Culoare şi geometrie
Pentru tiparEste mai puţin cunoscută relaţia lui Sârbu cu universul arhitecţilor. Sigur, un artist plastic nu poate fi străin de cele ce se întâmplă în lumea arhitecturii, chiar dacă la noi mai există încă prejudecata că un pictor este suficient să-şi vadă de treaba lui, nefiind neapărat necesar să se intereseze de arhitectură. Nu a fost cazul lui Andrei.
Întâmplarea a făcut ca Sârbu să aibă parte din plin de prieteni şi cunoscuţi arhitecţi. Este suficient să-i amintesc aici pe Mihai Rusu, Arcadie Răileanu sau pe Mihai Chiosev, colegul de şcoală. Bunul nostru prieten, arhitectul Mihai Chiosev, i-a fost lui Sârbu un exemplu de acurateţe şi exactitate în lucru, de profunzime şi claritate în gândire. El l-a înţeles şi l-a sprijinit poate cel mai bine pe Andrei. Rafinatele albumuri şi reviste de arhitectură şi design, pe care Mihai i le furniza aproape cu regularitate, l-au făcut pe Andrei să se familiarizeze cu arhitectura modernă şi acest lucru îi impregna o puritate deosebită lucrărilor. Prietenia cu Arcadie Răileanu a făcut ca multe din lucrările de început ale lui Sârbu să nu rămână necunoscute. Arcadie, fire mucalită şi strângătoare, a avut grijă de la început să colecţioneze încercările lui Andrei, intuind valoarea acestora.
Pe Andrei Sârbu l-am cunoscut prin intermediul lui Mihai Chiosev, student prin anii ’70 la arhitectură. Şi deoarece frecventam cu toţii atelierele arhitecţilor şi ale artiştilor plastici, sălile de expoziţii, acestea au şi fost spaţiile unde l-am întâlnit pentru prima dată pe Andrei. Mi-a atras atenţia prin energia lui inconfundabilă şi mai ales prin nonconformismul lui. Şi chiar dacă aflarea mea în atelierul de pe strada Sovetskaia a fost de scurtă durată, universul tablourilor în lucru şi mai ales muzica care se asculta acolo am memorizat-o pentru mult timp. Era tocmai ce-mi trebuia.
Când Andrei s-a mutat în atelierul de pe strada Patris Lumumba, vecinătatea lucrărilor lui Sârbu cu creaţia miraculosului Horovschi, a demiurgului Rotaru, tot underground-ul acela, te atrăgea ca un magnet. Aici m-am aflat în preajma lui Andrei Sârbu luni la rând. Păstrez şi acum în memorie panourile-colaje ale lui Andrei care serveau şi ca decor, şi ca paravan, dar mai ales ca modalitate de exprimare a atitudinii pictorului faţă de imaginarul univers creat. Era periculos să ajungă la Andrei vreo revistă şic care conţinea imagini foto sau reproduceri de calitate. Nu rezistai uşor rugăminţilor lui de a sacrifica imaginile din reviste pentru minunatele lui colaje. Priviţi câteva lucrări picturale şi le veţi recunoaşte. Şi toate acestea cu sublima muzică preclasică a lui Vivaldi sau Bach, cu exoticul şi subtilul Louis Armstrong, cu clasicul rock al minunaţilor Beatles sau Led Zeppelin, Yes sau Pink Floyd, pe care îi iubea atât de mult.
Într-o noapte, după ce am ascultat până dimineaţă cele patru uverturi (Orchestersuiten) de Bach, cu Karl Richter la pupitru, am înţeles de unde veneau acele suprafeţe pure care se interferau în tablourile lui. Nu mai era doar acel zugrav de chipuri, pe care l-am cunoscut la Stolniceni, era profundul, mereu căutătorul în compoziţie şi în culoare Andrei!
Am suportat împreună devastatorul cutremur din seara lui 4 martie 1977, ascultând până la epuizare superbul Kashmir de Led Zeppelin. M-am ales cu o lucrare a pictorului. Cu un Christ crucificat, care-mi veghează stările interioare şi astăzi.
Peste ani, îi prezint lui Andrei o seară întreagă, pe peretele atelierului, diapozitivele color pe care reuşisem să le înregistrez împreună cu minunatul şi veşnic tânărul căţărător pe stânci Corneliu Vasilachi. Erau nişte imagini unicale din interiorul peşterilor şi grotelor de la Butuceni, cu nişte semne şi inscripţii neînţelese încă. Arcele şi bolţile spaţiilor interioare în anfiladă, galeriile rupestre sau arheologice l-au impresionat atât de tare, încât într-o bună zi, când mi-am făcut apariţia la el în atelier, după o pauză lungă de timp, am avut o adevărată revelaţie. Mi-au apărut în faţa mea câteva lucrări splendide, în care recunoşteam elemente arhitecturale, arhaizate şi stilizate, cum numai Sârbu o putea face. Erau primele lucrări din seria „Arheologie”. Minunat.
Şi dacă l-am avut în gazdă pe Andrei timp de o lună de zile în căsuţa de la Butuceni şi am tot încercat să-l conving să-i arăt acele habitacluri din burta stâncii de la Orheiul Vechi, a fost în zadar. Aceasta nu e pentru mine, zicea Andrei, voi sunteţi cei care vă încumetaţi să intraţi şi ziua şi noaptea în sălbăticia acestor spaţii interioare. I-a fost suficient să viziteze interiorul schitului de la Butuceni, să ajungă la celălalt schit, din vale, să se delecteze cu „zapisurile” arhaice de la intrarea în biserică, pentru a înţelege spiritul şi imboldurile căutătorilor de urme ale vremurilor trecute.
Păstrez cu permanentă emoţie simfoniile cromatice realizate de Andrei şi devenite pentru mine şi cei apropiaţi mie o necesitate a spiritului. Sunt cel mai bogat cu Andrei Sârbu.