Limba Română
Pentru tipar
Abia la vârsta când
Începi să vorbeşti româneşte
Se vede, se ştie, se înţelege
Că eşti român.
Până atunci
Fuseseşi un prunc universal
Ca steaua din cer.
Abia când tu însuţi
Ai nişte copii,
Alegi pentru ei
Din cosmosul cuvintelor noastre
Pe cel mai strălucitor verb,
Adăugând frumuseţii latineşti
Fiinţa care viaţă a dat
Copiilor tăi.
Abia când ochii tăi
Pot desluşi prăpastia din zări,
Doreşti să devii un Moise,
Să-i porţi pe cei rătăciţi
Prin nisipul arzător
Al cuvintelor străine,
Doar şi-or aminti
Ceea ce, nemărginit de amar,
A cântat,
Legănându-se ca un codru,
Eminescu cel Mare.
Abia când simţi că mori
Îţi aminteşti adânc
De cei
Care nu mai sunt,
Crezând că te aşteaptă
Acolo Sus
Şi că numai ei
Ar putea împărţi pre pământ
Dreptatea.
Nicăieri nu există
Un pământ atât de frumos
Ca cel din Limba Română.
La marginea Ei
Mormântul să-mi fie.