La o aniversară
Pentru tiparScriu cu mare plăcere aceste rânduri despre o revistă care este legată de viaţa mea în aceeaşi măsură, dacă nu cu o măsură în plus (iar atunci aceasta ar fi o altfel de măsură) faţă de altă publicaţie foarte apropiată, „Anuarul de lingvistică şi istorie literară” de la Iaşi, cu toate că la aceasta din urmă am început să public de tânăr, cam odată cu îndeplinirea sarcinii de secretar ştiinţific de redacţie, iar acum continuu ca redactor-şef! Deoarece relaţia cu „Limba Română” de la Chişinău este de o cu totul altă natură, dat fiind faptul că s-a desfăşurat sub semnele unui moment cu adevărat istoric.
Ca şi pentru mulţi alţii din generaţia mea, publicaţia chişinăuiană a apărut în anii unor frumoase speranţe, pe care nu trebuie să le lăsăm să se şteargă, în anii unor uimitoare deschideri pentru cei cărora, numai cu vreun deceniu înainte, li se... recomanda, de undeva pieziş (se obişnuieşte să se spună „de undeva de sus”, aici fiind vorba de susul activiştilor de partid), ca despre limba celor din Moldova din stânga Prutului să nu prea scrie, ba, mai bine, să nu scrie cam deloc; cât despre revistele din acea zonă, oare... chiar aveam aşa mare nevoie de ele?! Şi iată că, după destul de riscantul slogan romantic al „Podului de flori”, un Dumeniuk şi cu un Bantoş (de ei am aflat la început) scot o revistă pentru aceşti basarabeni, ţinuţi într-o monstruoasă blocadă a comunicării, o publicaţie prin care susţin, sus şi tare (în cazul de faţă negru pe alb), că limba lor este limba română. Iar ca să-şi ducă treaba la bun şi luminat sfârşit, cheamă alături de ei lingvişti şi literaţi din Bucureşti, din Iaşi (mai apoi şi din alte centre universitare din România), dar şi din Cernăuţi sau din Kiev.
Răsfoiesc, nostalgic, dar încrezător încă, primele numere ale revistei şi îi îndemn, pe cei mai tineri care ne urmăresc, să aprecieze determinarea sigură a iniţiativei şi clarviziunea opţiunii de lansare a „Limbii Române”, acum douăzeci de ani, transmise, mai întâi, prin frazele măsurate şi ferme ale apelului ce deschide primul număr: revista era expresia scrisă – acum – a activităţii din anii precedenţi a filologilor, scriitorilor şi oamenilor de cultură „întru renaşterea graiului străbun al basarabenilor”; adresându-se, în primul rând, mediului didactic, redactorii ştiau că, alături de cultivarea limbii, acolo, în şcoala de toate gradele, „se dă, de fapt, bătălia decisivă pentru revigorarea şi perpetuarea neamului şi graiului matern, pentru conştientizarea unităţii etnice şi spirituale a românilor de pretutindeni”. Viitorul subtitlu, „Revistă de ştiinţă şi cultură”, este prefigurat deja, într-o perspectivă a discuţiei de idei, dat fiind faptul că redactorii aveau în vedere rubrici privind istoria literaturii, critica şi teoria literară, „mişcarea actuală a literelor româneşti”.
Interesaţi de „ce zice lumea”, de ce crede lumea bună a ştiinţei şi culturii despre fapta lor, redacţia se adresează unor specialişti care au ţinut totdeauna dreapta măsură în aprecierea statutului graiurilor moldoveneşti în cadrul trunchiului etnolingvistic dacoromânesc, unor cunoscători ai românilor din Apusul Europei, dar şi din Rusia, unor confraţi vorbitori ai altor limbi, din Moldova... Ca să primească confirmarea justeţei cauzei lor, însoţită de cordiale şi însufleţite îndemnuri de succes din partea renumitului romanist R.A. Budagov de la Moscova, din partea exilatului Paul Miron şi a Elsei Lüder de la Freiburg, de la filologi cernăuţeni sau ieşeni, din partea reprezentanţilor lituanieni, evrei, ruşi, ai unor publicaţii ce trăiau, şi ele, atmosfera eliberării şi a speranţelor.
Buna pregătire a lansării este ilustrată nu numai de credinţa exprimării idealurilor unei generaţii de luptători, dacă îi avem în vedere şi pe scriitorii sau filologii marcanţi (nu numai ai momentului 1989), care fac parte din redacţia revistei, de talia unui Grigore Vieru, respectiv Anatol Ciobanu, o generaţie ce poate fi comparată, fără nicio rezervă, cu cea a paşoptiştilor şi cu cele ale Unirilor, ci şi de prospectarea pieţei (ca să folosim o formulă a contemporaneităţii stringente!) – dar aici una de judecăţi şi opinii, aspect pe care îl atribuim omului de presă din echipă, Alexandru Bantoş.
Cred că mi-aş putea permite să apreciez nu numai că aspiraţiile editoriale formulate iniţial au fost cu tenacitate urmărite şi, în remarcabilă proporţie, îndeplinite, dar şi faptul că revista a crescut, constant, atât în calitatea textelor publicate şi în ceea ce priveşte diversificarea rubricilor, cât şi în deschiderea spre variate zone ale spiritualităţii, devenind, cu adevărat, un spaţiu al solidarităţii etnice, lingvistice şi culturale, care ne confruntă cu obligaţii transmise, în mod firesc, de spaţiul solemn al binelui public şi al încrederii în viitor.
Permisiunea pe care mi-am luat-o are la bază cunoaşterea îndeaproape a revistei (mai ales în faza iniţială!), prin colaborări (din păcate, mai puţin susţinute decât aş fi dorit şi doresc), începând chiar din numărul 2/1991, prin faptul că, fiind cooptat în consiliul de redacţie din anul imediat următor, am putut atrage foşti studenţi şi doctoranzi printre semnatarii de articole, dar nu numai prin acestea, ci mai ales prin şansa oferită (ca obligaţie!) de talentatul om de redacţie Alexandru Bantoş de a parcurge o suită de interviuri cu 22 de personalităţi, publicate în „Limba Română”, care au format conţinutul volumului Retrospectivă necesară. Dialoguri, apărut în 2007 la Casa Limbii Române şi prefaţat de un text la care vreau să mă refer, reluând şi câteva cuvinte.
Exemplar realizat, acest volum, ca, de altfel, şi altele, de proiecţii în general comparabile, dar referitoare la alte evenimente sau la diferite persoane publice, oferă nu doar posibilitatea de a cunoaşte şi judeca, chiar din perspectiva programului prezentat, profilul şi realizările în timp ale unei reviste, ci şi pe aceea de a pătrunde importanţa unui moment istoric, aşa cum este ilustrat de mărturiile dintr-o perioadă de 17 ani (1991-2007) ale unor selecte categorii de personalităţi implicate, ad-hoc, în viaţa politică: oameni de ştiinţă şi de cultură, talentaţi scriitori şi pasionaţi gazetari, savanţi filologi, care au fost sufletul mişcării de redeşteptare naţională în anii de după 1989, iniţiatori şi combatanţi ai ideii de limba română unitară într-un spaţiu etnic, limbă ale cărei drepturi se cuveneau proclamate curajos şi susţinute cu ştiinţă, dar şi cu pasiune.
Dialogurile purtate de Alexandru Bantoş cu 22 de astfel de personalităţi s-au constituit într-un capitol de mărturii, numit acum „istorie orală”, dar consemnată în scrisul care rămâne, de o impresionantă bogăţie de fapte şi de idei, de o mare diversitate de stiluri ale comunicării, de o rară frumuseţe a unor puternice trăiri sufleteşti.
Îmi face o plăcere deosebită să vorbesc despre Alexandru Bantoş, un bun şi devotat prieten – nu numai al meu –, dar aş vrea să reamintesc, în câteva cuvinte, fermitatea, cinstea şi devotamentul ce l-au caracterizat pe Ion Dumeniuk, trăsături îmbrăcate într-o imagine rezervată – cu distincţie – şi într-o mişcare blajină, a cărui formaţie profesională şi ale cărui însuşiri umane – filolog, cadru didactic, dar şi publicist antrenat plenar şi decisiv în viaţa cetăţii – erau necesare pentru funcţia de redactor-şef, avându-l alături şi pe Nicolae Mătcaş, beneficiind nu numai de autoritatea înţelepciunii şi de prestigiul operei omului de ştiinţă şi al scriitorului, ci reprezentând şi atracţia farmecului personal, carisma, element de indiscutabilă importanţă pentru imaginea publică a revistei. De altfel, cei trei, Dumeniuk, Mătcaş şi Bantoş, au fost în mod fericit comparaţi de Nicolae Dabija, într-o expunere în registru poematic, cu nişte bucăţi de stâncă împotrivindu-se puhoaielor de ape tulburi, pe care au reuşit să le zăgăzuiască!
Dată fiind şi vârsta semnatarului acestor rânduri, îi va fi iertat un gând nostalgic fugar... Mi-am pus întrebarea unde întâlnim, pe internet, numele lui Ion Dumeniuk? Iată, mai întâi, o rememorare pentru publicul larg: numele fostului redactor-şef al revistei este prezent în anunţul Primăriei municipiului Chişinău privind modificarea itinerarului „rutei de microbuz nr. 123”, noul itinerar, în ceea ce priveşte „turul”, fiind „str. Bucovinei, str. N. Milescu Spătarul, str. prof. Ion Dumeniuk, bd. Mircea cel Bătrân, str. Alecu Russo, str. Bogdan-Voievod, str. Tudor Vladimirescu...” etc.
Dacă îi avem în vedere pe oamenii de cultură, să apelăm la Wikipedia, sursă de informare ce consemnează câteva date sumare: „Ion Dumeniuk (n. 5 mai 1936, Socii Noi – d. 3 noiembrie 1992, Chişinău) a fost un lingvist, profesor universitar, publicist şi om de stat moldovean”, dar suntem preveniţi că „Acest articol biografic despre un moldovean este deocamdată un ciot. Puteţi ajuta Wikipedia prin completarea lui”.
Ar fi bine, mai întâi, ca, în forul plenar al limbii române, să i se găsească o replică terminologică neinspiratului ciot din vocabularul Wikipediei, comod pentru informaticieni grăbiţi; cred că s-ar putea găsi un alt, adevărat, echivalent pentru engl. stub: schiţă, de exemplu, nucleu, ori proiect sau început. În al doilea rând, ar trebui să ne scuturăm de inerţia din cauza căreia, pentru numeroase personalităţi ale culturii naţionale, pe respectiva sursă de informaţii găsim doar câteva cuvinte neajutorate informaţional şi neluminate spiritual.
*
Dacă, şi acum, rememorările şi analizele participanţilor la această omagiere sunt străbătute, nuanţat, de un sentiment de insatisfacţie, de neîmplinire, tabloul general nu este, în niciun caz, acela al unei lupte pierdute; pentru orice contemporan, ansamblul este luminat de victorii de etapă asupra dictatului şi neadevărului, asupra inerţiei şi nepăsării. Şi lumină aduce, în primul rând, curajul, conştientizarea situaţiei, dreapta judecată, permanenta preocupare pentru mai bine în viitor.
Iar toate acestea sunt mărturii ale credinţei în izbânda limbii române, ca o certitudine ce trebuie să ne însoţească, pentru că aceşti primii douăzeci de ani ai revistei ne-au dat prilejul evaluării unei fresce mereu de actualitate, care ne vorbeşte cu adevăr, cu forţă şi inspirat despre limba şi viaţa noastră, dar şi despre datoriile pe care le avem, la două decenii după declanşarea – dar încă în cuprinsul – importantei mişcări pe care Magistrul Eugeniu Coşeriu a numit-o „revoluţia lingvistică” de la Chişinău.