Gramaticalizarea, etapa decisivă în procesul istoric de unificare a românei literare
Pentru tipar1. În Republica Moldova, după felul cum discută unii (la radio, în ziare şi la televiziune) despre noţiunea de limbă literară (limbă oficială), poţi crede, contrar adevărului ştiinţific, că o limbă oficială într-un stat naţional nu este altceva decât un produs de-a gata, convenţional, la care te poţi referi oricum şi în orice context. Din păcate, situaţia este de altă natură, or, limba literară este expresia istorică a vieţii şi culturii unui popor, alcătuind aspectul normat, îngrijit şi unic al limbii naţionale. Limbă scrisă nu reflectă doar un moment istoric, ci este o operă de veacuri a unui popor, iar calificativul de limbă literară şi-l dobândeşte abia întrunind o serie de trăsături lingvistice, care au la bază particularităţi generale şi specifice ale comunităţii de vorbitori ce utilizează această limbă. Existenţa şi funcţionarea unei limbi literare (a unei limbi de cultură) într-un stat este o problemă ce ţine de demnitatea poporului care vorbeşte această limbă şi nimeni nu are dreptul să atenteze la statutul ei sfânt, la adevărul ei ştiinţific.
Cu certitudine, particularităţile noţiunii de limbă literară le întruneşte şi limba română, care nu a apărut spontan în Republica Moldova după 1989 şi nici nu este o creaţie proprie a basarabenilor, ci constituie o lucrare comună, expresie a unui efort colectiv al cărturarilor din toate cele trei provincii ale Daciei (Muntenia, Moldova şi Transilvania), efort care s-a produs, bineînţeles, nu într-un singur moment istoric anumit, ci într-un răstimp de câteva secole. Actuala limbă oficială de la Chişinău s-a format, aşadar, prin contribuţia tuturor graiurilor dacoromâne şi „desăvârşirea ei se va face tot pe această cale”1.
Limba noastră, limba română literară, aşa cum bine se ştie, a fost fixată la început prin cărţile sfinte ale diaconului Coresi de la Braşov, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea (între anii 1559-1582); mai târziu, aceeaşi limbă biblică, pătrunzând prin biserică în graiul comun din toate regiunile vorbitoare ale românei, a înregistrat una dintre premisele esenţiale pentru crearea şi păstrarea unităţii ei, chiar şi în acele teritorii care au fost despărţite politiceşte în vremuri de restrişte. De aceea, recunoscând în tipăriturile diaconului Coresi punctul de plecare al procesului de cristalizare a românei literare, nu putem să ne facem o imagine clară a formării ei complete, decât urmărind-o de-a lungul timpului, etapă cu etapă2. Dintre toate epocile istorice de evoluţie şi dezvoltare a limbii literare, gramaticalizarea, se ştie, a fost cea mai dificilă, cea mai importantă şi cea mai complexă, fapt pe care vom încerca să-l demonstrăm, cel puţin în parte, în continuarea acestui articol.
2. Din punctul de vedere al istoriei unei limbi literare, gramaticalizarea nu reprezintă un aspect structural în sine, strict, prin care s-ar avea în vedere numai tratarea morfologică şi sintactică a faptelor de limbă. Gramaticalizarea marchează o perioadă istorică decisivă, întrucât stabilirea normelor lingvistice caracteristice are loc pe baza sistemului propriu-zis al unei limbi naţionale.
Despre gramaticalizarea limbii române literare susţinem că a constituit un moment de anvergură în evoluţia limbii române literare, fiindcă astfel s-a impus unificarea românei scrise în raport cu structura graiurilor dacoromâne. Prin gramaticalizare s-a realizat unificarea limbii noastre de cultură, stabilindu-se un bloc comun de norme, care, de altfel, reprezentau şi subdialectele, deosebite în vorbire. Etapa gramaticalizării limbii române literare se suprapune Epocii Moderne (1780-1881), decisivă pentru destinul istoric nu numai al limbii, dar şi al culturii noastre naţionale. În plus, acest proces a fost şi rămâne a fi semnificativ şi pentru faptul că a marcat în sine modernizarea propriu-zisă a limbii noastre, înregistrând un nivel de cizelare notabil în anul 1881.
Cele mai mari dificultăţi s-au inregistrat în perioada de tranziţie (1780-1840) a Epocii Moderne, când primii gramatişti şi lexicografi ai limbii române literare erau nevoiţi să trudească în condiţii extrem de complicate, elaborând primele cărţi de gramatică şi cele dintâi dicţionare ale limbii materne înaintea apariţiei literaturii artistice româneşti originale. Drept rezultat, o parte dintre aceste gramatici şi dicţionare, în scurt timp, şi-au pierdut valoarea iniţială. Unele totuşi, foarte importante pe atunci, şi-au păstrat actualitatea şi până în prezent. Dintre aceste scrieri normative de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, care s-au impus cu deosebire, am putea numi trei. Prima, în acest sens, este cartea lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (Elemente ale limbii dacoromanice sau valahice), care a apărut în anul 1780, la Viena, fiind cea dintâi gramatică românească tipărită. Scrisă în limba latină, lucrarea invocă şi exemple din limba română (anterior acestei cărţi de gramatică au mai fost elaborate încă două, care au rămas în manuscris: una de D. E. Braşoveanul şi alta de călugărul Macarie).
În prefaţă, autorul Gh. Şincai menţionează că „unicul scop al acestei lucrări este perfecţionarea limbii materne”4. Lucrarea cuprinde patru capitole (I. Ortografia, II. Etimologia, III. Sintaxa, IV. Formarea cuvintelor), iar la sfârşit este prezentat şi un mic glosar român-latin. Această gramatică, deşi era destinată învăţării limbii române, se afla sub influenţa structurilor latineşti, autorii Gh. Şincai şi Samuil Micu propunând un sistem eminamente latinesc limbii noastre.
Totuşi această carte de gramatică a fost foarte semnificativă, întrucât conţinea formulări, pentru prima dată în mod sistematic, ale celor mai importante legi fonetice proprii limbii române. Utilizând terminologia şi clasificările gramaticilor latineşti, mai potrivite structurii limbii române, cei doi autori au făcut un însemnat pas înainte faţă de predecesorii lor, care folosiseră o terminologie slavonă dificilă.
Lucrarea respectivă marchează începuturile terminologiei gramaticale româneşti. Cartea face şi dovada argumentului că ar fi ireală gramaticalizarea limbii române literare în afara factorilor limbii de origine – limba latină.
Cea de-a doua lucrare normativă de mare valoare constituie, de fapt, şi prima carte de gramatică românească, tipărită şi scrisă în limba română. Ea a fost elaborată de către boierul muntean Ienăchiţă Văcărescu şi se intitulează Observaţii sau băgări de seamă asupra regulilor şi orânduielilor gramaticii româneşti. Lucrarea a fost tipărită la Râmnic şi la Viena, fiind destinată în special şcolilor din Muntenia. Cărturarul Ienăchiţă Văcărescu a înţeles corect rolul primordial pe care îl au lucrările de gramatică în viaţa limbilor de cultură, îndeosebi în realizarea unităţii şi stabilităţii lor. În această lucrare se constată şi importanţa textelor literar-artistice scrise în limba română, pentru fixarea normelor literare. Autorul este obiectiv în aprecierea faptelor de limbă şi conştient de importanţa gramaticii sale în procesul de formare a limbii române literare. Boierul Ienăchiţă Văcărescu a fost nevoit să-şi inventeze singur terminologia gramaticală, fiindcă predecesorii săi au utilizat nişte termeni calchiaţi după slavonă, greacă şi latină5. Dar, din păcate, şi termenii gramaticali propuşi de I. Văcărescu aproape din start s-au dovedit a fi artificiali şi impracticabili.
În pofida neajunsurilor, cartea îşi revendică importanţa pentru scrierea normativă românească, întrucât grămăticul I. Văcărescu a lansat primul ideea scrierii cărţilor de gramatică în limba română, realizând, astfel, opera de pionierat în acest sens, pentru care nu exista nicio tradiţie la noi în secolul al XVIII-lea. Prin studiul lui Ienăchiţă Văcărescu, „s-a deschis seria gramaticilor scrise şi tipărite în limba română, ceea ce a exercitat o importantă influenţă asupra învăţaţilor,care au realizat astfel de scrieri mai târziu”6.
Cea de-a treia lucrare normativă, de cea mai mare importanţă pentru gramaticalizarea limbii române literare, apare în anul 1828, la Sibiu, şi este elaborată de Ion Heliade Rădulescu, având un titlu simplu şi expresiv: Gramatica românească. Această lucrare devine, la scurt timp după publicare, cea mai cunoscută şi cea mai izbutită lucrare normativă a exprimării culte româneşti din perioada de tranziţie a Epocii Moderne, demonstrându-se caracterul distinct al normelor româneşti de cele latineşti. Gramatica românească de la 1828 este apreciată şi citată în special pentru ideile expuse în „Prefaţă”, referitoare la ortografie şi la căile principale de modernizare a lexicului. Fiind structurată după modelul unei gramatici franceze a lui Charles Constant Le Tellier şi înaripată de ideile înaintate de predecesorul său Paul Iorgovici7, lucrarea lui I. H. Rădulescu se distinge faţă de scrierile similare apărute până atunci printr-o structură mai elegantă şi mai adecvată descrierii sistemului gramatical românesc, printr-o terminologie surprinzător de modernă şi, mai cu seamă, prin claritatea şi concizia cu care sunt formulate normele gramaticale. Această carte a contribuit la impunerea bazei munteneşti a limbii române literare.
În Gramatica românească a lui I. H. Rădulescu se subliniază şi rolul scriitorilor în procesul de gramaticalizare a limbii române, susţinându-se că scriitorii nu trebuie numai să selecteze lexeme din uzul general, dar să-şi alcătuiască cuvinte noi, îmbogăţind astfel resursele orale şi scrise.
Autorul acestei gramatici face distincţie dintre consoana fricativă „j” şi africata „gi”, „ge”, recomandându-se numai rostirile africate pentru cuvintele: privilegiu, logică, registru ş.a. Pentru a distinge în rostire „gi”, „ge” de „ghi”, „ghe” şi „ci”, „ce” de „chi”, „che”, autorul a insistat pentru introducerea lui „h” mut8.
În această carte, pentru prima dată, se optează pentru o stabilizare a terminologiei lingvistice româneşti, încetăţenind încă din acea perioadă unii termeni gramaticali care au rămas a fi actuali şi până în prezent: articol, verb, a conjuga, conjugare, prezent, infinitiv, vocale, consoane, singular, plural şi altele.
Gramatica românească de la 1828 a contribuit şi la îmbogăţirea lexicului românesc cu neologisme adaptate la tendinţele de dezvoltare a limbii române, eclipsând terminologia lingvistică învechită. Totodată, prin această lucrare, autorul a fundamentat şi regulile de ortografiere, bazate pe principiile eufonice, insistând „a scri după cum vorbim” şi reducând alfabetul în circulaţie pe atunci de la 43 la 30 de grafeme: s-a argumentat că ”ortografia bazată pe principii etimologiste este lipsită de logică”10.
O mare atenţie se acordă punctuaţiei, pe care autorul o încadrează la capitolul „Ortografiei”, menţionând că „cel mai delicat şi cu gândire lucru în ortografie şi care face cinste duhului omenesc este punctuaţia...”, căci ea „ne face şi să înţelegem şi să fim înţeleşi în scrierile noastre”11.
În Gramatica românească a lui I. H. Rădulescu, ideile de modernizare şi unificare a limbii române prezintă o importanţă deosebită, ele fiind preluate, dezvoltate şi aplicate, mai târziu, după 1840, de reprezentanţii direcţiei naţionale şi istorice. Această carte rămâne a fi una dintre cele mai consistente lucrări normative în procesul de gramaticalizare a limbii române literare din prima jumătate a sec. al XIX-lea, deoarece a creat premisele nu numai pentru confirmarea principiilor de selecţie a normelor literare, dar şi pentru demonstrarea eficienţei lor. Ideea călăuzitoare a Gramaticii româneşti de Ion Heliade Rădulescu a fost „de a preface limba română literară, comună pentru toţi, într-un mijloc comunicativ capabil de a reda concepţiile moderne ale ştiinţei, tehnicii, culturii, literaturii, în formă de artă expresivă superioară, la nivelul contemporaneităţii”12. Lucrarea exprimă înaltul deziderat privind desăvârşirea limbii noastre prin gramaticalizare, împlinit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
3. Trebuie să se ştie că limba oficială din Republica Moldova este aceeaşi cu limba oficială de peste Prut, deoarece au parcurs acelaşi drum istoric, trecând prin aceleaşi etape de evoluţie şi dezvoltare: la început această limbă comună a fost fixată prin cele 11 tipărituri coresiene, având, astfel, drept temelie graiul muntenesc dintre Târgovişte şi Braşov (diaconul Coresi era vorbitor de grai muntenesc), ulterior graiul muntenesc, în interacţiune cu celelalte, datorită influenţei bisericilor şi a cărturarilor din toate regiunile, a evoluat într-o singură limbă literară – limba română, care este astăzi limba presei, radioului, televiziunii, ştiinţei, atât la noi, cât şi peste Prut.
Faptul că limba română a avut la început drept bază o limbă bisericească a fost unul benefic, fiindcă tot această limbă biblică a facilitat, în permanenţă, răspândirea formei ei normate. Unitatea religioasă a vorbitorilor aceleiaşi limbi, adepţi constanţi ai cultului creştin-ortodox, a fost decisivă în toate timpurile istorice. Religia noastră creştină a făcut ca vorbitorii dialectului dacoromân să aibă aceeaşi limbă scrisă – limba română.
Limba literară de la Chişinău a străbătut, de rând cu româna literară din toate regiunile vorbitoare ale acestei limbi, etape istorice similare de evoluţie şi dezvoltare: fixarea, răspândirea sau promovarea şi gramaticalizarea, întru unificare şi modernizare.
În acest articol am răsfoit doar câteva file din istoria gramaticalizării limbii noastre literare, dar ne putem da seama destul de uşor cât de mult s-a muncit la acest capitol, cât de mult şi cu câtă migală au trudit cărturarii noştri pentru fiecare literă şi silabă, pentru fiecare cuvânt şi propoziţie. De aceea, considerăm că este un delict din partea celor care neagă acest adevăr istoric şi ştiinţific, adevărul unei munci titanice. A denumi o limbă altfel de cum îi este numele ei adevărat, pentru a-i asigura un alt statut decât cel care i se cuvine, conform dreptului istoric şi internaţional, este un mare păcat, dacă nu chiar o crimă. Oare cât vor mai fi actuale spusele clasicului nostru Costache Negruzzi: „Noi am fost zis... că sunt mulţi care schinjiuiesc frumoasa noastră limbă şi în loc de creatori se fac croitori, şi croitori răi...”13.
Bibliografie
1. Gavriil Istrati, Originea limbii române literare, Editura Junimea, Iaşi, 1981, p. 197.
2. Jacques Byck, Studii şi articole, Bucureşti, 1967, p. 258.
3. Ruben Budagov, Literaturnîie iazîki i iazîkovîie stili, Vîsşaia Şcola, Moscova, 1967, p. 322.
4. Gavriil Istrati, Şcoala ardeleană şi unitatea limbii române literare, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 75.
5. P. V. Haneş, Gramatica lui Ienăchiţă Văcărescu // Studii de istorie literară, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 149-171.
6. Ştefan Munteanu şi Vasile Ţâra, Istoria limbii române literare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 113.
7. Lucrarea cărturarului bănăţean Paul Iorgovici Observaţii de limbă românească (Buda, 1799) este înalt apreciată de I. H. Rădulescu pentru ideea adaptării neologismelor la sistemul limbii noastre şi pentru că P. Iorgovici este primul învăţat care combate părerea despre preluarea brută a termenilor din limba latină, propunând soluţii judicioase de îmbogăţire a lexicului românesc prin mijloace interne, pe care le ilustrează prin exemple. Tot el este cel dintâi cărturar care a lansat ideea scrierii fonetice în limba română. Drept recunoştinţă, I. H. Rădulescu, în anul 1838, îi reeditează cartea.
8. Ion Heliade Rădulescu, Scrieri lingvistice. Ediţie, Studiu introductiv, note şi bibliografie de Ion Popescu Sireteanu, Bucureşti, 1973, p .94-95.
9. Ibidem, p. 55.
10. Ibidem, p. 52.
11. Ibidem, p. 52.
12. Nicolae Corlăteanu, Testament. Selecţie, coordonare şi prefaţă de Alexandru Bantoş, redactor-şef al revistei „Limba Română”, Chişinău, 2010, p. 140.
13. Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, 1954, p. 187.