Abstracţii metafizice inconfundabile
Pentru tiparAndrei Sârbu – azi şi acum vreo 35 de ani – are oare aceeaşi rezonanţă acest nume pentru mine? Cu siguranţă, da. Ne vedeam, discutam atunci, prin anii şaptezeci, când încă eram student, şi mai apoi când Andrei realiza deja o pictură cu totul deosebită în spaţiul nostru. Poate că atunci aveam o intuiţie că el va deveni un artist cu adevărat interesant. Trăiam într-un spaţiu deloc prietenos artelor şi celor care voiau să facă ceva nou în acest domeniu.
Andrei picta urmându-şi calea, neluând parcă în considerare greutăţile vieţii şi efortul care trebuia depus. Exista o unitate bine închegată între fiinţa lui şi modul de exprimare. Tablourile pictate puteau să nu fie numite tablouri. Ele erau ceva mai mult – forme de exprimare artistică, formule ale vieţii.
Frământările existenţei umane, pe de o parte, dar şi performanţele civilizaţiei, pe de altă parte, erau reflectate expresiv – o senzaţie de placiditate, de putrefacţie, însoţită de prezenţa noilor tehnologii; mai apoi senzaţia luminilor stridente de neon era nelipsită în pictura lui.
Părea că e un strigăt al sufletului în tot ce făcea, căci pictorul exprima nu numai partea vizibilă a vieţii sale, dar şi cea intrinsecă, invizibilă, care este chiar mai semnificativă pentru existenţa noastră.
Andrei a lăsat în arta basarabeană o urmă adâncă, trasată parcă de un meteorit, incontestabilă, esenţială. Nu poţi trece cu indiferenţă pe lângă ea.
Afinităţile cu anumite curente artistice ale timpului (epocii) din tablourile lui erau marcate de puternica lui personalitate şi deveneau organice creaţiei lui. Merele vulcanice, floarea-soarelui cosmică sunt abstracţii metafizice inconfundabile, le găseşti numai la Sârbu.
Cultura unui neam / a unei naţiuni se îmbogăţeşte cu acei artişti care au produs ceva nou şi nu doar au activat, Andrei a fost unul dintre cei care a produs mult într-un timp scurt ce i-a fost dat să trăiască.