Un drapel pe o redută...
Pentru tiparRevista „Limba Română” are frumuseţea unui drapel de pe o redută: atâta vreme cât se mai vede fâlfâind în înalturi, chiar cu pânza ciuruită de gloanţe şi vântoase, e semn sigur că oştenii pe care îi reprezintă rezistă…
„Limba Română” este o revistă luptătoare: dar ea nu atacă, ci apără. De douăzeci de ani apără Adevărul, aşa cum părintele Inochentie de la Balta apăra icoanele lui Dumnezeu, postându-se între mitraliorii care-i pătrunseră în catedrală şi Cel de Sus din imaginile picturale: ca plumbii intruşilor să treacă mai întâi prin trupul lui firav şi puţintel, înainte de a răni chipul Celui-Fără-de-Veac.
Revista „Limba Română” ne apără pe noi toţi. În vremuri care nu i-au fost deloc favorabile, când i-a fost profanat, devastat, incendiat sediul în care este ctitorită, când înfăptuitorii ei erau ameninţaţi cu închisoarea (adevărul fiind, în concepţia unor politicieni perverşi, cel care subminează statalitatea Republicii Moldova), s-a salvat, salvându-ne.
Ca azi să fim împreună.
„Limba Română” e o revistă vie.
Iar noi, cititorii ei, avem mai degrabă sentimentul că ea ne citeşte.
Rudă cu Scrisoarea boierului Neacşu de la Câmpulung, cu crezul lui Văcărescu:
„...las vouă moştenire
creşterea limbii româneşti
şi-a patriei cinstire...”,
cu preotul Mateevici:
„...înviaţi-vă dar graiul
ruginit de multă vreme...”,
şi cu toţi cei care alcătuiesc oastea Limbii Române, această revistă întreţine conştiinţa de sine a Basarabiei româneşti, făcând parte fericită din destinul ei.
Alexandru Bantoş şi echipa lui ridică o piramidă fără piatră şi aprind o stea care să lumineze şi-n plină zi: revista „Limba Română”.
Cât ea este cu noi, cât drapelul ei se înalţă pe redute, suntem convinşi că nu ne poate învinge nicio armată din lume.