De la condiţiile supravieţuirii la tentaţia concurenţei
Pentru tiparRevista „Limba Română”, printr-un parcurs duodecenal dificil şi incert, cu o perspectivă de promovare a unor valori aflate nu doar în afara proiectelor politice, dar adesea cu un declarat caracter adversativ faţă de orientările „stataliste”, inclusiv culturale, din spaţiul pruto-nistrean, aplicând o dinamică moderată, a făcut dovada unei apariţii paşnice şi în virtutea reflectării echilibrate a patrimoniului naţional, dar şi în vederea evitării unor impacturi fatale pe care le-a generat labirintul dezesperant al politicii moldoveneşti.
Orice instituţie aflată, în condiţii prielnice, la o anumită etapă de evoluţie ar trebui să răspândească un dens aer autumnal, numărându-şi realizările şi fixând un ochean spre viitor, unul care augmentează perspectivele. Un Dosar al presei culturale adunat recent pentru revista clujeană „Verso” de Luigi Bambulea (anul 5, nr. 90, noiembrie 2010) a demonstrat că problema acestui gen de presă, ca instituţie culturală, este una aparte, întrucât, aşa cum spune Marta Petreu de la revista „Apostrof” în cadrul dezbaterii, „cultura, în primă instanţă, nu e bună la nimic. În a doua instanţă, băgăm însă de seamă că, ontic vorbind, omul este o fiinţă culturală şi tragem concluzia că acolo unde nu este cultură nu mai este nici om”.
Presa culturală din România, care a activat în mod firesc din etapa democratizării, ca să ne referim doar la ultima perioadă istorică, şi-a construit un contrafort peste ani fie prin direcţiile de promovare a valorilor culturale susţinute constant (Paul Artezu, „Ramuri” ş.a.), fie prin personalităţile pe care le-a lansat, cu un impact de durată asupra mediului intelectual, scriitori, filozofi (Marta Petreu), sau prin operele pe care le-a valorificat (Ion Bogdan Lefter, „A(l)titudini”), fie printr-o situare realistă în timpul lor (Olga Ştefan, „Echinox”), fie dând seama, cu sincope de exigenţă sau program, de prezentul literar (Olimpiu Nuşfelecan, „Mişcarea literară”), păstrând o legătură vie cu realitatea, sub toate aspectele ei: literară, socială, politică (Carmen Muşat, „Observator Cultural”), oferind o imagine a vieţii culturale în cele mai diverse forme de exprimare (Tudorel Urian, „România literară”), respirând şi oferind libertate şi diversitate (Bogdan Niţă, „Texte”). Eclectismul presei culturale (co-prezenţa diverselor publicaţii, unele având proiecte punctuale, altele diversitatea şi valoarea semnăturilor, altele beletristică bună) este şi acesta apreciat ca realizare, pentru că dezvăluie obiectiv identitatea noastră culturală (Ioan Moldovan, „Familia”). Există publicaţii care au rezistat timpului datorită seriozităţii asumării unui act de cultură, în fruntea acestora stând personalităţi de marcă (Gellu Dorian, „Hyperion”), sau datorită deschiderii dialogului culturilor spre dinamica fenomenului literar european şi mondial (Adriana Babeţi, „Orizont”) etc. Nu au fost puţine însă nici aspectele care au ţinut în loc dezvoltarea mass-mediei culturale, iar explicaţia ar fi, după Ion Bogdan Lefter, că rămân peste ani cărţi, filme, piese muzicale interpretate, „dar nimic nu se poate face în absenţa unui mediu cultural, al dinamicii lui complicate şi cuprinzătoare”. Vasile Dan de la „Arca” accentua problema mediului şi prin noile provocări globalizante: „Ferească Dumnezeu să ajungem în ziua în care, în societatea globală, vorbitoare pretutindeni de engleză proastă, după urechea locului, să descoperim stupefiaţi o revistă de cultură într-o limbă veche, dacă nu anacronică, cum e româna. Sau maghiara. Sau poloneza. Sau bulgara. Ori neogreaca. Globalizarea o fi ea bună la ceva în economie (deşi trăim clipe de pandemie rea economică mondială) ori în „corectitudinea politică”, ori în ecumenism. Nu şi în literatură. În speţă nu şi în limba română. Fie ea şi «limba vechilor cazanii».” O altă problemă dintre cele mai importante invocate în dosarul amintit este şi cea a statutului general de neimplicare, neasumare a presei culturale. Adriana Teodorescu de la „Discobolul” făcea o dură observaţie în acest sens: „Presa culturală românească este astăzi uşor autistă. Nu-i vorbă, până la un anumit punct e felul culturii de a sta deschisă către realitate cu ochii blocaţi, adesea drăgăstoşi asupra ei înseşi. Însă autismul ţine mai mult de o natură extrinsecă a culturii. (...) adesea mă întreb ce procent din cititorii presei culturale este reprezentat de non-autori. Şi mai ales cât contează el pentru creierul revistei şi mecanismul de facere al revistei. Punct din care ajungem la un autism intern”. Soluţia ar fi evitarea extremelor de orice fel: „O revistă culturală nu trebuie nici să se adreseze unui public fără număr (atunci comunicarea s-ar goli de conţinut), dar nici să nu se piardă în jocurile cu oglinzi” (A. Teodorescu).
Întrucât Vlad Mureşan de la revista clujeană „Verso” a divulgat în acelaşi dosar condamnabila „regulă în publicistica de la noi, să formulezi judecăţi de valoare fără criterii prealabile”, consider că principiile care ar trebui să măsoare importanţa revistei „Limba Română” descind indiscutabil şi din mediul din care a luat fiinţă. Astfel, situaţia acestei publicaţii îşi rezervă un loc cu totul special în cadrul discuţiilor de mai sus. Nefiind în deplină măsură şi în drept „constituţional” – dacă e să ridiculizez atenţia cu care unii îşi asumă sau nu responsabilitatea declaraţiilor – să estimez meritele de până acum ale publicaţiei, totuşi aş putea spune cu certitudine că se poate lăuda cu oarece împliniri, între care unele foarte prozaice, legate de stricta necesitate metodică şi documentară (bibliografică) a profesorilor de şcoală şi universitate, formatorii societăţii – necesitate rămasă, după mutaţiile inimaginabile în învăţământ instrumentate de sovietici în vederea falsificării materiei de studii, în special la română şi istorie, neacoperită de ministerul de resort din evidente raţiuni politice, perpetuate periodic şi neformal – sau aceeaşi „Limba Română” şi-a înregistrat şi aportul constant (pe durata a 20 de ani!) la o re-înrădăcinare a culturii române în Basarabia sărăcită spiritual, odată cu naşterea democraţiei aici, oferind o viziune clară / clarificată a valorilor naţionale în condiţiile unei înstrăinări dramatice faţă de matcă şi în împrejurările (de)tunătoare ale „fenomenelor” politice basarabene. Întrucât acestea din urmă lasă ravagii nemăsurate, deşi se consumă în chiar momentul datării lor şi se absorb într-o amnezie temporală imanentă. Astfel, imaginea revistei, care a pus umărul la o nesfârşită şi chiar imposibilă – aşa cum a demonstrat această lungă perioadă de tranziţie, neîncheiată nici până acum – normalizare a situaţiei noastre culturale şi care se află astăzi la ceas jubiliar, se configurează, subiectiv, în opinia mea, mai mult din condiţiile în care a putut înainta, trăind, pe de o parte, constricţiile morale şi materiale ale supravieţuirii, iar pe de altă parte, în ultima vreme, tentaţia inevitabilă a concurenţei.
Ceea ce limpezeşte această tristă imagine generală, care pe mine una mă tulbură – cu atât mai mult, cu cât nu am fost un actor direct al parcurgerii unui itinerar prea lung pentru o istorie atât de „scurtă” –, este un aspect pe care ar trebui să-l numim cu numele lui adevărat. Invocându-l, nu aş vrea deloc să stimulez glandele lacrimogene ale cititorilor, ci împreună să ne punem nişte întrebări legate de o problemă romantică, precum este sacrificiul. Aşa cum ideea de sacrificiu implică o mistică a gratuităţii, de prea multe ori, din nefericire, sincopele mentalului basarabean stau sub semnul neantului, dar al unui neant germinal, al unui laborator, care, până la demonstraţii de alchimii secrete, urmăreşte lanţul reacţiilor ce transmite căldura unei scântei revelatoare. Revista „Limba Română” constituie, prin gestul de sacrificiu al celor care susţin un act de cultură neîncurajat, spaţiul de reflecţie a unei evidente sincope sociale şi culturale din această parte de Ţară, promovând totuşi oblic, subtilizat, peisajul deconcertant al unor valori aflate, pe de o parte, în dilema shakespeariană a fiinţei, iar pe de altă parte, în febra cronicizată a recreării. Judecând însă, dincolo de gratuitatea imediatului, rostul sacrificiului la care m-am referit, respir, în locul aerului autumnal al împlinirilor, un iz sufocant al temerii ce oscilează între două limite: una a lupilor nesătui care întind pe furiş de altarul cu bunătăţi, cealaltă – a neînduplecării zeilor...
Un lucru este însă încurajator: deşi slab reprezentate aici din cauza plecărilor masive în căutarea unui rost în străinătate, se înmulţesc generaţiile care nutresc tot mai puţine frustrări cauzate de interdicţii, tot mai cutezătoare, tot mai libere, fortificate de contactul cu o lume a libertăţilor fireşti şi a responsabilităţilor imperative. Semn că, în general, instituţiile de cultură din Republica Moldova, nu doar una, ci întregul ansamblu de astfel de instanţe, care se află în serviciul aceleiaşi societăţi, la această etapă, ar trebui să-şi revadă programele de activitate pentru a pune în aplicare noi principii pentru necesităţi noi. Iar revista „Limba Română”, trecând de la o campanie de culturalizare elementară, derulată după o sumbră epocă de analfabetizare (şi pentru care termenul de două decenii ar putea fi chiar insuficient!), spre un dialog intelectual real, cu riscul de a-şi restrânge mediul cititorilor, trebuie să-şi asume rolul funciar al unui organ refreşizant în metabolismul cultural românesc, nu doar la scară minoră, ţinând de spaţiul în care este receptată, ci conectând atmosfera supraspaţială a bunurilor şi mişcărilor culturale.
*
Cu prilejul aniversării a douăzecea a revistei „Limba Română”, publicăm în cadrul acestei rubrici materialele unei mese rotunde, în două secţiuni, la care au participat personalităţi din diverse domenii de activitate. Şi, întrucât este prea largă sfera problemelor pe care le ridică o publicaţie de cultură într-o societate multidimensionată, adăugându-se şi statutul de provizorat al spaţiului în care vieţuiesc basarabenii, pe cât de permisiv, pe atât de constrictiv, am ales o trilogie ce fixează reperele esenţiale ale identităţii revistei noastre în contextul relaţiilor centru – margine şi care configurează fenomenul acestei apariţii.
Secţiunea I
1. Cum s-ar contura în viziunea Dvs. misiunea programatică a revistei „Limba Română”, raportată la actualul context politic, social, lingvistic şi cultural din Republica Moldova?
2. În cele peste două decenii consumate de la aprobarea legislaţiei lingvistice, acţiune considerată imperativă pentru salvgardarea limbii noastre, nu a fost favorizată extinderea ariei de utilizare a limbii române literare în toate sferele vieţii sociale. Ce ar trebui să întreprindă presa, implicând catedrele, facultăţile şi instituţiile filologice, pentru a contribui mai eficient la asanarea climatului lingvistic, la repunerea în drepturi a limbii oficiale a statului Republica Moldova şi pentru a alimenta sentimentul demnităţii vorbitorilor de limba română?
3. Care sunt perspectivele şi şansele unei reviste de cultură într-un spaţiu marcat de discontinuitatea relaţiilor dintre centru şi margine?