„Poetul orelor de curs”
Pentru tipar;)
;)
– Titlul îţi aparţine. I l-ai atribuit, pe merit, regretatului profesor Valeriu Rusu, basarabeanul nostru, fiu adoptiv al francezilor. După ce ţi-am lecturat crochiul, am conchis categoric: acest calificativ-metaforă îţi aparţine, în egală măsură, şi dumitale. Ce zici?
– Metafora îmi place, dar adresată altcuiva. Mă tem de gurile rele.
– Îmi asum toată responsabilitatea pentru curajul de a spune omului un adevăr, pe care nu poţi să nu i-l spui la momentul potrivit.
– De ce crezi că e tocmai momentul potrivit?
– Suntem la vârsta (ce vârstă frumoasă!) când nu mai avem nevoie de laudă de dragul laudei. Doar o laudă sinceră, întemeiată, obiectivă ne întăreşte în ideea că am realizat nişte performanţe ce ne identifică personalitatea.
– Adică să dăm Cezarului ce-i a Cezarului?
– Am ajuns, în fine, la numitor comun. Deci putem continua. Tot ce scrii, stimate coleg Ion Melniciuc, emană parfumul poeticului. De ce nu te-ai făcut poet?
– Poeţii se fac?!
– Aşa se zice. De fapt...
– De fapt, unii se fac. Din amor propriu. Dintr-un orgoliu. Ambiţ i se mai spune. Aceştia sunt poeţi doar cu numele.
– Dar tocmai acest soi de condeieri e lăudat din răsputeri. Anume ei adună cele mai multe diplome, distincţii, onoruri... Ei sunt cei mai mediatizaţi. Au cele mai multe cărţi editate.
– Cu alte cuvinte, sunt poeţi în lege.
– Şi totuşi, ceva le lipseşte: principalul.
– Cititorul.
– Exact! Zi-i „scriitor fără cititori” şi l-ai desfiinţat.
– Cu acest calificativ dezarmant („scriitor fără cititori”) Grigore Vieru se apăra de cei care îl denigrau, pentru simplul motiv că e poet de mare talent.
– Şi ieşea învingător. Pentru că laurii unui scriitor veritabil sunt cititorii.
– Cărţile spre care nu vin cititorii sunt scriituri fără sens.
– Ele mai degrabă îl dezonorează pe autor, decât îl onorează. Uite că am ajuns de la o problemă particulară (de ce Ion Melniciuc nu s-a făcut poet) la una generală: – Ce ne facem cu atâţia poeţi?
– Câţi poeţi are Uniunea Scriitorilor din Moldova?
– Câteva sute. Printre care e şi Ion Melniciuc.
– Eu nu sunt scriitor, ci membru al Uniunii Scriitorilor. Diferenţa e mare.
– Nu eşti scriitor de jure. De facto te poţi considera scriitor, de vreme ce ai scris atâtea cărţi (16 la număr!), o mulţime de articole, studii, eseuri, crochiuri, publicistică...
– Totul e convenţional. Am carnet de membru al Uniunii Scriitorilor, dar nu-mi permit luxul să-mi zic scriitor. Contează faptele, nu titlul.
– Oricum, lumea te apreciază după ceea ce ai scris şi mai scrii.
– Ca să terminăm gândul de mai sus. Pe mine nu mă şochează faptul că avem mulţi scriitori. Toţi au un loc sub soare. Eu mă întreb: „Ce ne facem cu atâtea cărţi?”. Sunt scriitori care scot câte 2-3 cărţi pe an. Când s-a mai pomenit asemenea stare de lucruri?
– Doar acum. Când suntem în criză acută de hârtie, bani...
– Şi cititori.
– Ai pus degetul pe rană. Astăzi lumea aproape că nu mai citeşte cărţi. Nici ziare, nici reviste. Tirajele cărţilor au scăzut dramatic. Iată problema zilei. Quo vadis?
– Subscriu fără rezerve la spusele dumitale, dar... Există, totuşi, un „dar”, pe care nu-l putem desconsidera. Apariţia romanului Tema pentru acasă de Nicolae Dabija răstoarnă toate „teoriile” noastre. Lumea s-a trezit. A prins gustul cititului. Cartea trece din mână în mână. Probăm un entuziasm al cititului, cum de mult nu s-a mai pomenit. Ce factori au generat această stare de lucruri?
– Iată că ai mai formulat o problemă. Una multidimensională. Spaţiul de revistă e prea mic pentru a încerca soluţionarea ei.
– Poate doar tangenţial să ne permitem explicarea fenomenului. După mine, interesul sporit al cititorilor faţă de romanul respectiv e cauzat de numele de referinţă al autorului. Multă lume citeşte „Literatura şi Arta’’ numai de dragul editorialelor lui N. Dabija.
– E şi cazul lui Grigore Vieru. Oamenii stăteau în rând după cartea Taina care mă apără, deşi e la un preţ deloc mic. Tirajul s-a epuizat pe loc.
– În plus, romanul dlui N. Dabija a fost (şi mai este) propagat pe toate căile posibile: lansări de carte la facultăţi, în licee, la biblioteci, prezentări în presa scrisă, la radio (emisiunea „Cărţi sonore”) etc.
– Mă tem că ne-am derutat eventualii cititori: pe de o parte, atestăm o pasivitate-record la capitolul lectură, pe de alta, descoperim o explozie de cititori ai romanului Tema pentru acasă.
– Am vorbit de o excepţie. În general, însă, problema rămâne. Unele nume de rezonanţă – Grigore Vieru, Nicolae Dabija şi alte câteva, din păcate, nu prea multe, – nu caracterizează situaţia de ansamblu. Ne-am dori noi rânduri la carte şi în cazul altor scriitori, dar ele întârzie.
Eu zic, dacă am intrat în horă, „să dansăm” până la capăt. Să venim şi cu nişte soluţii pentru criza de cititori. Sunt ferm convins că în acest plan şcoala are de spus un cuvânt greu. Deocamdată ea nu se achită onorabil de această datorie faţă de societate.
– Cu atât mai mult cu cât şcolii îi revine sarcina de a forma cititorul cult.
– Anume cult, şi nu unul amator. La noi se neglijează, nu ştiu de ce, aşa-zisul „triunghi al lui Ilin”, care prevede, mai întâi, pregătirea, formarea cititorului, apoi trimiterea lui spre carte.
– În caz contrar, copilul îşi alege cartea „pe dibuite”.
– Ca la un moment dat să-i displacă lectura. Astfel ne explicăm faptul că mai citesc cărţi doar elevii din clasele mici, până (cel mult!) în cl. a VII-a.
– Şcoala trimite ne-cititorul la facultate. Ce fac profesorii universitari întru ameliorarea situaţiei (mă refer, fireşte, la Facultatea de Litere)? Ce face dl profesor Ion Melniciuc, care (ştiu!) de 46 de ani intră în sala de curs cu postulatul biblic: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul”?
– Îi invit să coborâm în adâncimea filozofică a acestei sacre expresii, pentru a ne face Cuvântul armă. Căci anume armă s-a vrut Cuvântul pentru om. Le reamintesc de aprecierea dată Cuvântului de către marele filozof grec Izocrat: „Cuvântul nu numai că ne-a eliberat din cătuşele vieţii animale, ci datorită lui am construit oraşe, am stabilit legi, am creat arta... nimic nu se produce raţional fără intervenţia lui”.
– Apropo de forţa Cuvântului, poetul Ion Vatamanu observa inspirat: „Forţa cuvântului e mai mare ca forţa celui mai mare spărgător atomic de gheaţă”.
– Aşa e. Dar, ca să-l stăpâneşti, trebuie „să-l îmblânzeşti”, să ţi-l apropii, să ţi-l faci prieten.
Soluţia e cea arhicunoscută: lectură, lectură, lectură... Nicio zi fără lectură!
– Şi rezultatele?
– Vin anevoios. Mult prea anevoios. Ruptura produsă în şcoală nu se lasă uşor reparată.
–Timpul întotdeauna a fost sever cu omul. Şi tot el îl ajută să iasă învingător din cele mai complicate situaţii. Să sperăm că şi de astă dată vom izbuti.
– Vom izbuti, pentru că Dumnezeu l-a dotat pe om cu cea mai puternică armă din câte există în lume – CUVÂNTUL.
– Cuvintele citate din Sfânta Scriptură au, în afara oricăror dubii, o importanţă primordială pentru a înţelege profund realitatea. În această ordine de idei M. Eminescu constată că la construcţia piramidelor „fundamentele cele largi şi întinse” poartă „deja în ele intenţiunea unei zidiri fundamentale”, precum „în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg”.
Cum ţi se pare edificiul disciplinelor filologice din întregul curs universitar în raport cu magnificul fundament biblic citat?
– Citatul biblic e profund filozofic şi nu se lasă descifrat univoc. Se cunosc mai multe interpretări. Eu personal nu mă încumet să-i tălmăcesc semnificaţia în felul meu. S-o facă cei competenţi.
Sigur că atunci când trebuie să-i conving pe studenţi de importanţa limbii şi literaturii în instruirea universitară, pornesc de la acest postulat. Limba e totul. Nimic în afara limbii. Până şi muzica, spunea cineva, se face prin limbă.
Grigore Vieru ne atenţiona că poezia este, întâi de toate, limbă.
Prin urmare, nicio disciplină şcolară / universitară nu se poate compara cu limba. Să ne amintim cât de categoric era M. Eminescu în acest sens: „Studiul principal al unei şcoale rurale sau primare e limba românească... Agronomie câtă poftiţi. De şase ori pe săptămână, zilnic, dar limba română rămâne limbă şi s-a încheiat”.
– Cu asemenea argumente convingi pe oricine de necesitatea cunoaşterii fundamentale a limbii. Dumitale personal cine dintre foştii profesori ţi-a făcut legământ cu limba? Ce-a însemnat acad. N. Corlăteanu pentru facultate? Îi simţiţi absenţa? Plecarea Domniei Sale de la Catedră e un gol irecuperabil?
– Academicianul N. Corlăteanu a fost o somitate, un colos. Ştia să îmbine fericit talentul de savant cu harul pedagogic cu care l-a înzestrat Cel de Sus. În preajma Domniei Sale toţi ne simţeam mai siguri, mai tari în ceea ce facem.
O calitate de frunte a savantului-pedagog era grija sa pentru a-şi creşte discipoli.
– Dovadă e faptul că angaja tineretul în elaborarea manualelor universitare. Din câte ştiu, aţi scris împreună Lexicologia – manual pentru facultăţile de filologie.
– Pentru mine aceasta a fost o mare onoare. Cu atât mai mult cu cât în prezent ţin cursul de Lexicologie, pe care prof. N. Corlăteanu l-a avut mai mult de 30 de ani.
Şi la elaborarea manualului de Fonetică a angajat un fost student de al său – Vl. Zagaevschi.
– Dl profesor N. Corlăteanu era şi un foarte bun literat. Opera lui Ion Creangă, de exemplu, a studiat-o în profunzime. Dar totuşi a rămas fidel limbii, spre deosebire de alţi savanţi filologi, care au pornit de la literatură ca să ajungă mari lingvişti sau viceversa. E cazul filologilor V. Vinogradov şi Tudor Vianu.
De ce atunci astăzi lingviştii şi literaţii se ţin cam la distanţă?
– Eu n-aş generaliza fenomenul. E suficient să-l exemplific pe savantul şi scriitorul Ion Ciocanu, care face cultivarea limbii ca un foarte-foarte bun lingvist.
Un simţ lingvistic rafinat îl au criticii literari acad. M. Cimpoi, N. Bileţchi, doctorul habilitat Ana Bantoş ş.a.
– Dacă suntem la capitolul „laude”, hai s-o facem până la capăt. Eu aş da câteva nume de lingvişti cu un elevat simţ artistic şi cunoştinţe profunde de literatură: Eugen Coşeriu, N. Mătcaş, Anatol Ciobanu, Dumitru Irimia, Ion Melniciuc ş.a.
Iată de ce eu întotdeauna am susţinut ideea de a-i primi în rândurile membrilor Uniunii Scriitorilor şi pe unii lingvişti.
– Cu atât mai mult cu cât aceştia nu pretind a fi numiţi scriitori, ci membri ai Uniunii Scriitorilor. Aşa cum, de altfel, şi unii scriitori devin membri corespondenţi sau chiar titulari ai Academiei de Ştiinţe.
– O colaborare fructuoasă între lingvişti şi literaţi ar fi editarea în comun a manualelor. De ce am renunţat la practica pe care am avut-o zeci de ani?
– Manualele sunt o prerogativă a Ministerului Educaţiei. În ultimul timp elaborarea lor e monopolizată de un grup restrâns de persoane, care beneficiază de nişte granturi externe pe care nu le cedează nimănui.
De aceea şi nu avem manuale pe potriva exigenţelor timpului.
– Să trecem de la proză la poezie. Am impresia că familia Melniciuc a „monopolizat” filologia: dumneata, soţia Cecilia, feciorul Radu, fiica Veronica, nora Cătălina – toţi sunteţi filologi. Până şi nepoţica Mădălina, la numai 10 ani, a debutat în „Literatura şi Arta” cu un microeseu de toată frumuseţea – L-am visat pe Eminescu.
V-aţi pus în gând să faceţi o dinastie de filologi? Laurenţiu, nepoţelul, încă nu scrie?
– Ba da. Nu avem în casă niciun perete nescris.
– Aşa s-o ţineţi. Familia e poezia pe care o scriem viaţa toată cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu.
Să-l rugăm să ne menţină la cota tinereţii noastre mature, în ambianţa lucidităţii şi inspiraţiei, alături de cei pe care-i iubim, căci fără ei pierdem din sensul vieţii.
Ajunşi în prag de jubileu, las sufletu-mi să vibreze tradiţionala urare:
La mulţi ani, stimate profesor Ion Melniciuc!
Revista „Limba Română” adresează cele mai sincere şi călduroase felicitări lingvistului Ion Melniciuc cu prilejul zilei de naştere a Domniei Sale. Realizări frumoase în calitate de promotor şi apărător al limbii române, mulţi ani şi multă sănătate, dragă Domnule Profesor şi coleg!