Creangă astăzi
Pentru tiparÎn monografia Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial academicianul Eugen Simion ne propune o interpretare incitantă, care demonstrează cât se poate de convingător că Ion Creangă, la fiecare lectură, este în măsură să ni se dezvăluie din noi perspective: scriitorul humuleştean fiind cel care „împacă toate gusturile, trece – triumfător – de la o generaţie la alta şi este, probabil, prozatorul român cel mai citit” (p. 13), afirmă autorul. Pornind de la această aserţiune, criticul literar urmăreşte itinerarul receptării lui Creangă. O primă constatare făcută de autor vizează contradicţia maioresciană ce rezidă, pe de o parte, în aprecierea scriitorului drept unul „poporal, bun creator de limbă, un model pentru graiul «cuminte şi deseori glumeţ al ţăranului moldovean»”, iar, pe de altă parte, în plasarea acestuia în contextul european, cel al lui Flaubert, Turgheniev, Dickens. După moartea scriitorului humuleştean N. Iorga va încerca să-l pună „într-o filiaţie universală”, deşi accentul va fi pus, la începutul secolului al XX-lea, pe confruntarea lui Creangă cu modelele populare şi pe cultivarea imaginii unui prozator jovial. Apoi Eugen Simion menţionează că „a trebuit să apară o altă generaţie de critici, şi un alt gust literar” pentru a-l promova pe Creangă în altă categorie de scriitori: „Critica din anii ’30 va muta accentul de pe latura folclorică pe creaţia originală din interiorul acestor scrieri şi-i va da o justificare estetică superioară” (p. 17). Imaginea „vârtosului glumeţ” este „doborâtă” de către G. Călinescu, T. Vianu, V. Streinu, P. Constantinescu. O altă etapă („a treia”) include cercetările de ordin psihanalitic, „ambiţia ei fiind de a descoperi un Creangă al profunzimilor, altul decât modelul impus de Călinescu” (p. 19). În acest sens, demonstraţiile lui Vasile Lovinescu sunt calificate drept „seducătoare pentru că plasează pe robustul autor de pătărănii ţărăneşti într-un scenariu universal în care îşi află loc şi marii iniţiaţi hinduşi, şi Dante...” (p. 22), ele fiind acceptate şi pentru că „ne sugerează o posibilă realitate ascunsă a textului”. Cel mai convingător însă îl consideră pe Valeriu Cristea, autorul Dicţionarului personajelor lui Creangă, lucrare calificată drept „operă de iubire şi de existenţă maximă”, prin care este relansat cazul Creangă în critica românească, „atrăgând atenţia asupra varietăţii şi... complexităţii tipologice” a personajelor.
Opera lui Creangă este împărţită de către investigator în funcţie de destinatar şi de relaţia dintre elementul real şi elementul miraculos în: 1) povestiri didactice, 2) povestiri cu un caracter preponderent moral, scene din viaţa ţărănească, anecdote, 3) poveştile propriu-zise, 4) povestiri „corosive”, 5) nuvela în adevăratul sens al cuvântului (Moş Nichifor Coţcariul), 6) naraţiunea confesivă (Amintiri din copilărie). Chiar dacă este discutabilă, după cum menţionează însuşi criticul, această împărţire este în corespundere cu orizontul de aşteptare al destinatarului căruia i se adresează, în primul rând, publicului cu o mentalitate populară, dar nu numai acestuia, pentru că scriitorul humuleştean „nu are probleme de comunicare, se înţelege pretutindeni cu toată lumea, încât se poate spune că limba lui Creangă a devenit o limbă universală” (p. 37). Problema autenticităţii şi a estetismului crengian, pusă în mod diferit de către numeroşii comentatori ai operei scriitorului (G. Călinescu, I. Negoiţescu, B. Fundoianu, T. Vianu, V. Streinu, C. Regman), este urmărită dincolo de speculaţiile în privinţa „farmecului lingvistic”, autorul monografiei dezvoltând o opinie de referinţă a lui Iorgu Iordan, potrivit căreia esenţial este „caracterul popular, nu regional al limbii lui Creangă”, întrucât acesta, în opinia lui Eugen Simion, „ne lasă nouă, criticilor şi stiliştilor literari, libertatea de a căuta în Creangă pe «estetul filologiei», adică pe creatorul ascuns în cel care ştie să folosească atât de bine «vorbirea autentic populară»” (p. 38).
Eseistul îl compară pe Creangă cu Caragiale, pe Dănilă, care are „vocaţia pagubei” şi este „un campion al ghinionului”, cu personajul caragialesc Cănuţă, şi întrevede aici „o temă caragialiană mutată în lumea rurală moldovenească şi prezentată în cel mai bun stil Creangă, adică într-un discurs epic saturat de zicale şi jocuri de cuvinte, din cele care înveselesc spiritul...” (p. 41). Evitând pronosticurile categorice referitoare la corelaţia dintre real şi fabulos, cercetătorul lasă opera scriitorului într-un câmp deschis interpretărilor, tipologia memorabilă a personajelor crengiene fiind investigată din perspectiva a două tipuri de limbaj, unul ţărănesc şi altul ales, primul izbutindu-i mai mult decât cel de-al doilea, precum şi din perspectiva împărţirii personajelor în bune şi rele (în basmele Fata babei şi fata moşului şi în Povestea porcului). În toate poveştile lui Creangă babele, conform inventarierii criticului, sunt „energice, inventive (mai ales în rău), hrăpăreţe”, iar moşnegii, conducându-se de „legea pământului, sunt, adică, ascultători, tăcuţi, resemnaţi” (p. 54). Fata de împărat din Povestea porcului este văzută ca un personaj tragic, „menit să rătăcească prin lume pentru a dezlega blestemele făcute de alţii”, iar Făt-Frumos – „captiv şi pasiv, răzbunător peste măsură” (p. 58). Vocaţia (sau năravul) de a povesti a lui Moş Nichifor reprezintă, într-adevăr, calitatea esenţială, acesta fiind „personaj memorabil în care intră şi o notă orientală: plăcerea de a vorbi în dodii, caracterul firoscos al individului, bucuria de a da sfaturi şi a judeca lumea” (p. 66). Luată în ansamblu, povestirea Moş Nichifor Coţcariul „e o capodoperă de gasconerie fină, de artă a aluziei şi a echivocului, cu numeroase simboluri erotice în text” (p. 60) sau „o istorie de limbaj”, însoţită de „râsul bun al lui Ion Creangă”. De reţinut comparaţia personajului crengian cu personajul caragialesc Mitică („ Harabagiul este un Mitică ţăran...”) şi cu Moromete al lui Marin Preda: „eroul lui Creangă are o anumită complexitate şi, de fapt, centrul naraţiunii (şi farmecul ei) stă nu în pictura caracterelor şi analiza destinului lor existenţial (operaţie pe care o face prozatorul modern), ci în încercarea, reuşită, de a caracteriza un individ prin limbajul său savuros, aluziv, concupiscent, totdeauna colorat şi, nu de puţine ori, înţelept” (p. 66). Amintirile, „o operă de mare fineţe în sfera naraţiunii autobiografice, cea mai importantă pe care a dat-o până acum literatura română” (p. 72), sunt analizate în contextul tipurilor de confesiune: oratoric, dramatic, poetic, acesta din urmă incluzându-l pe Jean-Jacques Rousseau şi, de asemenea, pe Ion Creangă. Eugen Simion face distincţia între amintirile subiective despre copilăria scriitorului şi autoficţiunea, termen considerat mai potrivit pentru definirea stilului şi substanţei Amintirilor. Ca şi în cazul lui Rousseau, omul tinde să iasă din condiţia sa temporală, sau cum scrie humuleşteanul: „Vreau să-mi dau samă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, şi atâta-i tot”. Eugen Simion vede în această „dare de seamă” nevoia de „respectare a clauzei autenticităţii, esenţială când este vorba de literatura de tip biografic” (p. 75). Însă aici poate fi vorba şi despre necesitatea scoaterii din timp a satului şi a copilăriei. De altfel, chiar autorul eseului monografic observă că „moartea nu intră în câmpul de observaţie” a personajul din Amintiri. Se desprinde din interpretările criticului un Creangă „demn şi ferm reprezentant al civilizaţiei pudorii, civilizaţiei ruşinii”, un mit central în persoana Smarandei, care e o mamă ahotnică. Însă mitul crengian al copilăriei vesele şi zburdalnice este contrazis din perspectiva criticului din secolul al XXI-lea, care s-a ocupat, într-o lucrare anterioară, de literatura autobiografică. Intervine aici, bineînţeles, schimbarea mentalităţilor, individualismul care a câştigat tot mai insistent terenul în secolul al XX-lea, „lăsând loc libertăţii de a face răul” (Ernest Bernea, Dialectica spiritului modern, Bucureşti, 2007, p. 47).
O scurtă incursiune în literatura demonologică punctează cadrul, unul deosebit, în care sunt analizate poveştile crengiene populate cu simboluri ale forţei întunericului. Este curioasă şi de reţinut maniera interpretului literar de a demitiza, împreună cu Creangă, această lume a fantasticului, de a deconspira reţeaua de semne a lumii necuraţilor amestecaţi în conflictele din viaţa satului. Eugen Simion urmează pas cu pas traseele întortocheate ale universului crengian, înveselit şi înseninat de spiritul sfătosului humuleştean, care umileşte dimonul şi ridiculizează iadul, iar pe căpetenia iadului, pe Scaraoschi, îl face de râs. Stilul disociativ este unul antrenant, memorabil : „În ce priveşte dracii obişnuiţi, slujitorii fideli ai lui Scaraoschi, aceştia circulă, cum s-a putut remarca, tot timpul pe pământ, se amestecă printre oameni, ispitesc, iscodesc, fac „drăcării”, sunt buni psihologi (citesc gândurile), dar nu provoacă, de obicei, acte teroriste. Sunt, aşadar, draci cât de cât de treabă, frecventabili, iar când nu sunt, Creangă îi expediază repede din naraţiune” (p. 127).
Preocupat de şansele criticii literare de a schimba vechile puncte de vedere asupra unui personaj cum este leneşul lui Creangă, bunăoară, criticul literar nu le neagă, însă nu este de acord cu căftănirea acestuia cu vestimentaţia sartriană (se are în vedere faptul că Valeriu Cristea îl consideră pe leneşul lui Creangă un personaj sartrian). Studierea imaginarului colectiv, din povestirile didactice, estimarea valorii estetice a poveştii Capra cu trei iezi, spre exemplu, care constă în pitorescul limbajului şi într-un anumit tip de ironie mascată, urmărirea itinerarului receptării critice a schiţei de portret Popa Duhu, unde Creangă este perceput „trăgând greu carul acestei epici realiste” (p. 103), sau identificarea formelor de manifestare a miraculosului în viaţa obişnuită, precum şi a imaginaţiei prolifice, în poveştile humuleşteanului, a tehnicii aluziei, în poveştile corosive, – toate acestea îl îndreaptă pe distinsul critic şi istoric literar spre următoarea concluzie relevantă : Creangă este „un creator epic complex, cu mai multe straturi şi un limbaj la rândul lui complex, secret, înşelător, în ciuda simplităţii şi directităţii lui” (p. 172); „opera lui este o creaţie de limbă”; „Creangă nu-i un talent, ci aşa cum a spus Goethe despre Dante, Creangă este o natură”.
Scrisă cu nerv, adaptată parcă stilului plin de vervă, contagios, al lui Creangă, lucrarea domnului Eugen Simion se citeşte uşor, cititorul reţinând multiplele observaţii fine referitoare la opera lui Ion Creangă, a unui Creangă plasat într-un context estetic şi istorico-literar amplu şi adus mai aproape de noi prin „instrumentarul” critic utilizat, demonstrând cu lux de argumente necesitatea întreţinerii dialogului permanent cu clasicii, care, într-un anume sens, înlesneşte conducerea lumii spre cuvânt, după o expresie a lui Heidegger, „fără să ţinem seamă de spiritul de partid, de curentele modei şi de dezbaterile de şcoală – astfel încât să se trezească în sfârşit experienţa decisivă în care să putem învăţa cu câtă abisală profunzime se adăposteşte bogăţia fiinţei în neantul esenţial”.
Se cuvine să adresăm un cuvânt de apreciere şi celor care au iniţiat această colecţie, în special domnului Daniel Corbu, directorul Editurii ieşene Princeps Edit. După ce, tot la Iaşi, cu ani în urmă a fost inaugurată şi susţinută prin numeroase volume colecţia „Eminesciana”, iată că acum „Biblioteca Ion Creangă” conferă contururi noi Iaşului literar, iar acest volum semnat de academicianul Eugen Simion adaugă prestanţă întregului proces istorico-literar românesc.