Aproape departe
Pentru tiparAr fi adevărat dacă am presupune că biografia lui Andrei Sârbu i-a determinat pictura pe care a realizat-o, dar şi mai adevărat ar fi dacă am afirma că pictura i-a dictat anume biografia, de care a fost nevoie pentru a-i da expresie.
Spre deosebire de unii colegi, care credeau că pentru a se realiza şi a atinge culmile spre care râvnesc trebuie să evadeze din mediul sufocant în care îşi duceau existenţa, Andrei a intuit că pentru a se ridica trebuie să coboare, iar pentru a se îndepărta trebuie să se apropie şi că această mişcare poate fi realizată fără a se... mişca din loc. Este suficient doar să schimbe optica. Şi Andrei a rămas în atelierul său... fiind ba aproape de... departe, ba departe de... aproape.
Pentru Andrei atelierul a fost nu numai „loc de muncă”, dar şi „loc de trai” (şi bucătărie, şi sufragerie, şi dormitor), astfel că pictura a devenit pentru el un mod de viaţă şi la figurat, şi la propriu.
Andrei a avut curajul să fie aşa cum este, dar şi... aşa cum nu este. El şi-a permis o polemică îndelungată (şi riscantă) cu propriul destin, cu circumstanţele care îl îmbiau pe un făgaş confortabil şi prielnic. A simţit mereu necesitatea de a se expune hazardului, de a fi „atacat” de... necunoscut, de a intra în combinaţii cât mai complexe cu „elemente” informaţionale noi, iar dacă aceste „atacuri” din afară lipseau, Andrei le stârnea, le organiza, le provoca...
El a fost un orăşean care mânca gutui din propria lui grădină, dar şi un ţăran care se ducea la magazin cu troleibuzul. Acest mod de viaţă i-a cultivat o dublă sensibilitate, o dublă viziune plastică – pe de o parte, disciplina geometrică a peisajului urban, un mediu cu pronunţate (ba chiar stricte) „reguli de circulaţie”, iar pe de alta – „neregularitatea” formelor zămislite de natură, atmosfera rurală, atât de prielnică pentru a comunica cu infinitul... Astfel s-a produs angrenajul care a asigurat conlucrarea (pe cât de firească, pe atât de surprinzătoare) dintre natural şi artificial, vizual şi extravizual, figurativ şi non-figurativ, ordine şi dezordine, haos şi disciplină, emoţie şi raţiune, particular şi universal.
În picturile lui A. Sârbu are loc un permanent „dialog” dintre diferite tipuri de realitate, subordonate unor logici diferite şi deci însăşi învecinarea lor este neaşteptată, generatoare de soluţii plastice, compoziţionale şi cromatice imprevizibile.
Pasionat de percepţia multidimensională a realităţii, Andrei Sârbu a depăşit narativitatea lineară a compoziţiilor, explorând simultaneitatea (pe orizontală şi verticală) în structuri plastice nonlineare, dinamice şi deschise spre o interpretare polivalentă şi polisemantică.
A fost animat de căutări formale pentru a descoperi „conţinuturi” noi şi a demontat conţinuturi vechi pentru a le reasambla şi a le reda şansa supravieţuirii prin forme noi, printr-o expresie plastică adecvată unui nou context vital.
Andrei ne-a convins că intelectul poate fi generator de emoţii, iar trăirea – donatoarea ideii. Chiar şi atunci când emoţia şi raţiunea s-au aflat în opoziţie, Andrei le-a orientat spre o polemică productivă, generatoare de soluţii armonizante.
El a descoperit modernitatea în mediul plastic patriarhal şi a convertit valorile naţionale în limbajul modernităţii, propulsându-le pe orbita circuitului universal de valori.
Andrei Sârbu a fost atât de talentat, încât şi-a putut permite luxul de a fi... firesc. Dar nu e uşor să fii firesc într-o lume falsă.
Iar noi, prietenii lui, când ni se pare că Andrei e aproape, el se află foarte departe, iar când credem că e departe, ne surprindem că e alături de noi.
Şi Andrei, şi opera lui.