O prietenie exemplară. Petru Caraman şi Gheorghe Ivănescu în corespondenţă (II)
Pentru tipar;)
;)
26 martie 1959, Iaşi
Scumpe Domnule Ivănescu,
Cum să-ţi mulţumesc pentru bunele D-tale oficii, pentru rara D-tale amabilitate?
Te rog să reţii însă că mi-am făcut serioase scrupule cînd m-am hotărît să te deranjez. Totuşi, constrîns de «urgens necessitas», am trecut în cele din urmă peste ele, căci nu vedeam pe nimeni acolo mai de nădejde, afară de D-ta în această prozaică chestie. De altfel, bunul meu prieten Petre nu a venit la D-ta decît «en désespoir de cause», văzînd că Biblioteca Acad[emiei] Rom[îne] e închisă. Eu, fireşte, îi dădusem lui în grijă să-mi caute cărţile în cataloage. Şi era stabilit să facă apel la ajutorul D-tale numai la împrumutul însuşi a 3 cărţi însemnate cu asterix pe fişele ce i-am încredinţat, în eventualitatea aflării lor, ceiace priveam cu mare îndoială. (A propos, o a doua carte însemnată pe fişă cu asterix, Sam. Czambel, Slovenská reč, am primit-o nu de mult dela Praga, aşa că te rog să nu te mai interesezi de ea.) Ideia D-tale de a te adresa lui Pandele Olteanu a fost minunată: faptul că am putut împrumuta dela dînsul gramatica slovacă, cea mai bună apărută în ultimul timp, ţi-l datoresc integral şi-ţi sunt recunoscător. Îţi mulţumesc şi p[entru] cele 3 vol[ume] din Romano‑slavica pe care, se-nţelege, le-am cunoscut nu mult după apariţia lor, dar de care mă bucur că le am acum oricînd la dispoziţia mea. Evident, articolul D-tale Les plus anciennes infl[uences] de la romanité balk[anique] sur les Slaves l-am citit din primul moment şi l-am apreciat ca pe o valoroasă contribuţie într-un domeniu unde este enorm de lucru şi unde hipotezele lingvistului se cer coroborate de rezultatele etnografiei şi folklorului mai mult decît de ale oricăror alte discipline din istoria culturii. Dar la aceste rezultate, la care mă gîndesc eu, nu se poate ajunge decît în baza unor cercetări pe un plan larg comparativ, în special asupra spaţiului balcanic şi chiar asupra întregului sud-est al Europei. Dacă apreciez îndeosebi această contribuţie a D-tale e tocmai fiindcă îmi dau seama că ceiace susţii D-ta e în perfect acord cu datele folklorice. (În paranteză aş remarca, cu titlul de retuşă, doar un bagatel fără specială însemnătate, în ce priveşte afirmaţia D-tale că «bădica Traian» din pluguşor «n’est sûrement pas une innovation du poète roumain B. Alex[andri]» şi că acesta «n’ a fait que relatiniser phonétiquement ce mot». După mine aici adevărul este tocmai contrariul, şi anume chiar ceia de negi d-ta. Deci, eu zic că «„Bădica Traian” est, avec toute la certitude, une innovation du poète roumain B. Alex[andri]”» şi că acest scriitor – cu merite incontestabile p[entru] folclorul poetic romînesc – deşi, altfel, îi ridiculiza pe latiniştii extremişti, aici n-a putut rezista ispitei patriotice de a-l pune pe Traian, care n-a figurat niciodată în recitativul datinei, şi ar fi inconceptibil să fi figurat! Deci este o născocire a sa, pornită din cele mai bune intenţii, dar o născocire. Nu e spaţiul să expun aici motivele mele. «Badea» şi chiar «bădica» – prin care poetul a crezut că-l poate împămînteni pe Traian juxtapunîndu-i-l – au existat, dar însoţite de alte nume pur rurale, tot bărbăteşti.)
Referindu-mă acum la celelalte două lucrări – p[entru] care-ţi mulţumesc că te-ai gîndit să mi le trimeţi – Origine pré-ind[o-europeennes] des noms du Danube şi mai ales Le rôle des Japhétites... – mi‑au lăsat nu numai o excelentă impresie, dar pur şi simplu m-au entuziasmat într-un chip neobişnuit şi m-au umplut de bucurie că neamul romînesc, pe-aşa vremi, are un lingvist de talia D-tale. Te felicit din adîncul inimii! Asemenea studii se pot citi rar, nu numai la noi, ci şi în ţările cu veche tradiţie ştiinţifică. Publicîndu-le, ai cinstit ca nimeni altul Romînia, iar D-tale ţi-ai stabilit o reputaţie de savant de marcă, pe care nimeni n-ar putea-o contesta vreodată. Te-ai ridicat alături de marii noştri lingvişti: Hasdeu, Philippide, Densusianu, Puşcariu şi Capidan. Eu sunt convins însă că-i vei depăşi. Foarte serioase motive, pe care mi le oferă chiar respectivele studii ale D-tale, mă fac să cred cu tărie aceasta:
1. îndrăzneala gîndului pornit să scruteze cu o curiozitate puţin comună locuri ne mai umblate sau locuri bătute de vînturile controverselor – ceiace, după părerea mea, este o primă condiţie pentru creaţia originală, adică pentru creaţia autentică;
2. erudiţia bogată, exuberantă chiar, care e atît de indispensabilă p[entru] înălţarea unui edificiu solid, fiindcă ea constituie documentarea subiectului cu întregul lui complex de probleme – deci se identifică cu însăşi temelia edificiului;
3. simţul măsurii, ca şi al prudenţei, ceiace-i totuna cu atitudinea critică faţă de hipotezele puse, faţă de ideile – proprii sau streine – şi spre marea mea satisfacţie această preţioasă calitate apare tot mai pronunţat în lucrările D-tale;
4. punerea la contribuţie a atîtor discipline auxiliare, ceiace reuşeşti să faci cu atîta tact – vreau să spun cu atîta logică – şi cu atîta competenţă;
5. perspicacitatea rară de care dai dovadă şi care nu poate avea altă explicaţie decît pregătirea serioasă ce-ai ştiut să-ţi faci şi mai ales talentul cu care te-a înzestrat maica natură.
Cred că nici unul din marii lingvişti romîni amintiţi mai-nainte nu întrunesc aceste calităţi în gradul în care eu le citesc în ultimele D-tale lucrări. Le rôle des Japhétites... este mai mult decît o mare făgăduinţă. Este începutul unei mari realizări. Aştept dar dela D-ta lucrarea de măsura talentului D-tale, adică acea lucrare masivă, de proporţii impunătoare. O aştept în ciuda vitregiei timpului şi a oamenilor cari te înconjoară şi cari mă dezgustă prin micimea şi josnicia lor. O aşteaptă de la D-ta Romînia cea eternă. Nu mă lăsa să plec în lumea umbrelor înainte de a o vedea, de a mă delecta citind-o şi admirînd-o. Este, cred, o datorie a vieţii D-tale faţă de D-ta însuţi şi faţă de naţia romînească întreagă. Eu unul sînt mîndru de D-ta, nu numai fiindcă eşti prietenul meu – tînărul meu prieten, în care am intuit din primul moment pe omul cu un fond neobişnuit de serios – dar sunt mîndru mai ales ca Romîn!
Este vorba deci de acea mîndrie, care n-are deloc a face cu cunoştinţa noastră personală şi care, în cazul de faţă, primează. Dumnezeu să-ţi ajute să aduci la îndeplinire ceiace ştiu că poţi. Aş vrea să am siguranţa că la însuşirile menţionate mai sus se adaugă şi o perseverenţă de fier sau de oţel, spre a nu părăsi sub nici un motiv ceiace-ai început odată a lucra temeinic, de a nu te împrăştia în multe direcţii şi determinat de satisfacţii imediate, trecătoare... Şi aş vrea să mai ştiu că eşti susţinut în lucrul şi în aspiraţiile D-tale de o sănătate fizică solidă. Aş vrea din toată inima!
Al D-tale, cu profundă afecţiune şi admiraţie,
P. Caraman
P.S.
Ceiace ţi-am spus mai sus nu porneşte din vreo intenţie de flatare; ar fi în contra naturii mele, căci mie mi-a repugnat întotdeauna aceasta. Şi nici nu m-ar putea suspecta cineva că porneşte dintr-un elan de exaltare, din lipsa spiritului critic. Cred că spiritul critic îl am treaz, chiar f[oarte] treaz şi într-o aşa măsură că uneori în hipostasul lui autocritic – devine de-a dreptul paralizant pentru mine. Aşadar, eu n-am făcut alta decît să constat o realitate de fapt, o fericită realitate. De altfel, un om cu talentul şi inteligenţa D-tale e mai conştient ca oricine de capacitatea şi forţele lui, despre valoarea propriei lui creaţii spirituale. Ceiace-mi spui în scrisoare şi ceiace mi-a spus şi Petre – cu privire la înlăturarea D-tale atîta timp dela postul modest dela Academie – m-a indignat şi m-a mîhnit mult. Indignarea mea se îndreaptă mai puţin spre odioşii căpcăuni, cari sunt vinovaţi de aceasta şi între cari capul Gr[aur] (recte Br[aurer]), capabil de orice infamie şi care, pare-se, a murit p[entru] ştiinţă de mult. (Am văzut ce a fost în stare să publice sub titlul Curs de lingvistică g[enerea]lă!) Ci indignarea mea îi vizează în primul rînd pe cîţiva din ceice aveau o datorie de onoare de a împiedica marea şi ruşinoasa infamie. Nu există p[entru] ei absolut nici-o justificare; nu poate exista. Mă gîndesc mai ales la d[omnul] I[orgu] I[ordan]. Acesta m-a făcut să-mi pierd orice iluzie despre el. Doamne, în ce lume trăim?? Şi lucrările D-tale ultime nu i-au turburat, nu le-au dat mustrări de conştiinţă?? Ori a vorbi la ei despre conştiinţă mi se pare totuna cu a vorbi despre cea mai fantasmagorică dintre utopii! Cît oare le va mai trebui să evolueze pînă să ajungă a-şi dobîndi o conştiinţă, fie ea oricît de rudimentară? Eu n-am ştiut nimic despre nedreptăţile ultime cu care ai fost gratificat. Te credeam liniştit acum. La fel, nu am ştiut nimic despre suferinţele fizice prin care ai trecut, ceiace m-a întristat. Petre, întors la Iaşi, mi-a povestit cît de mult te‑a necăjit şi el cu chestia cărţilor căutate de mine. Îţi cer scuze. În ce priveşte întîrzierea răspunsului meu, se datoreşte faptului că la noi în familie a fost grav bolnavă o cumnată (temperatură maximă mai multe zile) tocmai la venirea lui Petre din Bucureşti, am amînat deci anume.
Scrisoarea se află într-un plic obişnuit, de culoare maronie, cu următoarele inscripţii. Pe pagina recto: „Profesor universitar Gh[eorghe] Ivănescu, Str[ada] C[oman]dor Eug[eniu] Botez, 16, Raionul 1 Mai, Bucureşti”. Pe pagina verso: Exp[editor] P[etru] Caraman, Iaşi, Str[ada] Codrescu, 1, Iaşi” (nota edit. – E.M.).
* Continuare. Începutul în nr. 1-2, 2011, p. 35-41.