Nebiruit martor peste vremi potrivnice şi graniţe arbitrare
Pentru tiparNu mi-am imaginat niciodată cât de greu îmi va fi să regăsesc liniştea şi echilibrul pentru a aşterne câteva pagini în faţa acestui număr de revistă ce se vrea oarecum bilanţul traseului unei instituţii cu mesaj distinct în spaţiul ştiinţific şi cultural de la Chişinău. Fiind de la bun început implicat în derularea acestui, ca să folosesc o expresie des utilizată, proiect neordinar între Prut şi Nistru, mă văd obligat să caut o imagine expresivă, adecvată şi, desigur, obiectivă, în măsură să ilustreze un segment de timp intrat deja în istorie. Recunosc, mă tulbură gândul că trebuie să vorbesc despre întâmplări, fapte şi oameni ce mi-au marcat destinul şi care, acum îmi dau seama, au alimentat, direct sau indirect, o stare de spirit necesară pentru a învinge îndoiala, teama, incertitudinea şi, nu în ultimul rând, dificultăţile financiare, dar nu numai. Or, dificultăţile, în special de ordin economic, derivate, evident, din cele politice, au fost multe, cu o persistenţă jenantă şi un recul păgubos nu doar pentru revistă, aşa încât nu ştiu dacă, invocate acum, în împrejurări politice şi sociale noi, drapate în manieră occidentală, vor avea relevanţă pentru cei care au în stăpânire pâinea şi cuţitul.
Timpul trece, oamenii se schimbă, dar problemele rămân. Îmi amintesc, prin 2002, la sugestia unui prieten, fiindcă revista era (ca mai totdeauna după 1994, când am fost obligaţi de către agrarienii veniţi prin fraudă la putere să ieşim de sub jurisdicţia Ministerului Ştiinţei şi Învăţământului) cu bugetul la pământ, iar regimul comunist îşi demonstrase ostilitatea, admiţând profanarea (pe 31 august 2001) şi incendierea (pe 23 februarie 2002) a Casei Limbii Române, am apelat la „condescendenţa” unui prosper „om de afaceri” (pe deasupra acesta mărturisea că are relaţii influente la Bucureşti şi se arăta susţinător deschis al numelui corect al limbii noastre – astăzi, se pare, patriotul avansat „politic” la Chişinău are convingeri împrumutate tocmai din tabăra adversă). După munţi de făgăduieli debitate cu optimism şi comoditate curat burgheze, după ce am înţeles că praful se va alege din aceste promisiuni, ca din atâtea altele auzite până, dar şi după acest incident „salvator”, m-am resemnat, pentru că în urma „intenţiilor de afaceri” am câştigat totuşi ceva – redacţia a primit în dar o sută de litri de benzină! Cu puţin timp înainte cineva ne donase, s-a anunţat şi la un post de radio, o limuzină, care, de fapt, era o simplă maşină... de scris, adusă tocmai din Germania. Tichetele pentru combustibil, nu-i vorbă, ne-au prins bine! Şi apoi conta, în definitiv, gestul, pentru că, de bună seamă, cine e în stare azi să se ridice la înălţimea filantropului basarabean de altădată, Vasile Stroiescu, cel care şi-a făcut nume şi onoare investind în numeroase instituţii de cultură şi locaşe de cult din Ardeal? Cine în Republica Moldova de azi, cu vector european, are curajul să se dumerească prin ce miracol supravieţuieşte o publicaţie de cultură şi, mai ales, ce impact are asupra societăţii prestaţia acesteia, apreciată de multe ori oriunde, numai acasă nu? Răspunsul e invariabil acelaşi, în cazul când problemele de natură politică nu-şi află ecoul scontat în paginile ei. Dacă ar înceta să apară o revistă de cultură, numărul celor de calitate fiind, se ştie, extrem de mic, ar observa cineva lipsa ei?! Urmăresc oare ministerele, departamentele situaţia presei tangenţială propriului lor domeniu? Ce ştiu ele, instituţiile statului (şi, întrucât limba, literatura, cultura sunt un bun comun pentru toţi românii, mă refer nu doar la realităţile de pe Bâc), despre condiţiile în care o mână de oameni încearcă disperat, şi în majoritatea cazurilor reuşesc, spre lauda lor, cu mijloace financiare mai mult decât modeste, obţinute prin umilinţă şi sfidând aroganţa unor inşi ajunşi întâmplător în fruntea bucatelor, să acopere un perimetru spiritual pentru care s-ar cuveni să se cheltuie şi deseori sunt cheltuite sume exorbitante.
Cu un deceniu şi ceva în urmă, după ce Fundaţia Culturală Română a încetat a mai subvenţiona revista, dând curs unor pâri făcute de către anumiţi „binevoitori” de la Chişinău, am purces împreună cu Nicolae Mătcaş, Grigore Vieru şi Ion Ungureanu în căutarea altor soluţii pentru „a nu lăsa să piară revista”. Nu voi uita nicicând mirarea exprimată cu sinceritate de către un oficial de la Bucureşti („La Chişinău mai e nevoie de LIMBA ROMÂNĂ?”) şi reacţia vehementă a însoţitorilor mei la indiferenţa unui funcţionar avansat ulterior la rangul de ambasador. Nu mai cunosc dacă i-a servit la ceva lecţia de „patriotism”, revista însă până prin 2007 a continuat să se afle în zona incertitudinii, iar din acest motiv colaboratorii competenţi şi consacraţi îşi căutau alte surse de existenţă. În schimb, în ultimii cinci ani, graţie Institutului Cultural Român, „Limba Română” apare cu regularitate, căpătând siguranţa gestionării.
Apropo! Anul trecut, în preajma zilei de 31 august, am fost vizitat la redacţie de către un fost coleg de facultate, jurnalist, dar şi om de afaceri, care m-a întrebat direct: cine din conducerea Republicii Moldova, după 7 aprilie 2009, s-a interesat de destinul revistei „Limba Română”, al Casei Limbii Române? Observând că ezit, interlocutorul mi-a dictat mai multe numere de telefon, insistând să abordez „sus-sus” problemele instituţiilor preocupate, zicea dânsul, „şi pe vremea lui Snegur, şi a lui Lucinschi, şi a lui Voronin, fără întrerupere, de învăţământul naţional, de recuperarea patrimoniului cultural, de reconstituirea temeliei codului genetic identitar al basarabenilor”. Urmând acest îndemn, am expediat pe mai multe adrese un demers a cărui esenţă comprimată se reduce la o singură propoziţie: „O revistă pentru fiecare şcoală din Republica Moldova” (1.600 de biblioteci şcolare), dar, cum era lesne de presupus, miniproiectul s-a împotmolit undeva printre hârtiile din birourile funcţionarilor noştri, majoritatea, zice-se, buni profesionişti, dar care consideră problema limbii, una minoră şi cu orizont închis pentru cariera lor. În plus, ca şi alte instituţii nonprofit lansate în acţiuni de cultură pe cont propriu, o publicaţie filologică în Republica Moldova – care a traversat o nouă perioadă de comunism în condiţiile dezvoltării democraţiei europene, iar apoi a încercat reformarea societăţii, inclusiv a sferei învăţământului fără investiţii rezonabile – trebuie să constituie în mod imperativ, pe fundalul regenerării animozităţilor lingvistice, obiectul preocupării factorilor de decizie ministeriali, pentru a conferi şi substanţă reformelor asumate.
Mă întreb – e întâmplător oare că Republica Moldova, fiind cel mai sărac stat din Europa, are şi cea mai retrogradă legislaţie lingvistică din tot arealul postsovietic? Pretutindeni, în republicile unionale de altă dată, sunt adoptate legi, ajustate la noile obiective politice şi sociale, care ocrotesc direct şi eficient limbile oficiale ale noilor state suverane, şi doar în Republica Moldova mentalul comunist împăienjeneşte minţile cetăţenilor. În vigoare fiind legile sovietice, evident că boicotul contra limbii române, de stat, va continua, iar rusa va hălădui ca şi acum două decenii. Unele sondaje denotă faptul că la mulţi parametri limba noastră a cedat din prestanţă, în special după dezmăţul populist de „moldovenizare” şi „deromânizare” manifestat cu duritate la scara întregii republici în toţi cei opt ani de guvernare neobolşevică.
Un lucru trebuie să însuşim – Basarabia va ieşi din colapsul general atunci când va fi constituţionalizată LIMBA ROMÂNĂ. Consensul de aici trebuie sa pornească şi numai după aceea se vor prefigura adevăratele soluţii politice, sociale, economice etc. Atunci va fi oprit şi exodul basarabenilor. Risipiţi de necazuri în lume, ei conştientizează, acum ca niciodată, că peste vremi potrivnice şi graniţe arbitrare doar limba maternă este martor nebiruit al fiinţei lor.
Revista noastră va aduna şi de aici încolo neamul la un loc. În contextul noilor ritmuri şi mijloace de evoluţie a societăţii, în care, pe de o parte, s-a adâncit criza etnolingvistică, iar, pe de altă parte, s-a creat o competiţie inechitabilă între arte şi valorile consumeriste, este imperativă necesitatea de a restabili echilibrul valorilor ce întăresc bazele unei civilizaţii. Revista „Limba Română” va promova în continuare patrimoniul spiritual care ne defineşte obârşia, dinamizând procesul de redobândire şi conştientizare a identităţii românilor basarabeni şi oferind cititorului posibilitatea de a se familiariza cu procesul de redimensionare a valorilor din domeniul lingvisticii, literaturii, istoriei şi culturii româneşti.