Misiunea istorică şi divină a Limbii Române
Pentru tiparFaptul că o revistă precum „Limba Română” nu apare nici la Bucureşti, nici la Timişoara sau la Iaşi, dar la Chişinău este un lucru cu totul deosebit şi dovedeşte speranţa românilor, ce mai persistă în Basarabia, de a-şi perpetua identitatea culturală. În acest context, revista „Limba Română” este (şi sper să fie pe viitor) ca o stâncă măreaţă, puternică, inaccesibilă mediocrităţii şi sentimentelor false.
Lucru ciudat – printre primele cuvinte însuşite de copiii noştri sunt „a fura” şi „a jura că nu fură” din poezioara Căţeluş cu părul creţ... Or, necesitatea recapitulării trecutului şi a bazelor culturale naţionale, pentru a ne putea privi în oglindă, se dovedeşte a fi mai mult decât evidentă. O cultură naţională nu poate exista în afara limbii materne, iar un popor fără cultură este o gloată supusă manipulării cu cea mai mare uşurinţă.
Ruşii n-au câştigat nimic pe plan cultural, promovând de veacuri folosirea limbii ruse în afara Rusiei. Ba mai rău. În tot spaţiul postsovietic se vorbeşte o rusească schimonosită. Nu sunt sigur dacă asta şi-au dorit ei. Partea tragică a acestui fenomen, pentru noi, e că limba originarilor din Basarabia, a românilor moldoveni, a fost supusă unor schilodiri monstruoase.
E bine să ne întrebăm şi să răspundem: de ce şi azi în Moldova se vorbeşte o limbă „de uz casnic”, de ce aşteptăm să ne spună altcineva ce limbă vorbim, de ce mulţi preoţi din această parte de ţară se roagă la Dumnezeu îndreptaţi cu faţa spre... Rusia.
Timpul ne cheamă la o campanie lingvistică şi culturală serioasă la toate nivelurile. E timpul demult să-l aducem definitiv acasă pe Eminescu, prin adâncimea limbii pe care a vorbit-o. Iar revista „Limba Română” are anume această misiune, de a pune umărul (şi în continuare) la realizarea unui asemenea deziderat, în cel mai bun caz, recunoscut de o parte însemnată a societăţii Republicii Moldova, dar abandonat într-o delăsare ce dăunează reabilitării noastre etice şi culturale în contextul actualului dialog al valorilor internaţionale.
În multe ţări, ca Germania, Marea Britanie, Statele Unite, unde viaţa culturală şi universitară e decentralizată, intelectualii ocupă un loc neînsemnat în viaţa politică, manifestându-şi autoritatea prin ştiinţă. În Moldova a trebuit să apară, imediat după 1989, o zisă intelectualitate, care, şi azi, încurajează mediocritatea în virtutea unei renaşteri naţionale superficiale. La noi autoritatea este concentrată mai mult în personalităţi şi mai puţin în legi, de aceea intelectualii moldoveni au o misiune istorică şi, aş spune, divină – să trezească plebea din somnul letargic şi să redea oamenilor speranţa viitorului. În acest caz, vor începe să funcţioneze în realitate şi legile, inclusiv cele de utilizare a limbii române în toate domeniile vieţii sociale.
Artiştii însă trebuie să iubească Viaţa şi să arate celorlalţi frumuseţea ei, pentru a spulbera neîncrederea şi disperarea. Oamenii au nevoie de hrană spirituală în orice context politic. Pentru că, în ultimă instanţă, sensul culturii este sufletul.