Rodii
Pentru tipar Lui D.
Ţi s-a copt poezia în piept,
ţi s-a copt versul. Ca un măr.
Ţi-a căzut de pe buze. L-ai scris.
Îţi miroase a coajă de rodii cuvântul.
A zăpadă stelară condensată-n irişi străvezii.
Al meu miroase-a gutui.
Ai căzut cu capul în palmele tale
în mijlocul inimii,
ca un Iona pe-o bancă în mare.
Între cuvinte şi linii de suflet
ai încercat să răzbeşti spre lumină
pe geamul deschis în obraz.
Obrazul tău inundat de lumină!
Ai libertatea pe faţă, D-zeule!
Infinitul ţintuit pe degetele
cu care scrii cuvinte,
cuvinte ce au miros de rodii.
Gând
M-am desculţat de mine şi
am apărut în faţa ta,
nudă ca un nerv de actor...
Nici n-ai vrut să mă priveşti măcar...
Te-ai ferit de mine până te-am muşcat,
flămândă,
ca să mai exist...
N-ai vrut să-mi împrumuţi sângele tău,
răule,
şi m-ai gonit,
n-ai înţeles
că prin sângele tău aş mai fi trăit,
prin tine.
Târziu,
am îngenuncheat la
umbra ultimului
gând
care m-a legat de tine
şi
am stins lumânarea...
Atunci, când eram floare de câmp
Totul a-nceput ca-ntr-un vis...
Pe atunci eram încă fiica cerului,
născută într-un miez de
floare de câmp.
Faţă în faţă cu vântul, cu ploaia, cu nisipul răsfrânt...
Atunci poate...
Poate doar atunci să fi fost liberă,
fericită în libertatea mea de a fi...
Încercam să-mi trăiesc existenţa departe de ură,
departe de trădare,
departe de cotidian şi
de tăcerea impusă...
De mână cu melcii, cu sarea căzută din aripi de îngeri
îmi purtam în braţe
destinul de tânără hoinară rătăcită...
Sărutam tălpile goale ale primăverii târzii.
Acolo, aproape de sălbăticia virgină,
îmi simţeam pulsul proaspăt, crud,
neviolat încă de tristeţea dezacordată.
Albe şi reci îmi păreau atunci dimineţile.
Solide erau clipele.
Râdeam atunci de ceara otrăvită
şi nu ştiam că e păcat...
Nu ştiam că nu mai era mult
până când totul avea
să se schimbe.
Totuşi atunci eram liberă... doar atunci mă simţeam
fericită...
Totul începuse aşa, ca-ntr-un vis...