oficial”, Iurii Grecov, directorul Muzeului Literaturii din Chişinău, mare filatelist, a cărui corespondenţă cu mine funcţionează de ani de zile.
Pentru mine, tot ce vine din spaţiul rusesc este suspect, perfid, dubios. Şi nu pot uita nici episodul Katyn. De ce? Şi fiindcă Dr. Kernbach, medic legist, care a participat – din partea României – la comisia internaţională de anchetă, organizată fie şi de hitlerişti (Cartea neagră a comunismului, p. 343, 346), a fost... chiriaşul nostru la Iaşi. A ocupat apartamentul de la etaj, înainte şi în timpul războiului. Masacrul de la Katyn... Sinistra, eterna realitate stalinisto-rusă... Nu, categoric nu! De o mie de ori nu! Am ediţia originală a studiului Rusia, în alfabet chirilic, de C. A. Rosetti (datat 1852, august 31). Un fel de extras, de mic format, din revista „Republica română”*.
* * *
(...) românul nu are vocaţia construcţiei, a realizărilor durabile solide, bine studiate, fundamentate tehnic, gândite din timp şi realizate în perspectivă, Ţara permanentei improvizaţii, ea nu poate cultiva – şi numai atunci când este constrânsă – decât un „hai-rup” etern. Munca în asalt o defineşte cel mai bine. Se poate descurca adesea foarte satisfăcător, dar în condiţii de provizorat, pe durate scurte, fără preocuparea construcţiei şi a continuităţii. Din care cauză munca organizată şi, mai ales, în echipă nu este adaptată câtuşi de puţin temperamentului naţional. Începe dar nu termină niciodată. Lucrările colective, de tip istoric, enciclopedic, lexicografic, ori nu sunt începute, ori nu sunt terminate. Trăim sub specia fragmentului, nu a sintezei, a „culegerii”, nu a „monografiei”. Lucrările în multe volume de acelaşi autor, consacrate unei singure teme, sunt din această cauză o extremă raritate.
Dacă nu avem vocaţia construcţiei, avem în schimb – şi încă din plin – vocaţia negaţiei, a nihilismului distructiv. La drept vorbind, singurele contribuţii româneşti la cultura europeană şi universală sunt de ordin negativ. Dadaismul lui T. Tzara, absurdul dizolvant al lui Eugen Ionesco (să ne amintim şi de al său atât de caracteristic volum Nu), nihilismele pe bandă rulantă ale lui E.M. Cioran sunt cele mai elocvente şi concludente exemple. Există în temperamentul naţional o fibră distructivă, dizolvantă, negativistă, uneori „cărnoasă” (ca în Ardeal), care descurajează şi paralizează cele mai bune intenţii. Ne solidarizăm în jurul negaţiei şi nu a afirmaţiei constructive. Când şi dacă reuşim să ne grupăm şi să ne coagulăm în jurul unui proiect sau al unei idei, autodistrugerea şi eşecul sunt soarta lor inevitabilă. Ard ca un foc de paie. Apoi se sting repede şi dispar în neantul de unde au ieşit.
Spiritul negativist congenital îşi găseşte expresia cea mai populară – şi deci cea mai specifică – în pamflet şi înjurătură, în bagatelizare şi băşcălie, într-o vocaţie inegalabilă a denigrării şi înjosirii. Am mai atins această temă şi cu prilejul evocării problemei „dosarelor». Terfelirea şi defăimarea celor ce au suferit efectiv, au protestat, au fost într-adevăr anticeauşişti, a devenit un fel de sport naţional. Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş au observat foarte bine acest proces în Vecinii lui Franz Kafka. Doar că această tendinţă are o sferă mult mai largă de aplicare. Totul este sau poate fi ridiculizat şi terfelit în România. O ţară unde dacă începem în tragedie, terminăm totdeauna şi cu certitudine în derizoriu, parodie şi băşcălie. O înclinare naturală cvasimorbidă spre denigrare, calomnie şi bârfeală. O furie demolatoare mereu refulată ţâşneşte parcă prin toţi porii, când nici nu te aştepţi. Stilul băşcălios de mărunt golănaş de periferie al lui Mircea Dinescu, Academia Caţavencu, în ansamblul său, ilustrează foarte bine acest detestabil „specific naţional”. Amuzant, uneori, pentru o clipă, el este odios în esenţă. Fiindcă poluează şi trivializează totul. Terfeleşte toate valorile, bagatelizează toate intenţiile bune.
Mă întreb încă o dată – desigur naiv – de unde „vine” această defulare negativă, aş spune chiar „demonică”? Voluptatea perversă a calomniei şi înjosirii cu orice preţ? Plăcerea sadică şi „luciferică” a răului, a distrugerii? A anihilării şi reducerii la neant a tot ceea ce este frumos, pozitiv, bun, „sfânt”? Nu numai că nu suntem, în esenţă, un popor creştin, dar cred că ne-am format într-o zonă unde gnozele dualiste, bogomilice, au lăsat urme foarte adânci. Şi, probabil, predominante. O simplă ipoteză, fără a mă lansa în astfel de speculaţii foarte riscate, pentru care nu am nicio vocaţie. Mai bine spus, nicio atracţie. Dar o „cauză” extrem de profundă, undeva, există... Sper s-o găsească alţii.
Trebuie să combat, în sfârşit (în primul rând, în faţa conştiinţei mele), încă o prejudecată tenace: poporul român nu este „muncitor”. N-aş spune, totdeauna, neapărat şi „leneş”. Dar, în orice caz, fără nicio noţiune a productivităţii muncii în sensul occidental al cuvântului. Disciplina riguroasă, punctualitatea, conştiinciozitatea, eficienţa, rentabilitatea sunt şi rămân mari necunoscute. De altfel, nici în străinătate românii care sunt obligaţi să muncească într-un alt ritm pentru a supravieţui n-au o altă psihologie, „La Suisse est une bagne, monsieur”, am auzit – şi nu o dată – la Geneva. Admit toate circumstanţele atenuante: ereditatea tracă (după Herodot, a trăi predominant din jafuri), devastările continue ale istoriei, năvălirile care culcă la pământ, cu regularitate, o muncă redusă doar la efortul de supravieţuire. Şi multe, multe altele...
Rezultatul este însă lamentabil: statul român a inventat, la rândul său, o pletoră de funcţionari prost plătiţi (cu subînţelesul că „dacă nu curge, picură”), iar statul comunist a dat o lovitură de graţie: „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”, devenită mentalitate şi deviză generală. Dorinţa de a te îmbogăţi repede, fără muncă, explică şi succesul, şi psihoza neverosimilă a Caritas-ului clujean. Ca şi a altor foarte numeroase escrocherii similare. Nimeni nu pune mâna efectiv. De câte ori am contemplat spectacolul efectiv penibil de la Casa Copilului, de peste drum, din Cluj: camioane cu ajutoare venite din străinătate, după 1990, descărcate chiar de către donatori. În timp ce întreg personalul acestei instituţii stătea şi se uita tembel, cu gura căscată, la efortul altora. Străini. Fără a le da cea mai mică mână de ajutor. În schimb, se fura pe capete...
Spiritul iniţiativei economice particulare, în general, lipseşte. Bietul Guizot, cu a sa deviză de etică protestantă (să spunem): Enrichissez-vous par l’épargne et le travail. În România n-ar fi avut niciun succes. Suntem săraci, fiindcă aşteptăm mereu să fim ajutaţi, asistaţi, plătiţi de stat. Totul trebuie să vină de la stat. Din cauza acestei stări de spirit, muncitorii „disponibilizaţi” de la întreprinderi strict particulare iau cu asalt prefecturile, ca şi cum statul trebuie să le asigure, în orice condiţii, locurile de muncă. Fie şi foarte prost plătite, dar sigure. Statul paternalist este etern patron şi instituţie de binefacere. Pare neverosimil: mii şi mii de posturi rămân neocupate chiar şi în zonele cu şomaj ridicat. Fie că „disponibilizaţii” nu vor să se recalifice, fie că salariile nu sunt mari etc.
Statul omniprezent trebuie să rezolve, în orice caz, toate problemele. O instituţie caritabilă permanentă şi inepuizabilă. O eternă vacă de muls. În materie de cultură, el trebuie să plătească la infinit salarii sinecuriste, subvenţii unor cărţi etern nevândute, premii cât mai grase, burse şi tot felul de ajutoare clientelei „vieţii literare”. Pe care dacă aş putea, aş arunca-o fără nicio remuşcare... în aer. În acest domeniu, sunt un anarhist iremediabil. Un amestec de contemplativitate, pasivitate şi tembelism, de resemnare şi speranţă, o aşteptare mitică a unui corn inepuizabil al abundenţei prezidează această mentalitate nenorocită, care ne menţine mereu în sărăcie şi subdezvoltare. Îmi dau bine seama cât de „străin”, de „singur” sunt şi rămân într-o astfel de „Românie”. Pun noţiunea în ghilimele din disperare de cauză. Ceea ce „visez” eu: o Românie într-adevăr muncitoare, întreprinzătoare, de proprietari şi burghezi mijlocii, capitalistă şi integrată economic Europei rămâne încă o dulce utopie. Un astfel de proiect socioeconomic – să-i spunem de „dreapta” – există pe hârtie, într-adevăr. Dar el nu are nici pe departe o mare audienţă. În orice caz, clasa politică dominantă actuală, de un amatorism şi neprofesionalism absolut dezarmant, nu-l îmbrăţişează şi nu-l propagă electoral. De altfel, rar mi-a fost dat să constat o mediocritate politică mai desăvârşită şi mai lipsită de responsabilitate. Iar de „patriotism” nici să nu mai vorbim. Ce credeam eu posibil în puşcărie. Apoi după 1989. Şi ce „a ieşit”...*
* Ibidem, p. 417-420.