Patologia incomunicării postmoderne şi terapia prin cuvânt
Pentru tiparÎntre fiinţă, ca termen generic, şi om, ca particularizare spirituală a conceptului, viaţa îşi construieşte templul cu migală sisifică, deconspirând locul în care timpul etern şi-a ales obârşia. În geometria spiritualităţii, conjuncţia clipei efemere cu eternitatea se produce, indubitabil, ca reacţie la sentimentul tragic ce tinde, din ce în ce mai mult, să copleşească omul contemporan. Aici, la răscruce, între sacru şi profan, cuvântul îşi reconfigurează virtuţile demiurgice, privind princiar mileniul al III-lea, ca pe un moment firesc pe axa trecerii dinspre ieri către mâine. Tocmai prin perenitatea statutului său, cuvântul evocă voinţa divină care l-a creat în momentul Facerii. El a fost primul la începuturi, apoi a venit şi omul, din aceeaşi voinţă divină, ca expresie a miracolului germinaţiei din sinea Cuvântului. Şi omul s-a născut ca semn al materialităţii, după chipul şi asemănarea Creatorului universal.
Împreună, cuvântul şi omul său, au început să cunoască Lumea, într-o lucrare comună, care, prin metaforă, a dat măsura proiecţiei în absolut a chipului visat al universului concret.
Pare o poveste – poate şi este, un gen de amăgire metaforizantă –, dar miracolul acestei convieţuiri a cuvântului cu omul a declanşat un proces de infinită şlefuire a conceptului de existenţă, dincolo de aspectul concret, biologic. În cuvânt, spre exemplu, floarea nu este un simplu obiect care ornamentează Lumea văzută, ci devine un mecanism care declanşează în spiritul omului, procesul raportării acestuia la frumos, ca spaţiu al libertăţii de a accede în zona aceea de clar-obscur dintre vis şi realitate. Cuvântul creează fiinţei, care îl poartă deopotrivă pe buze şi în străfundul sufletului, sentimentul înnobilării, prin cuminecare. Acolo, la graniţa dintre văzut şi nevăzut, spusul şi nespusul converg, reconfigurând fiinţa celui care explorează viaţa de dincolo de concretul obiectelor înconjurătoare.
Virtuţile demiurgice ale cuvântului se susţin tocmai prin acest proces complex, ignorând puterea oarbă a forţelor care, cu aroganţă, îşi adjudecă dreptul de a le domina. Cuvântul nu a îmbătrânit, pentru că în el există atâta spaţiu, cât să încapă, fără rest, la împărţirea erelor, toată lumea istorică şi existenţa ei construită din lanţul evenimentelor. El rămâne singura valoare perenă în raport cu toate celelalte care s-au născut istoric, deci trecător.
În mileniul al III-lea, fiinţa concretă a omului modern trăieşte cu sentimentul fricii de tirania timpului care, ameţitor, îşi derulează firul, lăsând să se întrevadă sfârşitul inexorabil. E, fireşte, sentimentul construit la suprafaţa lucrurilor, iar nu în miezul cuvântului. Acolo, în adâncuri semnificative, timpul nu corodează şi nici nu muşcă din integritatea vieţii, ci îi sporeşte demiurgic, într-un perpetuum mobile, spaţiul existenţial, construind dimensiunea cealaltă, nevăzută, a fiinţei – spiritul. E gestul de supremă condescendenţă în raport cu omul mileniului în care ne aflăm.
Cuminecarea din timpul sacru originar a devenit astăzi comunicare, conjugând acţiuni de punere în comun, spre împlinire; astfel, se construieşte locul geometric al verbului latin labor – labores, în varianta postmodernă a infinitivului lung: colaborare. Pentru a se sustrage crizei identitare contemporane, fiinţa umană îşi caută asiduu un loc de vieţuire spirituală sub semnul lui împreună cu. Omul conştientizează, forţat de istorie, imposibilitatea supravieţuirii solitare. Fie şi animat de nostalgia originilor sale, spiritul adamic dezarmează în faţa modelului existenţial contemporan, lăsând să se dezvolte noul concept de comunicare. La integrarea în acest spirit nou, fiinţa are şansa redefinirii propriei identităţi, prin reconfigurarea modelului social integrator. Solitudinea spirituală, conjugată cu avariţia în planul materialităţii, poate naşte o a doua izgonire din Rai, aceea a omului modern, prizonier al istoriei. Aici îşi are originea criza identitară contemporană, generatoare a unei patologii a incomunicării, a izolării, a unei asumări îndrăzneţe de către omul contemporan a solitudinii postmoderne. Simţind alienarea de cuvântul dat la Facerea Lumii, din raţiuni terapeutice, omul apelează la spaţiul virtual, în care grupurile de socializare îi dau sentimentul apartenenţei la o lume încă vie. În concretul biologic al existenţei sale, omul descoperă un hiatus care adânceşte prăpastia dintre el şi lumea concretă, aducându-i ofrandă propriul destin eşuat social.
Întoarcerea la virtuţile demiurgice ale cuvântului, valorizarea spiritului colectiv în raport cu individualitatea, reconfigurarea spaţiului comunicării reale, ca alternativă la cea virtuală, pot da, prin convergenţă, răscrucea existenţială a omului mileniului al III-lea. Şi pentru a răspunde spiritului interogativ al acestuia, quo vadis găseşte soluţia viabilă în comunicarea prin cuvânt, redescoperindu-i puterea sacră de a construi, mai presus de aceea de a distruge.
Pledoaria pentru comunicare, dincolo de timpul istoric, deschide accesul la dimensiunea sacră a vieţii concrete proiectate în spirit. Istoria devine, astfel, anacronică, semn al păcatului originar, reeditat clipă de clipă, prin suma faptelor trecătoare, alterate de uitarea colectivă. Memoria fizică refuză informaţia. Accesul la date este asigurat prin punerea în mişcare a spaţiului virtual.
Ceea ce nu poate fi accesat în acest mod este spiritul cuvântului, latura lui sensibilă, care asigură umanizarea lumii tehnicizate excesiv de civilizaţie. Şansa păstrării fiinţei noastre spirituale în contextul istoric al mileniului al III-lea se află în atitudinea faţă de cuvânt, ca singurul purtător al spiritului dincolo de perisabilitatea biologicului din noi.