O fortăreaţă paşnică
Pentru tiparÎn urmă cu mai bine de un deceniu, la un simpozion organizat de regretatul Valeriu Rusu la Universitatea din Aix-en-Provence, mi-am exprimat îndoiala privind posibilităţile de supravieţuire a limbii române în spaţiul dintre Prut şi Nistru. Scepticismul, amar, îmi era provocat şi întreţinut de agresivitatea sălbatică a comuniştilor care au căutat – şi încă mai caută – să distrugă o parte a istoriei noastre. Sentimentul de insecuritate îmi era – şi încă îmi mai este – provocat şi întreţinut de vecinătatea oraşului Iaşi în care vieţuiesc, cu o graniţă pe care geopolitica rusească, apoi cea sovietică o puneau – şi mereu o pun – sub semnul întrebării. Nu de mult timp, un oarecare Vasea declara sus şi tare că noi, cei din dreapta Prutului, vorbim nu româneşte, ci „moldoveneşte” şi că, în consecinţă, nu avem ce căuta în România. Ţară care, şi acum, ar fi plină de „fascişti” şi de „boieri”. Spre deosebire de aceştia, sovieticii i-au tratat pe basarabeni cu lapte şi miere, şi, vezi bine, nu i-au exilat în Siberii de gheaţă! Şi ca nu cumva noi, românii, să dormim liniştiţi la adăpostul Uniunii Europene, pe Casa Limbii Române de la Chişinău şi pe statuia poetului nepereche Mihai Eminescu de la Cernăuţi au fost scrijelate svastici.
Acestea sunt doar a mia parte din circumstanţele amintitei geopolitici barbare pe care a trebuit să le înfrunte revista „Limba Română”. Mă bucur nu numai pentru că supravieţuieşte, ci şi, mai ales, pentru că i s-a alăturat generaţia tânără. Adeptă a valorilor naţionale şi deschisă deopotrivă către valorile europene, noua generaţie reprezintă o garanţie pentru continua promovare a deschiderii ştiinţifice cultivate acum de revista „Limba Română”.