Pseudodiarium basarabean
Pentru tipar;)
;)
;)
Vara 1990
Duminică. Au sosit cele două invitaţii la Chişinău, de la Editură şi de la Uniunea Scriitorilor, dar bucuria cea mare este cărticica! Din Suedia, de la tipografie, ni s-a trimis primul exemplar dinFile din Biblie, în extraordinar de plăcuta prezentare a pictorului Isai Cârmu. Sărbătorim evenimentul, mai cu seamă pentru că tirajul a fost ridicat de la 50.000 la 80.000. Recitim textul introducerii şi scurtele comentarii. Elsa se întreabă dacă nu sunt prea seci pentru şcolari. Ca să nu mă mâhnească, adaugă repede: sunt texte folositoare, în alfabet latin, ce mai vrem? Visul lui Ion Druţă, visul nostru s-a împlinit! Iată că temerile lui Ion Ciocanu se vor spulbera.
Îl sun pe Radu şi-1 rog să meargă la consulatul sovietic de la Bonn, pentru a face rost de vizele de intrare. Independenţa Moldovei socialiste este deocamdată de „uz intern”.
Joi. Radu a obţinut vizele după ce a fost păgubit de 150 de mărci. Doritor să afle ce s-a scris în ruseşte pe foile anexate la paşapoarte, s-a adresat unui bătrânel care tocmai îşi terminase treburile acolo, rugându-l să-i traducă în germană parafa. Bătrânelul a cercetat cu atenţie documentele şi a rostit cu tristeţe în glas: „Scrie că se apropie sfârşitul lumii”. Acestea aflate, am început să ne pregătim bagajele. Plecăm în Basarabia!
Toamna 1990
Marţi. Ne-am decis să lăsăm „harabaua” la Iaşi, în curtea Mitropoliei, în paza Sf. Parascheva. La ora 10 aşteptam încrezători, gata de drum, pe domnul deputat (cel cu dulce rostire) care „va veni de la Chişinău să vă ia cu maşina oficială!”. Se face unu, se face două. Am refuzat toate invitaţiile la masă, mizând pe un borş basarabean sau cel puţin pe o oală de chişleag de Lăpuşna. „Tot aici sunteţi?”, ne întreabă din ce în ce mai mulţi cunoscuţi care se împiedică de noi. – „Tot...”
Miercuri. Dis-de-dimineaţă, un telefon la domnu Ţucu acasă ne repune în alertă. Va trebui să ne descurcăm până la Albiţa; dincolo de Prut, la Leuşeni, ne aşteaptă o maşină a Uniunii Scriitorilor.
Mihai a găsit benzină (cum?) şi are şi timp să ne ducă până la punctul de frontieră. Străbatem cu înfricoşătoare viteză Osoiul, Bohotinul şi alte sate vestite, apoi cotim spre lunca Prutului până la vamă. Ultima sută de metri Mihai o devorează aproape pe două roţi, în stilul unui Fangio moldav. Din gherete şi din tufişuri ţevi de arme automate se îndreaptă ameninţătoare spre noi. Comandantul punctului ne admonestează sever şi sonor şi ne face să credem că am scăpat ca prin urechile acului de la moarte prin glonţ. Scuza lui Mihai că a vrut să fie punctual nu prinde. Până la urmă, comandantul (luminiţe de umor în ochi) ne iartă şi se îngrijeşte personal să ne găsească un mijloc de transport până la vama sovietică, preţ de un kilometru. Suntem îmbarcaţi într-un microbuz plin ochi cu nişte moldoveni omenoşi şi trudiţi care se întorc de la Podu-Iloaiei unde au fraternizat agricol şi didactic. Dincolo de pod aşteptăm peste o oră la o barieră, „să se întoarcă schimbul de la masă”. E cald, e înăbuşitor de cald, dar nu ne putem mişca de pe locuri, din cauza bagajelor grămădite pe genunchi. În sfârşit avansăm. Coborâm la un pas de Mihai Cimpoi care ţine un buchet de garoafe în mână. Dăm să ne îmbrăţişăm, dar când cunoscutul critic oferă cu tandreţe buchetul Elsei, mâna energică a unui grănicer sovietic ne desparte. La un sfert de metru suntem încă două lumi deosebite. „Aici e graniţa”, ne transmite Cimpoi marcând o linie imaginară pe la vârful pantofilor săi frumos lustruiţi. Recăpătăm paşapoartele, ne putem îmbrăţişa...
Hotelul se numeşte „Chişinău” şi e supraaglomerat. La recepţie, Cimpoi stă cuminte la coadă şi tratează apoi cu o funcţionară obosită sau plictisită, într-o limbă pe care nu o înţelegem. Completăm anapoda fişele, bănuind doar noima rubricilor. Ni se dă cheia, urcăm şi găsim camera... ocupată. Dar în socialism totul se rezolvă: camerista strânge cu ajutorul nostru bagajele risipite pretutindeni în încăpere şi le ia să le depună undeva în altă parte. Ne instalăm când tocmai apare predecesorul. Un tânăr foarte politicos care pricepe că prezenţa noastră masivă nu-i lasă nicio şansă de a-şi recuceri locul. Ne despărţim aproape amici, după ce am conversat fiecare în altă limbă. Încep să aţipesc când Elsa anunţă calm şi grav, ca într-un comunicat militar, că ne aflăm pe picior de război. Ce se întâmplase? De la baie, de sub pervaz, dintre podele, din zeci de găuri, cohorte de gândaci costelivi şi mustăcioşi – specia Blatta orientalis – invadaseră camera, foşcăind prin rufe, peste „Literatura şi Arta”, de pe masă, peste prescura dăruită de măicuţa de la Mitropolie. Preferăm să coborâm să-l aşteptăm în hol pe Mihai Cimpoi care ne conduce la Uniune. Elsa mă conjură să nu suflu niciun cuvânt despre terifianta invazie, fiindcă „ar fi o lipsă de politeţe”.
La sediul de pe uliţa Kievului, care acum a devenit strada 31 august (ziua biruinţei graiului), coborâm în pivniţă, la bar, unde ne înbăiem în atmosfera de veselă şi gălăgioasă frăţietate, înceţoşată de miresmele grătarului şi însufleţită de vinuri cu nume franţuzeşti. Admirăm retorica băştinaşă la desele toasturi obligatorii, de fiecare dată un lung monolog sau poate un dialog cu propriul pahar. Pe mese se îngrămădesc farfurii cu o risipă de gustări asortate dar neglijate, de fapt un pretext pentru a putea bea. Suntem priviţi cu îngăduinţă că nu putem ţine pasul cu gazdele. Către miezul nopţii ni se anunţă că au sosit ieşenii. Cineva pronunţă chiar numele Iacoban. Încercăm să explicăm de ce nu mai putem rămâne, însă nimeni nu ne înţelege. Uşa se deschide şi apar, salutaţi cu urale, doar întreprinzătorii editori ai revistei „Moldova”, Ştefanachi şi Panaite. Suntem scutiţi de gesturi penibile. Noii veniţi scot din genţile lor doldora volume de poezie cu care suntem miluiţi şi noi, reviste, biblii şi (tumult!) o sticlă de Havanna Club pe care mâini harnice o desfundară cu repeziciune. Răutăcios, încep să critic biblia adusă, ba că-i într-o românească aproximativă, ba că-i sectară, dar nu mă ascultă decât bucătarul care o mângâie cu pietate: „Ce mai vreţi, scrie sau nu scrie Biblia pe ea?”.
Poetul Ms. ne transportă la hotel şi ne despărţim după ce el ne asigură că mâine, la zece fără un sfert, precis ne va lua din faţa hotelului, „ca să fim punctuali la deschiderea congresului”.
Joi. O noapte de pomină. Bestiile mici şi-au înteţit activitatea. Am ascuns câteva lucruri în frigider ca să le feresc de percheziţia lăbuţelor răpănoase. Au intrat şi acolo. În zori, în baia îngustă ne străduim să nu ne atingem de burlanele burduhănoase ale canalizării care coboară de la etajele superioare şi picură suspect.
La nouă jumătate suntem în faţa hotelului. Plouă. După o oră, Elsa începe să arate interes pentru taxiurile şi maşinile particulare care se opresc în piaţă, deşartă pasagerii şi rămân goale, adăstând. Adăpostit de ploaie, stau şi urmăresc de la distanţă cum aleargă de la un vehicol la altul, realizând după fiecare interpelare decepţia ei... Ne avântăm într-un troleibuz – primul sosit în staţie – şi, după anchete migăloase printre călători, declar solemn că suntem pe drumul cel bun. Bineînţeles că Elsa ştia asta dinainte; m-a lăsat să mă agit ca să-mi facă plăcere.
Uzi de ploaie, dezbumbaţi, cu ochelarii aburiţi, intrăm în sala de şedinţe a Uniunii Scriitorilor, în lumina orbitoare a reflectoarelor televiziunii. Căutăm să aflăm un loc mai ferit pentru a ne trage sufletul, când ne pomenim poftiţi în „prezidiu”, acea înjghebare familiară adunărilor din est, dar neobişnuită unor cetăţeni apuseni de rând. Ne căţărăm printre flori, peste şerpăria cablurilor electrice, pe scenă, unde ni se face loc pe nişte scăunele, după ce ne-am îmbrăţişat îndelung cu cei mai mulţi dintre cei înghesuiţi acolo. Într-un târziu îmi dau seama că stau lângă Ion Druţă şi îmi arăt prea vădit bucuria, fapt pe care oratorul de la tribună, scriitorul transnistrian Beşleagă, îl remarcă cu delicată ironie coram publico, fără să mai vorbesc de privirea tăioasă a Elsei. Asta mă face să mă decid să o trădez şi să-i povestesc bădiei Ion păţaniile din hotel. Dar mai întâi ascult ce se vorbeşte. Excelent raportul lui Beşleagă. Reţin apoi maiestuoasa prezenţă a Leonidei Lari, din a cărei cuvântare respiră toată suferinţa Basarabiei, veac de veac. Mi se pare că unitatea scriitorilor care au fost plămada resurecţiei naţionale începe să se destrame. Îndemnul la unire al Preşedintelui Consiliului de Miniştri, Mircea Druc, este o lecţie de realism rece, logică, servită cu mult bun simţ. Prieteni din România ne-au sfătuit insistent să-l căutăm (de fapt îl invitasem astă vară la Freiburg cu ceilalţi zece scriitori; n-a venit pentru că intrase în guvern), atât pe el, cât şi pe Ion Ungureanu, genialul regizor, ministrul culturii, dar cum să-i abordezi? E destul oare să doreşti ceva cu intensitate, ca să se împlinească?
...La masă cu soţii Druc, cu Ion Ungureanu şi Ion Druţă. Nu s-a întâmplat nicio minune, nu s-au făcut recomandaţii, nu ne-am rugat de nimeni ca să ajungem aici.
Ceauşescu s-a străduit să înăbuşe cea mai benignă virtute a spaţiului românesc, ospitalitatea (şi, în parte, i-a reuşit), virtute care stă în puterea celui bogat şi a celui sărac, care „omeneşte”, adică, îi redă omului toate atributele sale de fiinţă superioară, chip după chipul Creatorului. La antipod, conducătorii Basarabiei de azi, adânc legaţi de sfinţenia tradiţiei, oficiază ospitalitatea cu simplitate, fără emfază, fără capricii tutelare, fără orgoliul celui ce dăruieşte. Străinul e primit cu cinste ca în umbra stejarului Mamvri. Noi, veniţi de foarte departe, fiind cei mai „străini”, am fost poftiţi să stăm cel mai aproape. Mai mult, premierul îşi trimite maşina cu primul său consilier ca să ne mute de la „Chişinău” şi, lipsit astfel de mijloc de transport, se duce pe jos la serviciu. Sobrietatea prânzului mă face să gândesc că nu de multă vreme pe aici se lăfăiau în dezmăţ şi necuviinţă specimene de teapa unui Brejnev, pe care Republica îl alinta unanim cu nume de râmător. E o mutaţie semnificativă pentru tot ce face această conducere nouă. Câte ar putea învăţa de la fraţii lor basarabeni liderii României, dacă ar scăpa din înfeudarea blestemului ceauşist. Încep să visez: ce-ar fi, dacă la următoarele alegeri, urmând înţelepciunea celor de la 1859, românii ar chema căpeteniile basarabene să-i conducă? Cei ce ar ceda jilţurile guvernamentale, ar binemerita de la patrie.
Îmi mai dau seama, ascultând conversaţia de la masă, cât de importantă a fost şi este contribuţia lui Ion Druţă la deşteptarea obştească.Din surghiunul lui de la Moscova şi-a făcut o platformă de onoare de pe care – patriarh şi profet – îndeamnă şi mustră, învaţă. Şi acum, aici, sugestiile sale, prezentate sub formă de învăţături folositoare, conving, cuceresc: redresarea Bisericii, împroprietărirea ţăranilor, aducerea în faţa unui tribunal internaţional a celor ce au iniţiat şi promovat stagnarea, iată temele ce vor mişca guvernul şi scriitorimea.
Seara, acelaşi consum de energie la barul de la subsol. Pregătim cu deputatul (cel cu dulce rostire) un program detaliat pentru zilele următoare: vizite la ţară, la Universitate, la câteva ateliere de pictori. Ne dăm întâlnire pe a doua zi şi ne bucurăm de liniştea, confortul şi serviciile noului hotel.
Vineri. Micul dejun împreună cu bădia Ion, ministrul, şi soţia sa, care ne impresionează prin bun gust şi fineţe. De fapt, ca totdeauna, conducerea sfatului e preluată de Ion Druţă, cu strategia lui de excelent narator. Aşa era desigur şi Homer...
Deputatul (cel cu dulce rostire) nu vine. Aflăm la Uniune că un alt scriitor, Cp., ne va conduce. Într-adevăr, plecăm în compania unui bărbat binefăcut care, în primii zece km, ne explică o metodă inventată de Domnia Sa pentru a învăţa limbi străine prin hipnoză. Poposim la un cămin cultural, unde Cp. vrea să afle adresa unei doamne binevoitoare (programată de deputatul [cel cu dulce rostire] întru ospeţia noastră), dar trebuie să aştepte douăzeci de minute până singurii prezenţi, membrii unui taraf la repetiţie, îşi întrerup executarea unui potpuriu îndrăcit. Găsim adresa, nu şi pe doamna binevoitoare. O luăm spre mănăstirea Căpriana, ctitoria lui Alexandru cel Bun, unde am mai fost şi anul trecut, când sfântul lăcaş tocmai începuse să „lucreze”, cum se zice pe aici. Toată coasta e un şantier harnic, un iureş al libertăţii materializate. Ne conduce un călugăr care, cu mândrie, ne arată realizări şi planuri. De departe se vede enorma râvnă dublată de enorma lipsă de gust. Un kitsch pravoslavnic se întinde, se prelinge, se lăţeşte peste una dintre cele mai frumoase aşezări din lume. Poate la acest loc se gândise acel scriitor german care prin anii ’50 îmi spunea la Köln: „Dacă Dumnezeu şi-ar căuta un loc de şedere pe pământ, n-ar găsi altul mai frumos decât plaiurile Basarabiei, aşa cum am cunoscut-o eu”. Dar se vede că Dumnezeu a dat locul acesta în arendă. Cp., profesor de liceu, povesteşte că vara trecută şi-a adus elevii aici într-o tabără de trei zile. Ce păcat că frumuseţii naturii nu i se adaugă frumuseţea zidirilor omeneşti.
La Bacioi mai este conacul lui Alexandru Neaga, cel care a fost deportat cu fiul său chiar din 1940 şi s-a stins în gheţăria Siberiei. Am mai vrea să vizităm şi altceva, dar „nu mai este benzină”. Ne întoarcem pe la Arhiepiscopie unde vrem să oferim Vlădicăi primul volum din „Monumenta”. Secretarul pare-mi-se, un călugăr întunecat, lăţos şi bănuitor, îmi ia un interogatoriu mai dihai ca la miliţie. Simt cum îmi creşte revolta şi, ca să nu sudui o faţă bisericească, îi pun cartea pe masă şi-i întorc spatele furios. Toată după-amiaza aşteptăm la Uniune rezultatul alegerilor. Seara târziu îl putem felicita în sfârşit pe noul preşedinte, Mihai Cimpoi, convinşi că a ieşit formula cea mai bună.
Sâmbătă. Începem să ne facem griji cum şi când vom pleca înapoi. La Iaşi e greu de telefonat, o telegramă nu mai ajunge. Oricum avem nevoie de ajutor ca să trecem Prutul. Deputatul (cel cu dulce rostire) nu mai e de găsit. Ni se spune că bucuria de a ne fi revăzut – cum ar spune Cantemir – l-a îngropat de tot în mormântul drojdiilor şi l-a înfăşurat, şi legat în savoanele vinului. Asta înseamnă că s-a schimbat şi programul de azi. Vizităm oraşul înfrumuseţat de soare. Colindăm străzile, intrăm în magazine, mergem la piaţă şi înţelegem că toate nefericirile care s-au abătut în România în ultimii 45 de ani au venit din acest imperiu calic şi groaznic în a cărei buză ne aflăm. Ce rost a mai avut graniţa de la Prut, când peste tot a bântuit acelaşi dispreţ faţă de om, acelaşi cult al urâciunii sau, poate, a fost numai pentru a creşte îndoit suferinţele unui popor.
Seara o vizită cu ministrul, doamna sa şi Ion Druţă la părintele C. E atâta belşug pregătit, atâta îndemn de a gusta din toate, că, abstinent fiind, te ridici ameţit de la masa unde s-a oficiat măreţul tipic al ospitalităţii moldoveneşti. Constatăm, din cele auzite, dar şi după impresiile de la Căpriana, că Biserica întârzie să se alăture răscolitorului fenomen naţional, că îi lipsesc cadrele de elită, că mulţi dintre „lucrătorii” ei se mai comportă încă aşa cum i-a format diabolica stăpânire ce se destrama acum.
Ministrul află că ne îngrijorăm de plecare şi se oferă să telefoneze personal la Iaşi, la domnu Ţucu, ca să-1 roage, din partea noastră, pe Mihai să ne aştepte mâine la orele cinci la Albiţa. Îndrăznim să îngânăm: „Dar până acolo?” – „O să fiţi la ora dorită la frontieră.”
Duminică. Străbatem cu Ion Druţă străzile tinereţii lui. Ne oprim la cafeneaua cu cele mai multe amintiri, care nu seamănă nici cu suratele ei vieneze, nici cu acelea greceşti. Pe când Elsa se înşiră cu maestrul la coada de la tejghea, eu păzesc locurile la o măsuţă şubredă şi oablă. Se stă în picioare, cot la cot cu vecinii. Ieşim şi ne bucurăm de lumina soarelui. La catedrala în reparaţie e slujbă. Pe o bancă în parc dna S. plânge neostoit pe umărul soţului: „Aşa de tânără, s-a dus. Intru în camera acum goală a fetiţei şi mă cuprinde disperarea... S-a dus”. Înţelegem că e vorba de un deces şi prezentăm condoleanţe. Am greşit. Juna copilă nu a murit, ci a plecat cu miile de bursieri basarabeni în România pentru a studia la Iaşi, la o sută de km deci, peste Prut. Ne reamintim cuvântul lui Mircea Druc, la meetingul de despărţire, ieri: „Nu vă trimitem la moarte sau să omorâţi oameni ca în Afganistan, ci vă trimitem la carte, în România...”. Între timp, zeci de mii de oameni s-au adunat într-o disciplină impecabila la statuia lui Ştefan cel Mare. La marginea mulţimii s-au instalat măsuţe cu răcoritoare şi gustări apetisante, curate, aranjate cu gust, cum n-am mai văzut nicăieri în tot Imperiul de Răsărit, adică fără jegul, sărăcia şi urâţenia specifică socialismului. Ne însoţeşte venerabilul I. C. Ciobanu. Suntem mişcaţi de prietenia care ne-o arată, bănuind că vrea să scuze eventuale „neplăceri” de-ale noastre, de care nu poate fi vorba. Adunarea e condusă cu acribie democratică de Ion Hadârcă. Cu Ion Druţă şi Mihai Cimpoi suntem poftiţi şi noi pe estradă, unde suntem prezentaţi publicului. Vorbeşte Druţă, vorbeşte Cimpoi, trebuie să vorbesc şi eu şi-mi aud vocea schimbată de difuzoarele depărtate. Prezint pe cât pot File din Biblie, spunând că „limba vechilor cazanii” nu trebuie numai slăvită, cântată, ci şi vorbită. E un îndemn şi către cler, să slujească şi să se roage în limba maternă. Dacă aş fi ştiut să vorbesc în slogane, desigur că mesajul meu ar fi fost mai eficient. Mă uit la oamenii adunaţi, fiecare – o persoană, o prezenţă, nu mase scandând uniform, nici trupe machiate după interesul führerilor. Faţă de scepticismul celor de peste Prut, aici impresionează candoarea care face ca utopiile să se prefacă în realităţi, te cucereşte conştiinţa civică aplicată şi constaţi că legătura dintre sat şi oraş, vie, organică, este secretul succesului. Elsa primeşte flori din toate părţile. Le depunem cu pietate la statuia lui Ştefan, mâhniţi că nu avem sufletul curat şi înfrigurat al basarabenilor.
La masă cu Ion Druţă, Mihai Cimpoi şi cu ministrul, care şi-a condus soţia la aeroport, şi ne înştiinţează că ne va însoţi cu maşina lui până la frontieră. Protestăm politicos dar anemic; se vede de la o poştă că perspectiva unui taifas prelungit cu el ne încântă.
Făcând bilanţul, notăm cu durere că Uniunea Scriitorilor din România nu a luat act de congresul de la Chişinău. Ca motive s-ar putea evoca prezenţa lui A. Păunescu la festivităţile din august aici şi articolul revoltător de generos al cuviosului întru românime Grigore Vieru din „Literatura şi Arta”, în care îngeraşul Adrian capătă medalie şi coroniţă. Noi, cei din afară, am încercat în zădar să le explicăm prietenilor noştri că meseria de român nu ajunge pentru dezlegarea tuturor păcatelor. În cazul A.P. ni s-a spus: „Ce vreţi, a venit la baştina lui”. De unde se vede că vorba veche s-a mai schimbat, – nasc şi la Moldova neoameni.
Maşina oficială se leagănă pe şoseaua dreaptă ca o corabie chinezească în taifun. Gheorghiţă, timonierul pe uscat, o mână sigur; lângă el, scrutând viitorul, noul preşedinte Cimpoi. În spate lungile picioare îndoite ale ministrului, alături – noi. „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă...”, versurile lui Arghezi nu se potrivesc, pentru că splendoarea toamnelor basarabene nu acceptă gradaţia. Alunecăm pe lângă dealuri care ne sunt familiare, fiindcă le-am întâlnit în pictura lui Horia Bernea. Ce ţară bogată! Păduri, vii, lacuri, lanuri de aur... Dar, ca în basmele cu vrăjitoarea, simţi în spate suflul otrăvit al primejdiei. Cernobâluri de toate calibrele răspândesc peste acest Eden moartea. Ministrul vrea să afle de la Gheorghiţă numele tuturor copacilor care ni se apleacă în cale, dar acesta e preocupat de a depăşi camioane şi de a ocoli miliţieni proptiţi în mijlocul şoselei.
Coada la frontieră începe ca la zece verste înainte de vamă. Un fluviu de autoturisme, toate la fel, parcă icnind sub povara portbagajelor, aşteaptă (până la şase zile – cum ni se spune) să treacă graniţa. De-a dreapta şi de-a stânga drumului împrejurimile sunt ca un câmp de bătălie, o imensă ladă de gunoi în care mişună noii turişti. Turism modern. Dorul de ducă a cuprins şi sfânta Roşie, o armată de data asta paşnică se revarsă spre Europa.
Depăşim, depăşim, depăşim. În fruntea coloanei, la stop, grănicerii salută ceremonios maşina cu număr special. Ministrul coboară şi se înalţă, îndreptându-şi foarfeca picioarelor la lungimea normală; grănicerii se fac mici cu toată măreţia chipiilor lor rotunde. Se duc tratative. Mihai Cimpoi, doar cu legitimaţie de membru al Parlamentului, nu poate trece; lui Gheorghiţă îi lipseşte o ştampilă; numai ministrul, posesor al unui paşaport diplomatic, şi noi, apusenii, avem dreptul să părăsim împărăţia fericirilor socialiste. Cum însă? Ministrul se uită la ceas: „Cinci fără un sfert. Gheorghiţă, ai zece minute să mă înveţi cum se conduce namila asta! Ascultător, Gh. începe să-i arate rostul manivelelor şi butoanelor. Elsa intervine îngrijorată, explicând că,pe lângă imunitatea diplomatică, e nevoie şi de un permis de conducere care nu se poate obţine în cele cinci minute ce ar mai rămâne după instructaj, presupunând că acesta ar avea succesul scontat. Se oferă, mai în glumă, să preia ea volanul şi iată că şi grănicerii, şi Gheorghiţă, şi ministrul o iau în serios. Pornim în trei. Maşina a scos nişte sunete de sirenă răguşită (o fi simţit ea ceva) de cum s-a atins Elsa de ea, apoi s-a supus şi s-a aşternut la drum, săltând ca un broscoi uriaş. La cinci fără cinci suntem în România. Mihai, domnu Ţucu – a venit chiar şi Radu – ne întâmpină uluiţi de punctualitatea şi buna noastră dispoziţie. „Credeam că o să vă aşteptăm o săptămână!” Elsa şi cu mine surâdem ca Phileas Fogg şi Passepartout întorşi acasă şi ne înclinăm însemnând cu mâna spre ministru: „Dumnealui!”.
Nu mai povestesc că am sabotat dorinţa ministrului de a conduce maşina singur înapoi, că am uneltit cu vameşii români să-i „bage”un şofer până la pichetul sovietic. Nu pentru că n-am fi avut încredere în capacitatea lui de conducător..., dar Prutul, se ştie din istorie, a fost totdeauna o piază rea.
Mihai demarează. „Trecem prin Huşi?”