„Limba Română” şi statutul limbii naţionale în Republica Moldova
Pentru tipar1.Limba, cea mai aleasă, cea mai complexă şi cea mai profundă creaţie umană, a fost şi va rămâne un mijloc greu de contestat al identificării unui popor, al marcării identităţii, deopotrivă individuale şi colective, a vorbitorilor ei. Prin limbă ne asumăm, ca indivizi şi ca neam, o personalitate, o istorie şi o cultură.
Acest adevăr are o semnificaţie aparte în cazul limbii române, singura limbă romanică izolată între idiomuri de cu totul alte origini. Limbă care i-a învăţat laolaltă pe localnici şi pe cei veniţi, succesiv, în decursul timpului, de pe alte meleaguri şi stabiliţi definitiv de o parte şi de alta a arcului carpatic, în stânga sau în dreapta Prutului, că formează un singur popor. Nu originea etnică a contat în timpul istoric, ci instrumentul de comunicare, acelaşi pentru toţi, limba română.
Despărţită de trunchiul comun la începutul veacului al XIX-lea, atunci când româna literară nu îşi dobândise încă unitatea în varianta sa modernă, vorbirea românilor din actuala Republică Moldova nu a devenit şi nu putea deveni o altă limbă, fie ea chiar romanică, diferită de aceea vorbită în teritoriile româneşti aflate la dreapta Prutului. Şi-a păstrat intacte nu doar caracteristicile structurale originare, morfologice, sintactice şi fondul principal de cuvinte, ci şi puterea de influenţare a celor care au deprins-o şi capacitatea de dezvoltare în plan cultural, în ciuda unui mediu intelectual şi, îndeosebi, a unuia politic prin excelenţă ostile.
A contribuit la aceasta limba vorbită în satele moldoveneşti, aceeaşi la stânga şi la dreapta Prutului, de la care a păstrat unele foste norme literare regionale. Un rol deosebit în păstrarea unităţii l-a avut contactul cu limba literară utilizată în Ţară, contact niciodată întrerupt, dacă avem în vedere nu doar cartea importată, ci îndeosebi aceea păstrată în biblioteci sau adusă clandestin, atunci când condiţiile politice au fost mai puţin favorabile. Covârşitoare a fost însă acţiunea intelectualilor patrioţi. În spiritul iluminist cel mai autentic, aceştia nu numai că au păstrat neatinsă frumuseţea expresiei literare în scrieri, puse adesea în contradicţie cu politica oficială, sub ochii copiilor sau ai adulţilor, dar au obţinut, în urma unei lupte acerbe, întoarcerea la grafia latină. Întoarcere care s-a constituit într-un eveniment cultural, ştiinţific şi patriotic de aleasă ţinută, având consecinţe uşor de explicat în dovedirea unităţii limbii vorbite deopotrivă în România şi în Republica Moldova. La fel ca în probarea, prin intermediul limbii, a originii identice şi, în consecinţă, a apartenenţei la acelaşi popor.
În urmă cu aproape două secole, Petru Maior, cunoscutul învăţat iluminist transilvănean, scria în instructivul său Dialog pentru începutul limbei române, lucrare de popularizare a unor înalte idealuri patriotice şi a unor adevăruri ştiinţifice mai puţin cunoscute la începutul veacului al XIX-lea:
„...până vor scrie românii cu slove chiriliceşti, ... care cu acea viclenie sânt băgate întră români, ca cu totu să se stingă limba română, niciodată nu vor fi vederoase [adică vizibile, uşor de observat] cuvintele latine..., cu atânta funingine au acoperit boiereasca lor faţă... De câte ori mi s-au întâmplatu mie, de îndoindu-mă de vrun cuvântu, oare latinescu este, cât l-am scrisu cu slove sau litere latine, îndată cu strălucire i se văzu latina lui faţă şi părea că râde asupra mea de bucurie că l-am scăpatu din sclavie şi de calicele chiriliceşti petece.”
Lupta intelectualilor basarabeni pentru întoarcerea la grafia cu litere latine a repetat peste timp, în condiţii mult mai dificile decât cele din Transilvania sfârşitului de secol XVIII, efortul îndelung al învăţaţilor latinişti de a crea un alfabet special pentru limba română. Ea a împlinit apoi o altă cerinţă a marii intelectualităţi româneşti, astfel formulată, în 1876 (într-un articol publicat în „Curierul de Iaşi”) de către Mihai Eminescu, simbol de prim rang al întregii culturi româneşti:
„Ceea ce voiesc românii să aibă este libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limbă şi naţionalitate asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.”
Împlinire de excepţie a idealului naţional, promovarea culturii române în haină latină în ultimele două decenii a permis dezvoltarea rapidă a limbii literare utilizate în Republica Moldova, cu toate funcţiile specifice şi în toate domeniile de activitate.
Limba a devenit, ca în momentele istorice de la mijlocul veacului al XIX-lea, când s-a constituit româna literară modernă, factor de unitate naţională şi mijloc de progres cultural, ştiinţific şi social.
Iar meritul revine pe deplin scriitorilor şi intelectualilor patrioţi din stânga Prutului. Grigore Vieru, poetul-tribun plecat mult prea devreme dintre noi, afirma aforistic în Mişcarea în infinit: „S-ar părea că întreaga natură a ostenit la zidirea Limbii Române”.
„Natura” a ostenit, într-adevăr, la zidirea şi la păstrarea limbii noastre. Arhitecţii au fost însă scriitorii, iar artizanii – toţi cei care au promovat şi au cultivat, după 1989, limba română, deopotrivă autori de literatură beletristică, oameni de ştiinţă, jurnalişti şi profesori. Iar prin contribuţia acestora vorbitorul obişnuit, dar îndeosebi elevii şi studenţii aflaţi pe băncile şcolii au înţeles că de o parte şi de alta a Prutului se vorbeşte aceeaşi limbă romanică, româna, cu toate varietăţile ei, dialectale sau socioculturale, cu aceleaşi norme literare, validând aceleaşi virtuţi artistice şi întrunind aceleaşi posibilităţi de exprimare a gândirii ştiinţifice sau de punere în formă elevată a normelor juridice şi a regulilor ordinii sociale.
2. Înfiinţată acum două decenii, „Limba Română”, publicaţie ştiinţifică şi culturală, de atitudine, dar şi de acţiune în sprijinul formei elevate de expresie a limbii naţionale, şi-a propus să fie o revistă a tuturor românilor, a celor ce trăiesc în Republica Moldova, în Ucraina sau în România, dar şi a celor din diasporă.
Într-un moment de răscruce, în care întoarcerea la grafia latină crease avantaje, dar şi unele probleme, nu la nivelul vorbirii populare, ci la nivelul formei literare a idiomului numit (nu numai) în deceniile precedente anilor ’90, „limbă moldovenească”, în paginile revistei au fost găzduite ample, repetate şi elevate discuţii despre statutul limbii române în Republica Moldova, despre unitatea de limbă şi de cultură în spaţiul romanic nord-dunărean, despre dificilele chestiuni ale legislaţiei lingvistice şi despre implicaţiile politice şi culturale ale acesteia.
În cadrul noii publicaţii au fost promovate, explicate şi argumentate normele scrisului şi exprimării literare, cu insistenţă (iniţial) asupra ortografiei cu litere latine şi asupra vocabularului, cunoscute fiind consecinţele negative ale utilizării îndelungate a limbii ruseşti ca limbă oficială în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească. Revenirea rapidă şi (re)introducerea necesară a românei literare în administraţie, în învăţământ şi în domenii diverse ale activităţii ştiinţifice şi tehnice au impus de aceea abordarea problemei terminologiilor de specialitate, inclusiv a acelora apărute în viaţa publică şi în administraţie, în ziarele oficiale şi în mass-media. S-a urmărit şi a fost sprijinită promovarea noilor structuri şi formulare de acte oficiale. Dar s-a discutat şi relaţia dintre noua normă, dorit literară, şi graiuri, vorbirea populară, respectiv uzul lingvistic familial, la care intelectualii făceau adesea apel, în încercarea de a renunţa la rusă, fosta şi extrem de rezistenta limbă oficială.
În acest dificil demers, studiilor de specialitate semnate de remarcabili lingvişti (între care Eugeniu Coşeriu a ocupat un loc aparte) şi articolelor de cultivare a limbii le-au stat alături extrase din opere literare reprezentative. „Antologia Limbii Române”, formă a unei imaginate, dar imposibil de realizat, sub egida unei singure publicaţii periodice nu totdeauna agreate de oficialităţi, colecţie de scrieri beletristice exemplare, a oferit modele de frumoasă şi elevată limbă românească. Modele pentru cititorul adult, dar şi pentru elevi, incluşi programatic în publicul-ţintă, direct sau prin intermediul profesorilor de limba şi literatura română, cărora le-au fost destinate numeroase materiale didactice.
Studiile ştiinţifice din paginile revistei, deopotrivă exegeze de critică şi istorie literară şi contribuţii lingvistice, au dovedit adevărul greu de ignorat că în româna literară, vorbită şi scrisă la stânga Prutului, există stiluri funcţionale distincte, bine conturate.
Creaţiile poetice, găzduite cu generozitate aproape număr de număr, s-au constituit, în acest context, într-un rezultat palpabil al exerciţiului didactic elevat şi rafinat pus în slujba limbii materne, întoarsă la statutul de limbă oficială de cultură.
Iar dezbaterile organizate cu participarea unor prestigioşi specialişti, pe marginea celor mai importante probleme ale evoluţiei, dăinuirii şi unităţii limbii române, dezbateri concretizate cu publicarea unor numere şi volume tematice, au pus în evidenţă rolul constructiv al intelectualului dăruit neamului din care face parte.
3.Grigore Vieru, vorbind despre miracolul păstrării limbii române în literatura aşa-zis moldovenească, spunea că „norocul poeţilor basarabeni a fost poezia românească”, completând, în acelaşi context, că „ne-am ţinut veşnic de Limba Română într-un deşert aprins în care singura umbră era umbra ecoului”. Edificarea rapidă a românei ca limbă literară oficială, utilizată în Republica Moldova, şi redobândirea, în scurt timp şi în integralitatea lor, a funcţiilor unei autentice limbi de cultură a fost posibilă graţie efortului comun al scriitorilor, lingviştilor, jurnaliştilor şi profesorilor basarabeni, al echipei redacţionale, al specialiştilor în normarea limbii şi al instituţiilor abilitate în acest sens.