Jurnal yes-eu dintr-un prier parizian (1-29 aprilie 2010)
Pentru tipar1 aprilie
Cu ce ocazie în Franţa?... Graţie unei burse acordate de Institutul Cultural Român din Paris, prezenţa mea în Oraşul Luminilor ţine de studiul avangardei. Mai bine zis, ceea ce s-ar referi la activitatea unor protagonişti ai acestei fenomenologii artistice înnoitoare aflaţi în exil. Nu avangarda în exil, ci unii dintre corifeii săi. Pentru că, din contră, la Paris avangarda s-a aflat şi se află chiar la ea acasă. În libertatea şi efervescenţa-i de dincolo de constrângeri de regim, ideologice, politice, precum au fost cele din ţara pre-Gulagului, Rusia bolşevică din anii 20-30 ai secolului trecut.
De ce Parisul?... Pentru că această metropolă mă predispune să cred, fără să exagerez, totuşi că şi românii – Brâncuşi, Eliade, Ionescu, Enescu, Cioran, Elvira Popescu, Brauner, Tzara, Celan, Gherasim Luca, Martha Bibescu, Ştefan Lupaşcu ş.a. – fac ca Parisul să fie înţeles drept construcţie intelectuală majoră, de căpetenie – în lume, a lumii... Pentru că românii rămân în continuare – mă tem că folosesc un termen cam... barbar sau, pur şi simplu, inadecvat, dar asta e, – rămân în continuare... funcţionali, foarte necesari în spiritualitatea franceză.
Deja de un an, ICR din Paris acordă burse de creaţie şi pretendenţilor din Republica Moldova. „Ideea mi-a venit imediat după ziua de 7 aprilie din anul trecut”, mi-a spus chiar la prima oră a sosirii mele domnul Robert Adam, coordonator de programe, dar care deja se afla pe punct de plecare să preia postul de director al Centrului Cultural Român din capitala Belgiei. Prin urmare, sunt printre primii basarabeni care profită de rezidenţă aici, la cam 3-4 sute de metri de Turnul Eiffel, iar în direcţia opusă a străzii Saint Domenique – cam la aceeaşi distanţă de peluzele din preajma Domului Invalizilor, de Podul Alexandre IIIe peste Sena, după care te pomeneşti între Marele ş Micul Palat, aflate imediat în preajma Champs-Élysées. (Această documentare vine din vagile-mi amintiri de la prima vizită la Paris, relativ scurtă, în toamna anului 1996, şi din studiul prealabil al hărţii metropolei franceze, în variantă paper, dar şi pe internet.) Pentru că Parisul istoric e compact ca un... CD de lungă, de prelungă durată...
Ceea ce va merita să fie spus, in extenso, dar nicidecum... amănunţit (ar fi o zadarnică strădanie) despre Parisul care mă găzduieşte deja şi mi se va înfăţişa în multiplele sale splendori, poate că va prinde întruparea scrisului în vreun Jurnal-Yes-eu (ca să insinuez ceva subtext englezesc prin joc de cuvinte românesc, dar fără a cădea în solipsism); Jurnal-Yes-eu al unui suflet, al unui spirit desch(r)is...
Astfel că, ajungând la locul de cazare pe la ora 13,30, făcând cumpărături la Supermarché, inclusiv o sticlă de vin alb, ca să consemnez primii paşi la Paris, mi-am zis să vizitez cel mai apropiat monument care se află nu departe de Institutul Cultural Roman, şi anume – chiar emblema metropolei franceze, Turnul Eiffel. Până la el, printr-o scurtă bură de ploaie, sub umbrelă, fac în jur de trei sute de metri. Am văzut gigantul şi la prima mea sosire aici, ştiind deja că în arhitectura Parisului, dar mai ales în viziunea autohtonilor Turnul Eiffel a fost privit ca un copil străin, neîndrăgit, de durată provizorie. Pentru că imediat după ce s-a încheiat Expoziţia Universală din 1900, cu ocazia căreia a şi fost înălţat, s-a declanşat o campanie a celor care cereau demontarea colosului „hidos”, a acestui „paratrăsnet” înfiorător. Protestau contra monstrului de fier şi unii dintre marii, influenţii scriitori ai timpului, timpurilor – Maupassant, Hugo sau Verlaine care, dimpreună cu alte personalităţi ale artei şi culturii, semnau scrisori colective anti-Eiffel-Turn. Ba chiar Victor Hugo se întâmpla să ia masa în restaurantul din vârful respectivei construcţii oarecum fanteziste care, zicea el, nu-i place până la demenţă. Iar când era întrebat de ce, dacă nu are ochi să vadă Turnul, se caţără în vârful lui, scriitorul replica: „În uriaşul Paris, aici e unicul loc din care el nu se vede”.
Dar s-a întâmplat ca, nu peste mult timp, Parisul etern să prindă a se mândri nevoie-mare cu celebrul său stern metalic, care i-a devenit ca şi blazon. Pe timp senin, de la înălţimea de peste 300 de metri (cam etajul 80 al unui zgârie-nori), ai putea cuprinde, cică, o depărtare cu radiusul de 70 de kilometri. Aşa se spune, probabil cu o acceptabilă doză de exagerare, de preamărire a... măririi.
Ploaia conteneşte. Primii care „mă întâmpină” aici sunt unii tineri de culoare ce zuruiesc, scuturat, legături-colecţii de miniaturi, mai mari, mai mici, ale Turnului Eiffel (3-4 pentru un euro), alţii – propunându-mi să procur garoafe buretoase (de pe unde să le fi sustras?). Printre picioarele lumii multe, ai putea spune, care-şi strânge umbrelele, – guguştiuci corciţi în porumbei (mari, dolofani!) cu forfota lor de amorezi insistenţi, dar, provizoriu, eşuaţi, pentru că porumbiţele, mai mici la trup şi ne-înfoiate în pene, parcă nu le-ar acorda strop de atenţie, umblând preocupate, spre a găsi ceva de-ale gurii (ciocului).
Dincolo de Sena, peste podul Jena, se vede, ca în aburi, Trocadero. Poate dau mâine pe acolo. Acum însă mă cam zgribulesc: curenţi de aer, învârtejiri. Pricep de ce majoritatea parizienilor pe care am reuşit să-i văd poartă fulare la gât. O, la Chişinău era primăvară în toată legea!
Părăsesc agitatul Câmp al lui Marte, din capătul său dinspre Turn, luând-o în lungul bulevardului Bosque, spre Şcoala Militară. Acolo se află şi staţia de metrou, în care voi coborî, din care voi urca cel mai des, la plecare sau întoarcere de unde o fi să hălăduiesc prin metropolă. Plus că Şcoala Militară fixează celălalt hotar al Câmpului lui Marte, ca pandant al Turnului Eiffel. De altfel, revin „acasă” chiar pe Câmp, pe aleea sa principală, străjuită de rânduri de platani destul de viguroşi, înalţi, însă cu vârfurile tuşinate, drept-drept, de parcă ar fi făcut-o... elicele unor elicoptere. Dar văd şi alţi arbori fasonaţi, mai reţinând informaţia de pe o placă din marginea peluzei: Câmpul lui Marte este îngrijit de 37 de grădinari şi 15 persoane care au grijă de buna ordine, curăţenie etc.
Amurgeşte, turnul îşi aprinde luminile, eu o iau la stânga, pe lângă restaurantul... „Doina” din colţul străzii Sfântul Dominique, apoi dau colţ, dreapta, pe Rue de l’Exposition. Mansarda „mea” se află la numărul 3. Poate, unul norocos. Pe sub gangul înamurgit-umbros fredonez din Edit Piaf: Je ne suis q’une ombre de la rue... Poţi să te joci, înlocuind ombre cu nombre...
2 aprilie
A doua zi pariziană o încep, precum am încheiat seara de ieri, cu oarece documentare, recunoaştere de plasament, localizare. Prin urmare, locuiesc în arondismentul 7, constatând că de el, pe anumite durate, au fost legate destinele lui Albert Camus, René Char (am tradus o carte din poemele sale, publicând unele dintre ele în reviste; restul – stă cuminte în „sertarele” electronice), André Gide, Karl Marx, Max Ernst, pictor şi sculptor german, unul dintre protagoniştii mişcării Dada, Simone Veil, Serge Gainsbourg...Dintre multele şi importantele monumente din perimetrul arondismentului: Turnul Eiffel, Câmpul lui Marte, Adunarea Naţională, Ministerele – afacerilor externe, al apărării, educaţiei, transportului, agriculturii, sănătăţii; muzeele – d’Orsay, cel de pe cheiul Branly, al sculptorului Rodin, ambasadele României, Poloniei, Finlandei, Tunisiei, Suediei, Bulgariei. Şi Domul Invalizilor, unde mi-am propus să merg astăzi.
Şi iată-mă intrând pe poarta impunătorului ansamblu muzeal. Dintâi, vizitez complexul tombal Napoleon.
În genere, instituţia e o imensă necropolă militară, probabil oarecum altfel decât a fost concepută în ideea iniţială venită de la regele Ludovic al XIV-lea sau mai curând de la sfetnicii săi, să construiască un azil naţional al invalizilor, mutilaţi în multele lupte pe care le tot ducea Franţa. Azil „pentru cei care şi-au riscat viaţa şi au vărsat sânge întru apărarea monarhiei (...) să-şi petreacă în pace zilele care le-au mai rămas”, spune(a) edictul regal din anul 1670. În mare parte schilodiţi în Războiul de 30 de ani, aceşti invalizi hălăduiau pe sub Podul Nou, deseori implicaţi în scandaluri stradale, ceea ce ducea la nemulţumirea populaţiei. În fine, Domul venea ca o rezolvare de situaţie, scrisă cu sânge în istoria Franţei milităroase.
E logic ca Napoleon să se odihnească aici, deoarece, încă de pe timpurile juneţii sale de general, a avut mereu raporturi de respect cu jertfele multiplelor lupte – invalizii. Aceasta îl apropia şi de inimile soldaţilor valizi. Până şi atunci când împăratul a fost învins, exilat, Domul Invalizilor a rămas un loc emblematic al bonapartiştilor, chiar dacă Ludovic al XVIII-lea, revenit din exil, l-a rebotezat în „Casa Regală a Invalizilor”.
În mai 1821, Napoleon-exilatul a fost înhumat în insula Sfânta Elena, iar în 1840 regele Ludovic Filip decide să fie transferat la locul de azi al odihnei sale veşnice, Domul Invalizilor. Mormântul, fasonat din cuarţit roşu, e unul... aerian, pus pe un soclu de granit verde de Vosgi, înconjurat de o coroană de laur şi inscripţii care trec în revistă marile victorii napoleoniene. (Poeta Marina Ţvetaeva spunea cam aşa: „Pe Bonaparte m-aş fi încumetat să-l iubesc chiar şi în ziua înfrângerii sale”...) În galeria circulară, o serie de basoreliefuri înfăţişează principalele fapte ale domniei. În adâncul criptei, peste dala mormântului fiului său, pe care îl făcuse Rege al Romei, se înalţă statuia lui Napoleon în toată maiestatea sa imperială.
În acest spaţiu – lume multă, azi, vineri, şi e de imaginat câtă va fi mâine, în Sâmbăta Paştilor. Chiar dacă se spune că francezii constituie o naţiune aproape atee. Nu la limită, dar totuşi. Ceea ce pe mine unul mă ţine în şahul dubiului, resimţit şi aseară, şi azi dis-de-dimineaţă, când cercetam / studiam harta Parisului, arondismentele lui, mirându-mă (oarecum) de mulţimea locurilor şi străzilor care poartă nume de sfinţi. Am numărat zeci, pe care, probabil, le voi transcrie când o fi să am mai mult timp la înde(-)mână (la... înde-picior! Pentru că sunt un asiduu pedestru prin acaparanta metropolă. Timp la îndemână şi niciodată în... mână...).
Împing uşor uşa masivă a Bisericii Domului. Înăuntru – doar vreo 3-4 persoane, iar spaţiul – imens, până la Dumnezeu! Locaşul adăposteşte mormintele a doi fraţi ai lui Napoleon, Jérôme şi Joseph Bonaparte, şi pe cel al fiului împăratului, Aiglon. Reţin şi locul de veci al... triplului mareşal (al Franţei, Marii Britanii şi Poloniei) Foch, ce se înalţă, statuie-ecvestră, sus, la Trocadero.
Împărat, simplu cetăţean, mareşal, invalid?... – sigur că toate astea, aici, în bazilica Domului, sunt un memento mori non stop, 24 din 24; ceea ce, vrei nu vrei, te ţine în vizorul inevitabilei clipe a morţii, când viaţa, fenomenele, lucrurile, în genere, filozofia se explică de la sine, dar nici pentru tine, nici pentru... nimeni. De unde şi un milion de motive să preţuieşti plinătatea vieţii, bineînţeles în focusul – în special aici – preceptului socratian-platonian că sensul primordial al filozofiei e menit să modifice esenţial sensul tragic al morţii... Recompensă – gloria, neuitarea?... Cam aşa se crede.
Ies în curtea Domului, arhispaţioasă, cu pavaj de epocă. La poarta ansamblului – tunuri care au dat şi ele cu ghiulele în inamici. Acum, acoperite de patină verzuie, tunurile tac, astfel că muzele (şi muzeele) pot să vorbească. Mă gândesc să o iau spre Podul Alexandre IIIe (cel mai întraurit din câte le are Sena), acţionând adică în spiritul banalei metafore că Parisul trebuie văzut cu picioarele. Cât astea încă nu te dor de Doamne fereşte! Cât nu prind a da de ştire şi anumiţi muşchi, de existenţa cărora nici că ştiai.
Dar dacă oboseşti totuşi? Te aşezi pe o bancă pe care – să vezi! – cineva a lăsat ziarul de dimineaţă. Asta mie unuia mi se întâmplă deja pe malul drept al Senei, în faţa Palatului Mic. Găsesc ziarul, îl răsfoiesc şi dau de o ştire trăsnet, franco-mondială: Câmpul magnetic al Pământului ar putea să dispară. Cercetătorii de la Universitatea Paris VII au constatat că schimbarea locului polurilor s-ar putea întâmpla în orice moment. Iar prezicerea cazului poate fi făcută doar cu 10-20 de ani până la dezastru şi nicidecum mai devreme. Cică, inversarea polurilor a avut loc de mai multe ori în adâncul trecut. Fenomenul e însoţit de dispariţia pe scurtă durată a magnetosferei, ceea ce pentru Pământ înseamnă secătuirea stratului de ozon şi dispariţia protecţiei de furtunile solare şi de radiaţia cosmică. Savanţii susţin că, în timpurile noastre, intensitatea câmpului magnetic terestru scade, în ultimii 22 de ani depreciindu-se cu 1,7 procente, iar în unele zone ale Oceanului Atlantic – chiar cu 10 procente. Dislocarea polurilor a fost înregistrată încă în anul 1885, de atunci polul magnetic de sud strămutându-se cu 900 de kilometri de pe poziţia sa iniţială... (Iar distanţa dintre Paris şi Chişinău e de două ori mai mare decât această magnetică dislocare...)
Îndărăt, revin deja sub umbrelă, dar ploaia trece repede. Asfaltul fusese destul de cald, astfel că de pe el se ridică o respiraţie de vapori subţiri. Departe, abureşte albăstriu şi cupola maiestuoasă a Domului Invalizilor şi ai putea avea senzaţia că, astfel, de acolo sufletele celor cu vină şi celor fără de vină urcă, evanescent, spre Sofia cerească, întru cosmică împăcare şi pace, în timp ce Marele Organist improvizează în firea slujbei de parastas...
Seara constat că, chiar şi acum, în săptămâna patimilor, TF 1 reia, acut, tranşant problema pedofiliei printre preoţi.
3 aprilie
În primele zile ale aflării tale în metropola franceză, dacă priveşti atent şi te gândeşti bine, cum se zice, prinzi a înţelege, prin oarecare departajare de impresii retro (chiar de acum un veac-două) şi senzaţii prezente, că, din Oraşul Luminilor cândva, astăzi Parisul a ajuns Oraşul lumilor. (De la Iaşi, via internet, Liviu Antonesei îmi scria ieri: „O, deci eşti acolo! Lumina fie peste tine în Oraşul Luminii!”.) Pentru că specimenele umane de pe toate continentele, ţările insulare sau de pe arhipelaguri se perindă, neîncetat, pe malurile Senei, pe Champs-Élysées, prin metrou etc., încât, cu trăsături fizionomice definitorii, ţi se înfăţişează Asia, cu distinctele sale trăsături chinezeşti, hinduse, coreene (...de sud), Africa, în întreg spectrul ei de indigo, Japonia insulară, cea mai înarmată cu aparate foto, America Latină, Oceania... Şi îţi spui în sinea ta că, din câte se vede sau se poate presupune, Lumea – ca globalitate ce însumează lumile mai restrânse – se împarte în oameni care deja au văzut Parisul şi ceilalţi, care visează să facă asta. Unii chiar repetând, a infinita oară, frumoasa banalitate: Să vezi Parisul şi apoi să mori... Probabil, acesta e oraşul despre care ştim foarte multe, cu ani şi ani înainte de a fi ajuns pe caldarâmurile sale. Chiar poţi avea impresia că ai fi vizitat Parisul într-o altă viaţă a ta, dar sigur – în visele tale. Iar ajuns aievea aici, parcă predispunându-te intuitiv să trăieşti şi tu clipele (acelea) de sărbătoare eternă (domnule Hemingway!), îţi imaginezi că ai putea pierde darul cuvântului de încântare, entuziasm şi plăcere intense, pentru a nu mai putea bâigui nimic în plus faţă de ceea ce deja s-a spus, s-a tot spus: „Parisul e capitala spiritului” (André Maurois), „centrul lumii” (Henry Miller). Iar pe piedestalul monumentului lui Montaigne din preajma Universităţii Sorbona inscripţia spune că e: „La gloire de la France et l’un des plus nobles ornements du monde...”. Monşer, odată ajuns pe creasta Arcului de Triumf sau aproape de vârful Turnului Eiffel, dacă nu te-ar încânta Parisul, dacă nu ai fi încercat de vertije de entuziasm cu dulce umilinţă şi satisfacţie, ceilalţi te-ar putea crede dacă nu ţicnit, sigur că te-ar lua drept ins nu din lumea aceasta, ci de pe undeva din galactici sihastre şi prost informate.
Astfel că iată-te favorizat de o întreagă lună de zile nu în a vizita Parisul, ci oarecum chiar a-l cunoaşte, pe-alocuri (teme şi idei) – a-l cerceta, „a-l relua”. Prin urmare, scutit de a te agita pe malurile Senei într-un tur de forţă, nu te impacientezi că nu vei avea timp să afli ceva despre şi din obiectivele de interes nu că general, ci, sigur, –mondial: Luvrul, Les Invalides, Centrul Pompidou, Atelierul Brâncuşi, Grădina Luxembourg, Tuilleries, de la poalele şi din vârful megastarului de fier Eiffel, Trocadero, Casele-muzeu (Balzac, Hugo, Rodin, Delacroix...), Sorbona, Podul Mirabeau, Saint-Germain des Pres, Notre-Dame, Sacré-Coeur, Versailles, Trianon... Adică, favorizat de timp şi de spaţiu, nu vei face incursiuni, ci... reflecţiuni prin Parisul mai puţin expus grabei, năvalei de turişti; prin Parisul oarecum mai intim, mai „al tău”, mai în dialog cu firea şi curiozitatea ta. Să vezi Parisul de dincolo de posterele reclamelor, de dincolo de hârtia lucioasă, mai că bristol, a ghidurilor pentru turişti. Adică, oraşul în părţile sale mai ferite, mai potolite, dar mai vii, parcă, mai pline de sensuri şi... sub(-supra-)sensuri. Plus că, inevitabil, în baza atât de verificatului, de mulţi, precept omnia mea mecum porto, am venit la Paris şi cu cinematografia privată a viselor şi coşmarurilor mele... aproape documentare, adică mai că realiste, precum – astăzi, aproape omniprezente – cotidienele îngrijorări şi tranziţii de la sentimentul de dragoste şi libertate la presanta idee de business, afacere-desfacere întru vieţuire cât de cât onorabilă.
Şi ce dacă, aici, primele zile de aprilie sunt cam ploioase? Adu-ţi aminte ce spune un personaj din celebra cine-melodramă a lui Billy Wilder: „Iată ce ar trebui să faceţi în prima dumneavoastră zi la Paris: Vă veţi plimba prin ploaie – sub o ploaie măruntă, caldă şi plăcută... Ploaia – e ceva foarte important! Anume atunci Parisul emană cele mai plăcute, ba chiar delicioase arome ale sale... Lanus, sunteţi foarte bogat şi inteligent, puteţi să va comandaţi o ploaie...”. În aceste prime trei zile de sejur în Parisul... jur-împrejur, nu mă pot plânge de absenţa ploii. Nici de abundenţa ei. Doar constat certa şi repetata-zebrata ei prezenţă aproape... obligatorie. Iar pe la noi se spune că ploaia e a bine, e a plin, e a rod. Şi – de ce nu? – a scrie despre Paris, ca să comit o primă rimă în capitala... sublimă (asta e deja a doua pereche de rime; ba nu, e un triplet: primă-rimă-sublimă...).
Luvrul
Aveam să intru în această împărăţie a artelor sâcâitde ceva ce memoria mi-a păstrat din, hăt, o lecţie de istorie pe care s-o fi trecut prin clasa a şasea sau a şaptea, probabil. Coborând, alunecător, cu scara rulantă sub moderna piramidă de sticlă, ajungând în spaţiul bătrân al fostei reşedinţe regale (iniţial, pe la 1190, concepută ca cetate), până să ajung la Victoria din Samotrache sau Mona Lisa, îmi imaginez, filmic, cum, pe undeva pe aici, de după vreo colonadă, în august 1572, regele Carol al IX-lea privea jubilativ masacrarea hughenoţilor pe care, sfătuit de mama sa Caterina, i-a invitat la Paris, la palat, anume pentru a-i nimici. Cu binecuvântarea Papei; hughenoţii aveau de ales între Bastilia-temniţă, spânzurătoare sau convertirea la catolicism...
...Dar – carpe diem!, adică, horaţian, să ne trăim clipa prezentului, când Luvrul este cel mai mare muzeu din lume. Ceea ce nu înseamnă că e şi cel mai important. În felul lor, muzeele importante sunt unice, de nesubstituit unele cu altele. Astfel că importanţa Luvrului nu vine de la numărul de peste 350 de mii de exponate, ci de la faptul că, în majoritatea lor, acestea sunt inestimabile. Ca nişte coagulante de istorie, artă, civilizaţie, destine umane, irepetabilitate. Fiecare în parte, ele constituie esenţializări pe cât de reale, pe atât de – în trecere de secole, unele, – mitologice aproape. În ansamblul lor, exponatele sunt ca o citadelă a spiritului uman, ca într-o premoniţie implicită, metaforică, simbolică, dat fiind că, la originea sa, în 1190, ceea ce înseamnă astăzi Luvrul a fost conceput de regele Philippe-Auguste ca fortăreaţă, pentru ca, peste patru secole, François I să dispună ca cetatea să fie... civilă, civilizată, în locul ei ridicându-se un palat în stil renascentist, în care este inaugurată colecţia regală, alcătuită, iniţial, din 12 picturi ale autorilor italieni. Napoleon avea să renoveze Luvrul, menindu-l, integral, pentru muzeu.
Astăzi, Luvrul este o fortăreaţă care se lasă cucerită, pentru a cuceri la rândul său turiştii năvălitori, a căror mulţime, în special în zile de odihnă, poate crea impresia că deja e strâmt (şi) în lume, în... istorie, ca şi în transportul în comun. Strâmt în lumea care, bineînţeles, ştie că printre exponatele-„şlagăr” de la Luvru domină doamna Mona Lisa lui Leonardo da Vinci (ca o... Mon(d)a Lisa...)... Altele, (hiper)memorabile, – Victoria înaripată de la Samothráki, „Pluta Meduzei” de Théodore Géricault, „Încoronarea lui Napoleon”, dar şi „Moartea lui Marat” de Jacques-Louis David (mă rog, ordinea „importanţei” celor trei lucrări poate fi modificată, rezultatul însă rămânând acelaşi: capodopere), „Chevaux de Marly” (Caii lui Marly) pe care Guillaume Coustou i-a sculptat în marmoră de Carrara, „Sclavii” lui Michelangelo, „Dantelăreasa” de Jan Vermeer, „Venus din Milo”... (Frumuseţea... sistematică a statuilor antice, ale celor eline te duce cu gândul – şi sentimentul, probabil, – la Safo cea bosumflată sau doar cu buzele umflate de nesăţioase sărutări. Vă amintiţi un vers al ei? – „Cât firele de nisip numărul sărutărilor noastre!”)... Dar uite o îndeletnicire ingrată, inutilă, ce nu va mulţumi pe toată lumea: să aminteşti de cele mai cele(bre) etc. exponate de la Luvru! Păi, domnii mei, o puteţi începe chiar de la intrarea din centrul complexului muzeal, cu faimoasa, deja, Piramidă din sticlă... (Dacă întru analiza şi particularizarea capodoperelor amintite s-au scris, despre fiecare în parte, rafturi întregi de tratate... exaltate, despre piramidă, un timp, – doar diatribe, adică un fel de tratate... negativiste... Şi astăzi se mai pune la îndoială oportunitatea geometriei sale rigide în contextul armonios al ceea ce e Luvrul în omnicuprinsul său.)
Pentru ca vizitatorii să nu rateze, din întâmplare sau din neştiinţă, întâlnirea cu capodoperele (capodoperelor), pe pereţi sunt plasate indicatoare ce conţin o imagine sau alta a pânzei sau sculpturii ce ar interesa (fie şi din snobism). N-ar fi lipsită de temei presupunerea că o mare parte dintre vizitatori (sau doar... turişti) nu urmăreşte decât aceste semnale, fără să învrednicească de oarecare atenţie şi alte (tot alte!) capodopere ce fac Gloria Luvrului şi a Lumii.
În imensul spaţiu cu lucrările marilor, genialilor pictori italieni şuvoiul de oameni, în marea sa cuprindere, pare a duce doar spre sala cu numărul 6, unde este expusă „Mona Lisa”. Cam... nearătoasă în dimensiuni, ţinută la câţiva metri distanţă de vizitatori, capodopera poate să şi dezamăgească pe cineva, pe mulţi cineva, care se aşteptau nu că la mai mult, ci mai că (maică... Lisa!) la o minune de revelaţie. Dar nu este chiar aşa. Toţi încearcă să se convingă că zâmbetul Giocondei ar fi cu adevărat misterios. Şi lumea tot fotografiază, fotografiază, grăbită de supraveghetori să înainteze, să tot înainteze, să nu creeze ambuteiaje... estetice, artistice, muzeale, – cum ar mai fi să se numească ele. Asiatici mărunţei se ridică în vârful picioarelor, alţii pur şi simplu sar în sus de după spatele celor din faţa lor, – şi tot dăi şi dăi cu blitzurile spre Mona Lisa (sau – Mona-Monada, cum ar zice prietenul, poetul Lucian Vasiliu; aici, în sens de cea mai simplă (dar ce... complexă!) unitate indivizibilă din care ar fi alcătuită lumea... frumosului, ca parafrază imprevizibilă – sau... imperialvizibilă – a vreunei fraze din filozofia lui Leibniz...). Şi dacă unii pricep în timp real că unicul lucru (sau unica... abstracţiune) care-i deficitar(ă) la Luvru este timpul (măria sa alergătoare), aici, acolo, în faţa misteriosului zâmbet de madonă ar dori să rămână peste timp, numai că... „Nu-i vina ta, aşa e scrisă nemilostiva lege-a firii” (ca să ne amintim, la Luvru, de poezia română, de Goga) – şi supraveghetorul, gardianul te îndeamnă cu: „Allez, allez, si’l vous plait!”. Şi nu greşeşti că înaintezi, deoarece în sala următoare, imensă şi ea, ţi se deschid, panoramic, năvalnicele haruri ale francezilor Jacques-Louis David, Jean-Germain Drouais, Antoine-Jean Gros...
Pe mai mulţi pereţi, de mai mulţi autori – tablouri cu Magdalena cea cu privirea ca într-un aval al pocăinţei. Şi tot alte şi alte săli populate de capodopere-opere ale geniului uman de pretutindeni şi dintotdeauna, astfel că, parcurgând în sens invers, retro-istoria – de la aeroplanul (Boeing!) al zilelor şi cerurilor noastre spre areopagul atenian sau egipteana Nefertiti, ajungem la concluzia că, de fapt, e greu să tragem vreo concluzie ce ar satisface mai multă lume. O vizită la muzeu e o motivaţie, o necesitate şi o înţelegere personală. Aici, în taină, poţi discuta cu zeii de marmoră, cu Pan, cu Orfeu, cu Hermes cel hipertainic în misterele sale, rar vorbitor, dar ale cărui cuvinte sunt florile, apoi fructele sufletului, – îţi zici, pentru că nu poţi şi nici nu doreşti să „neutralizezi”, să sterilizezi completamente atmosfera de mit, pe care ţi-o inculcă oarecum şi Luvrul.
...Când ieşeam deja pe sub arcul dinspre strada Rivoli, luând-o la stânga spre intrarea în metrou (parcă ce mai... „invizibilă”, cea mai greu de remarcat, din câte mi-a fost dat să le văd în Paris), îmi amintesc că, printre poemele lui Boris Pasternak pe care le-am tradus, este şi unul (cred că se numeşte „Viforniţa”) în care se vorbeşte de Noaptea Sfântului Bartolomeu, invocându-se şi numele amiralului Colegny, conducătorul hughenoţilor, asasinat şi el în acel măcel... regal. Şi cum o amintire cheamă pe o alta, ajung la Eugen Ionescu care, la întrebarea dintr-o anchetă literară despre eroii preferaţi din viaţă, din istorie, a răspuns: Pasternak, Socrate.
Trocadero
Spre chindie, străbătând cam jumătate din panta ce duce dinspre Podul Jena, Piaţa Varşoviei spre Trocadero, de unde Turnul Eiffel poate fi admirat în toată fălnicia lui, mă aşez, de scurt popas, pe o bancă. Involuntar, bineînţeles că prind frânturi din vorbele trecătorilor: toate atlasele lingvistice ale lumii!
La un moment dat aud vorbă românească, întorc capul şi văd patru tineri, doi ei şi două ele, precum ar fi zis Stănescu. Se opresc, privesc de jur-împrejur. Frumos, ce mai! Însă, dintr-o dată, tânăra bine legată, atletică, plus ceva grăsime, scoate din buzunar un pacheţel, ia din el un şerveţel de hârtie, se apleacă şi prinde a şterge... adidaşii partenerului ei – cine ştie: prieten, soţ, concubin... – pe care se vede, se înţelege că îl iubeşte, că ţine la el, dorind ca încălţările lui sport(ive) să arate albe-albe, ca nou-nouţe, să se menţină cât mai mult timp imaculate. De altfel, şi ceilalţi trei poartă adidaşi albi-albi, noi. Însă gestul tinerei bine legate, de a-i şterge însoţitorului încălţă(mintea), mai că îngenunchind în faţa lui, s-o recunoaştem – nu se întâlneşte des şi oriunde! Şi, dintr-o dată, în conştiinţă îmi scânteiază mai că, să zic, convingerea: „Sigur că ea e basarabeancă! Nu încape îndoială! O bucureşteană – să se aplece ea, să-i cureţe încălţările lui Mitică, iubitului? De necrezut...”. Dar, vorba aia: doar Dumnezeu ştie ce şi cum. Nu este exclus să nu am dreptate. Pentru că necunoscute sunt căile (şi... gesturile) poporului nostru în unitatea lui atât de dispersată... Însă, în autonomia sa, gestul tinerei contează, surprinde, rămâne (aproape... biblic fiind).
Iar sub aspect practic vorbind, văzând zilnic (şi... noptic!) cum se înşiruie interminabile râuri turistice, privind la adidaşii tăi cam... obosiţi deja, îţi spui că, pentru colindarea Parisului, lucrează non-stop multe fabrici de încălţăminte din lume.
4 aprilie
Merg la liturghia sfintei zile de Paşte la bazilica St. Pierre-du-Gros-Caillot de pe strada Saint Dominique. Împreună cu mulţimea, cu ochii pe textele pe care le poţi lua chiar la intrare, cântând „Chrétiens, chantons le Dieu vainqueur”, apoi „J’ai vu l’eau vive”. Nu e complicat să intru în corul apologetic, când, de la microfon, un solist dă tonalitatea şi vigoarea textului melodiei mai departe cu: „Nous proclamons la Gloire de Dieu!”, „Chantez au Seigneur un chant nouveau, Alleluia!”, pentru a încheia cu: „Il est vraiment ressucité!”, melodiile fiind intercalate cu lecturi din Evanghelia după Ioan.
După ce, la îndemnul preotului, ne strângem mâinile unii altora, cu vecinii, pentru acel creştinesc: „Te rog de mă iartă!”, „Domnul să te ierte!”, stau şi eu în rând după anafură. Nu zic – catolică, nu zic... ne-ortodoxă, papistaşă, pur şi simplu anafura din sfânta zi de Paşte.
Plec de la biserică, dar rămânând acolo sufleteşte, îngânând verbe franceze: „Il s’est manifesté, nous l’ avons rencontré. Venez et voyez!” şi, ca traducător ce sunt, zic (îmi zic) în continuare pre româneşte, după originalul francez: „Venind întru a ne salva, El a reînviat, Iisus Dumnezeul nostru! Ochii noştri L-au recunoscut şi mâinile noastre L-au atins, de la El am auzit Cuvântul Vieţii. Dumnezeu adevărat născut din Dumnezeu adevărat, El a primit trupul (carnea) nostru (noastră), Iisus Fiul Omului ne-a condus spre Tatăl Ceresc. Dumnezeu ne-a iubit atât de mult, încât ni L-a dăruit pe Fiul Său, dar nu pentru a ne judeca, ci pentru a ne izbăvi”.
Sf. Petru – numit Vulturul Credinţei.
Peste Paris, periodic schimb de gardă între seninătate de cer şi năvală de nori grăbiţi, trecători. Ceea ce mă face să constat următoarele: camera mansardei în care sunt cazat are cam un sfert din tavan sticluit (geam spre... tălpile lui Dumnezeu!). Curios lucru, însă chiar şi atunci când cerul este înnorat, lumina ce vine perpendicular prin tavanul străveziu pare intensă, încât, maşinal, privesc dacă nu care cumva e aprins becul electric. Acum îmi dau seama, cred, că pictorii de cândva, ce populau mansardele pariziene prin Montmartre sau Montparnasse, datorau foarte mult şi perpendicularei – nu oblicei – lumini a ceea ce, glumeţ, se mai numeşte, româneşte, cucurigu. Astfel că voi încerca să le sugerez unor pictori din Chişinău să facă geamuri spre cer.
Biologii (poate că şi psihologii) consideră că omul uită cam 95 la sută din toate evenimentele, întâmplările, trăirile, retrăirile vieţii sale. Cică aceasta poate fi dovedit printr-un simplu experiment. Să zicem că aţi ţinut un jurnal între 16 şi 50 de ani şi purcedeţi a-l citi. Păi, domnul meu, se dovedeşte că nu ţii minte mare lucru, ci chiar foarte puţine ţi le aminteşti, un fel de praf în ochii memoriei (oarbe deja)! Chiar poţi avea impresia că jurnalul a fost scris de altcineva. Prin urmare, dacă nu ne-au rămas în memorie şi cele peste nouă zecimi din câte ni s-au întâmplat, reiese că ele nu au fost decât pseudoevenimente, seci, vide, informaţie inutilă, de care memoria se desparte de la sine, fără regrete şi suspine. De unde şi gândul (nefericit) că, de fapt, noi ne ardem timpul vieţii cam în gol, aiurea, trăim oarecum maşinal, purtaţi de automatisme, mai că nu observăm nimic în jurul nostru, în interiorul nostru, odată ce reţinem atât de puţine – vreo 5 procente... din destin...
5 aprilie
Notre-Dame care, în 1996, dimineaţa relativ devreme, când încă nu năboiseră turiştii, îmi părea că tace... nazonat. (Nările lucarnelor? Dar parcă nu are aşa ceva, lucarne, pe când nări... poate avea-asemăna, prin alte deschideri arhitecturale.) Nu e cea mai mare catedrală a francezilor ca spaţiu arhitectural, dar e cea mai importantă ca arhitectură spirituală. Şi, bineînţeles, una dintre cele mai remarcabile pe care a dat-o arhitectura gotică. O dublă capodoperă, să zic, ca să revin: şi sub aspect arhitectural, şi sub (şi în) aspect spiritual.
Acum paisprezece ani, nu am vizitat şi trezoreria, în care intru acum. Relicve, pur şi simplu, dar şi relicvarii (Sfânta Coroană de Spini şi un fragment din Crucea lui Hristos). Este posibil să descrii, jurnalier, atâtea obiecte unicat, care se află într-un atare spaţiu?... Inefabilitatea – şi ea caracteristică omului. Diafanitatea (memoriei) – de asemenea. Pentru că te depărtezi în timp, şi contururile se estompează. Însă rămâne sesizabilă perpetuu atmosfera Notre-Dame, în care par imponderabile himerele de pe cornişe. De altfel, multe dintre ele, himerele, rămânând mai mult eterice, pentru că în alcătuirea lor materială sunt foarte deteriorate. Bineînţeles, vor fi recondiţionate. În special cele din spatele catedralei, cărora li se vede osatura armăturii. (Ca la un... roentgen ceresc.) Ca să urci spre ele, în turnul catedralei, ar trebui să mai stai cel puţin o oră la coadă. Însă l’Île de la Cité, insula-nucleu a Parisului, te ademeneşte şi cu alte locuri primitoare. Astfel că, după un scurt popas în parcul din spatele catedralei Notre-Dame, – statul la coadă, cam 40 de minute, ca să intru în „triunghiul” Sfânta-Capelă (Sainte-Chapelle), Consiergerie (fosta închisoare a oraşului Paris) şi Palatul Justiţiei. La punctul de trecere, exigenţe severe, deloc mai puţin relaxate decât cele din aeroporturi. Control minuţios, rândul se mişcă anevoios, unele persoane fiind întoarse de câteva ori pe sub... arcul de ne-triumf al magnetismului-detectivist, dar – să vezi, fir-ar să fie, tot mai au asupra lor ceva ce declanşează alarma ţiuitoare. Pardon, encore une fois,Madame, face gardianul-operator. Doamna trece, iar ţiuie dispozitivul. Doamna mai scoate de pe ea din bijuterii, chinezării şi, în fine, – avanti!
Din stradă, capela – minune de arhitectură gotică, potop multicolor de vitralii – nu se vede, dosită de fastuosul Palat al Justiţiei. Nicicând altădată, altundeva, nu am văzut o clădire-labirint atât de rebusistică, precum este acest locaş al Femidei. Te miri cum de găsesc locul de care au nevoie magistraţii, martorii, inculpaţii, achitaţii. Aici, la intersecţii de galerii, ar trebui să stea agenţi de circulaţie, iar angajaţilor să li se dea cel puţin biciclete sau locomobile electrice. Ce mai spaţiu-rai, aici, pentru cineaşti! Ce de-a peripeţii poţi regiza prin labirinturile Palatului Justiţiei care, şi sub aspect teoretic, e ceva dedalian.
Ieşind din „labirintul Femidei”, ispitesc unul din cei doi gardieni de la poartă, dacă ştie cumva pe unde se afla sau se mai află cabaretul La Vie. Nu ştie. Nu ştiu nici alte persoane de care întreb. Iar la mijloc nu e decât o simplă curiozitate: acolo, în La Vie, începând cu anul 1942, Suzy Solidor cânta, deja în franceză, „Lili Marleen” (Chants d’un jeune soldat de garde) pentru ofiţerii germani, permanenţi vizitatori ai localului şi admiratori ai şansonetistei.
Urmează (urmez, ca la şcoală) Montmartre, cel mai înalt punct al metropolei, ce este numit pe vechi – pur şi simplu mont, cu sensul de deal care are o energetică aparte, un magnetism irezistibil al ulicioarelor pitoreşti, întortocheate, cu fel de fel de buticuri, brutării de familie, taverne. Aici, atât localnicii, cât şi vizitatorii au o alură negrăbită, iscoditoare, urcând sau coborând pe, să zicem, strada Lepic, una dintre cele mai vechi din fosta comună Montmartre. A fost trasată la indicaţia împăratului Napoleon, iniţial calea respectivă numindu-se regală. Iar în 1864 i-a fost atribuit numele generalului Lepic, care în 1814 a apărat Montmartre de armata rusă. Unul dintre combatanţi, morar de profesie, a fost răstignit de cazaci chiar pe aripile morii sale. În conştiinţa mea, această dramă relativ... recentă (!) se leagă oarecum simbolic de destinul Sfântului Dionisie, văzut prin biserici pariziene, prin lucrări de sculptură şi pictură. Este sfântul care îşi ţine în mâini propriul cap, ceea ce aminteşte că el a fost torturat de eretici chiar aici, pe Montmartre. Dar, prin voia lui Dumnezeu, după ce a fost decapitat, el s-a ridicat, şi-a luat capul în mâini şi a mai mers o cale relativ lungă. Azi dimineaţă, până să vin aici, în creasta urbei, am vizitat catedrala Notre-Dame, pe portalul căreia, printre atâţia alţi sfinţi, am desluşit oarecum mai... accentuat (şi) chipul Sfântului Dionisie.
Sigur e că Montmartre a mai păstrat ce a mai păstrat din tot mai mult... imaginatul, deja, sat care a fost graţie afluxului de turişti, în timp ce Montparnasse s-a pomenit complet modernizat.
Dar să înregistrăm şi opiniile de pe celălalt versant: unii consideră că hoardele turistice au... devalorizat, de-romantizat, poate chiar... desacralizat locurile celebre, cândva, ale Parisului. De aceea Montmartre nu mai pare unul adevărat, ci unul de bâlci, ordinar până la vulgaritate, de prost gust. Este spaţiul care de multă vreme a devenit un brand, un marketing non-stop, fără prea mult discernământ.
Orice s-ar spune pe versantele disputei, în conştiinţa ta se întâmplă ceva mai special, odată ce afli că aici a trăit şi a creat compozitorul Hector Berlioz, că prin restaurantele şi tavernele montmartriene şi-au închinat paharele de vin Cézanne, Modigliani, Toulouse-Lautrec, Édouard Manet, Émile Zola, pe durata secolului XIX Montmartre, în (ceva) concurenţă cu Montparnasse, ţinând de Mecca artelor şi boemei.
Pe versantul de vest, deja uşor în pantă, într-un ambient special, e creată o atmosferă (stare) Dalí: expoziţie cu vânzare (tare! – la preţuri), în care sunt reproduse, în număr limitat şi la scări ajustate, mai multe din capodoperele lui Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí i Domènech, 1er Marquis de Púbol, cunoscut cu numele de Salvador Dalí. Dar nu se desprind prea mulţi din puhoiul – adevărată aluviune! – de oameni din exterior, ca să intre în spaţiul, în atmosfera Dalí. Lumea se înghesuie prin faţa mulţimii de pictori ce fac sau aşteaptă să facă portretul cuiva – stiluri, şcoli, profesionişti – mai mulţi, dar, sigur, şi amatori (camuflaţi cu diverse tertipuri).
Dalí – suprarealist? De unde! – el nu fu (fou – în franceză) decât un curat supra(i)realist, în special în ceea / cele ce plăsmuise în secunda jumătate a primei jumătăţi a (ce abundenţă de a-a-a-a!) secolului trecut, timp socio-istorico-universal care ar fi putut avea simbol – cel puţin pentru firile artistice – cisterna de petrol dotată cu clape, într-o sub-formă de pian cu coadă (între vine) din care se înălţa (ca şi astăzi, de altfel) incineratul chiparos al pustiului recent sau – încă – viitor spre care se îndreaptă Însuşi Dumnezeu – deja nu cu tălpile, ci cu cauciucurile bicicletei plutind / mergând peste apele împetrolate catastrofal din punct de vedere (Umberto) Ecologic. Logic chibzuind şi supra(i)realist scriind (aceasta fu & fou, cred, şi metoda lui Dalí în pictură – de la logică la orice altceva decât logica), apele au invadat până şi cadranele orologiilor, curgătoare – aiurea! – şi ele; în cel mai bun caz, sunt nişte cadrane-aluat-de-turtă ale ceasornicelor deformate precum lavaşul – pâinea mic-asiatică. Eu, ca unul dintre cei dedaţi alfabetului ce sunt, rămân continuu sub impresia şi incitat de sugestia uneia dintre pânzele daliene ce reprezintă o cascadă de semne grafice, cândva – vede-se – emblematice, până la urmă însă ca răsturnate, dacă nu din caroseria uriaşă a unei autobasculante, cu certitudine din coşul unei simple roabe de miner sau de celebru personaj homeric care face cât de cât ordine în nişte anapoda-faimoase grajduri... Pentru că supra(i)realismul eliberează, curăţă, limpezeşte... Cel puţin în cazul lui Dalí. Şi vă asigur, azi, 5 aprilie, în a doua zi de Paşte, prin forfota sa, prin lenta mişcare browniană (în sine) umană, Montmartre arăta destul de suprarealist, acolo, în spaţiile sale supra-pariziene, cu – revin şi confirm – mii şi mii de oameni care ar fi alunecat, parcă, din ceasurile lichide, curgătoare ale lui Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí i Domènech, 1er Marquis de Púbol, zis, simplisim, Salvador Dalí.