Referinţe istorico-literare
Pentru tiparMai întâi de toate, simulând destul de măiestru tertipurile textualiste, Arcadie Suceveanu trece la demitizarea propriilor mituri poetice, la o deriziune autoflagelatoare: „miturile nu sunt decât / dulci pastile pentru cei ce suferă de insomnie şi plictiseală” (Splina porcului de Crăciun). [...] Fostul hidalgo cervantesc mai e doar Cavalerul Înzadar într-o bolboroseală de gesturi inutile şi de cuvinte, cum poezia însăşi este. Oedip nu mai este înzestrat prin suferinţă cu „ochiul al treilea”, ci poate fi văzut duminica „în curtea azilului de bătrâni / aşteptând nerăbdător ora prânzului / fericit că s-a inventat un nou alfabet / pentru orbi” (Splina porcului de Crăciun). [...]
Theodor Codreanu,
din volumul Basarabia sau drama sfâşierii,
Editura Flux, Chişinău, 2003, p. 238-239
din volumul Basarabia sau drama sfâşierii,
Editura Flux, Chişinău, 2003, p. 238-239
Suceveanu se poate măsura oricând cu orice clasic al optzecismului de expresie ludică. E parcă ieşit din Cenaclul de Luni. Şi parcă special să demonstreze că mai există şanse de înalt pilotaj în poezia optzecistă, devenită – pentru unii – exponat de muzeu.
Ştefan Hostiuc,
„Literatura şi Arta”, nr. 46, 2002, 14 noiembrie
„Literatura şi Arta”, nr. 46, 2002, 14 noiembrie
Suceveanu trăieşte dramatic punerea lucrurilor şi valorilor sub semnul unei ciudate transmutaţii şi a unei substituţii măcinătoare. Bacoviana tăcere a Nimicului ia chip de brantiană agitaţie a nebuniei Nimicului. Peisajele suprarealiste ale visării pure se restrâng la peisajul expresionist al coşmarului apocaliptic. Cavalerul Înzadar se însoţeşte cu Doamna Apocalipsă, luând şi înfăţişarea de Cavalerul Vierme. Liricul atât de pur al începuturilor se transformă într-un „antiliric” total, evocat în Manualul bătrânului neofit. Peste toate şi peste Totul este arborat „însemnul heraldic al marelui Nimic” (Oriunde se poate muri glorios).
Mihai Cimpoi,
„Literatura şi Arta”, nr. 46, 2002, 14 noiembrie
„Literatura şi Arta”, nr. 46, 2002, 14 noiembrie
Înzestrat cu un potenţial creator inepuizabil, sensibil şi receptiv la evoluţiile poeziei, Arcadie Suceveanu se racordează rapid, cu un efort abia sesizabil, la o nouă sensibilitate poetică, postmodernă, cu care a cochetat în multe din cărţile publicate până acum. [...] Dar, ca orice poet adevărat, Suceveanu nu acceptă discursul postmodern doar dintr-un snobism al sincronizării, ci îl trece printr-un filtru al exigenţei sale, măsurându-l – uşor nostalgic şi cu destule irizări ironice pe alocuri – cu discursul dintotdeauna al marii poezii.
Vasile Gârneţ,
„Flux”, 1999, 22 octombrie
„Flux”, 1999, 22 octombrie
Nu ştiu de ce antologiile poeziei româneşti din ultimii ani nu-l includ pe Arcadie Suceveanu. O „istorie” precum aceea a lui Laurenţiu Ulici ar fi putut să-l situeze, fără niciun fel de rezerve, pe prima treaptă valorică. Să fie de vină acelaşi motiv pentru care literatura română e mereu exclusă de la festinul Nobel-ului, şi anume... intraductibilitatea sau scrierea într-o limbă cu circulaţie restrânsă?! Puţin probabil. Arcadie Suceveanu scrie totuşi în limba română. Ca să nu mai spunem că limba poezească e stăpânită în detaliu. [...] Arcadie Suceveanu nu poate fi ignorat decât din neştiinţă.
Mircea A. Diaconu,
„Convorbiri Literare”, 2000, decembrie
„Convorbiri Literare”, 2000, decembrie
Mesaje la sfârşit de mileniu (1987) şi mai ales Arhivele Golgotei (1990) au venit să impună fără grabă, dar temeinic, un poet modern, matur şi vizionar, stăpân pe un larg registru tematic şi pe varii unelte poetice, receptiv la toate durerile noastre de esenţă naţională (ca acele de brazi bucovineni crescuţi pe inima metaforei!) şi cu o sinceritate dezarmantă, identificându-se cu „secunda care sunt eu” – expresie plenară a scurgerii unui sfârşit de mileniu ireversibil.
Ion Hadârcă,
„Timpul”, 2002, 15 noiembrie
„Timpul”, 2002, 15 noiembrie