Dicţionarul Tezaur al Limbii Române
Pentru tiparDomnule Preşedinte al Academiei Române,
Stimaţi membri ai Academiei Române,
Domnule Preşedinte,
Stimaţi invitaţi,
Aţi aflat astăzi că, la cea de a 145-a aniversare a Academiei noastre, are loc un eveniment solemn: prezentarea Dicţionarului Tezaur al Limbii Române într-o ediţie completă, care reuneşte seria elaborată la Cluj de echipa lui Sextil Puşcariu între 1905 şi 1948, cunoscută sub sigla DA, şi seria de după război (realizată între anii 1965-2010), cunoscută sub sigla DLR, la care au colaborat cercetători din cele trei institute de specialitate din Bucureşti, Cluj şi Iaşi, sub conducerea academicienilor Iorgu Iordan, Al. Graur şi I. Coteanu; după ce aceştia ne-au părăsit, lucrarea a fost coordonată de alţi doi membri ai Academiei, Gh. Mihăilă şi cel ce vă vorbeşte.
Anul trecut, tot în această aulă, v-am anunţat cu satisfacţie că a apărut ultimul volum al dicţionarului academic. De ce această nouă prezentare?
Spre deosebire de expunerile făcute în trecut, când am zăbovit asupra istoricului dicţionarului (încercările lui A. T. Laurian şi I. C. Massim, ale lui B.-P. Hasdeu, ale lui Al. Philippide sau realizările echipelor conduse de Sextil Puşcariu şi Iorgu Iordan – Al. Graur – I. Coteanu), acum mă voi referi la seria pe care o vedeţi aici, o ediţie completă în 19 volume, care reuneşte cele 37 de volume ale lucrării elaborate pe parcursul a 105 ani, câţi au trecut din 1905, când S. Puşcariu a acceptat oferta Academiei Române. E lesne de înţeles satisfacţia care ne-a cuprins anul trecut, la apariţia ultimului volum, pe noi toţi, meşterii care am construit această catedrală a limbii române. Bucuria ne era însă umbrită de faptul că primele volume, cele din seria Puşcariu (cuprinzând literele A-C, D (de), F-I şi J-L (lojniţă)), nu se mai găseau, iar cele realizate în ultimele patru decenii mai apăreau întâmplător la câte un anticar. Şefa Sectorului de lexicografie, colega Monica Busuioc, a lansat atunci ideea de a se publica o ediţie unitară a celor două serii, un gest absolut legitim având în vedere importanţa acestei lucrări fundamentale pentru cultura românească. Dorinţa noastră a ajuns la cunoştinţa acad. Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României, iubitor al limbii române, care a acceptat să sprijine această operă. Aşa cum, la sfârşitul secolului 19, elaborarea acestei monumentale lucrări nu ar fi putut începe fără sprijinul moral şi material al Majestăţii Sale Regele Carol I, la fel în prezent, fără sprijinul BNR, apariţia acestei ediţii de excepţie nu ar fi fost posibilă. Să dăm aşadar Cezarului ce este al Cezarului: recunoştinţa noastră deplină. Membrii Academiei Române vor primi cele 19 volume ale acestei ediţii, la fel şi marile biblioteci din ţară, precum şi universităţile din străinătate în care se studiază limba română.
Editura Academiei Române, sub conducerea acad. D. R. Popescu, s-a implicat în operaţiile tehnice (scanarea şi pregătirea manuscrisului pentru tipar), asigurând şi colaborarea cu tipografia din Oneşti.
I-am lăsat la sfârşit pe truditorii de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”. Nu mă refer la toţi cercetătorii care au redactat DLR (ar trebui menţionaţi şi colegii de la Cluj şi Iaşi), ci numai la membrii Sectorului de lexicografie din Bucureşti, care au efectuat operaţia anevoioasă de revizuire a scanării. O pomenesc din nou pe Monica Busuioc care, timp de luni de zile, a coordonat această activitate.
Anul trecut, când am prezentat cele 37 de volume, am afirmat că pot muri liniştit, fiindcă lingviştii români şi-au făcut datoria, ridicând – şi îmi place să repet – această adevărată catedrală a culturii noastre. Între timp mi-am revizuit afirmaţia prea categorică şi am semnat un nou contract virtual cu Academia Română, pentru ceea ce ne aşteaptă în viitor. De aceea, cer astăzi aprobarea Adunării Generale, for suprem de conducere al Academiei Române, pentru ca, în următorii ani, lexicografii din cele trei institute de profil (din Bucureşti, Cluj şi Iaşi) să refacă seria Puşcariu după modelul DLR, introducând material nou, adus la zi, care să reflecte transformările petrecute în lexicul limbii române în secolul scurs de la publicarea primelor volume. Academia Română se va putea mândri că este printre puţinele academii din lume care au construit o astfel de operă monumentală. Şi sunt convins că, la terminarea acestei construcţii, meşterii lexicografi nu vor avea un sfârşit tragic ca în balada Meşterul Manole. Nu va trebui să ne construim aripi de şindrilă cu care să încercăm să zburăm de pe cupolă, deoarece Academia Română este conştientă de faptul că o lucrare fundamentală ca aceasta necesită actualizarea continuă a informaţiei şi se va implica, şi în viitor, în realizarea acestei nobile şi prestigioase întreprinderi.