Talent magnific, spirit combativ
Pentru tiparMihail Grecu (22.XI.1916, Faraonovka, jud. Cetatea Albă, Sudul Basarabiei – 9.IV.1998, Chişinău). Personalitate marcantă în arta basarabeană.
Format în spaţiul culturii româneşti interbelice, M. Grecu, după repatrierea sa la Chişinău, prin forţa şi originalitatea talentului, a devenit pictor de anvergură pe scară unională, cu idei europene moderne, care a răzbătut apoi rigorile artei oficiale sovietice. A copilărit în satul Taşlâc din Sudul Basarabiei. Între 1929-1937 a studiat la Şcoala normală din Cetatea Albă. Având înclinaţie către arta plastică, îşi expunea, nefiind încă un pictor recunoscut, lucrări personale de pictură în sălile din Cetatea Albă. Ca elev talentat, după ce a primit Premiul Mare al tineretului artistic din România, a fost recomandat pentru tabăra de creaţie de la Baia Mare (1935) şi Balcic (1936, 1937), aici cunoscând pictori importanţi precum N. Tonitza, L. Grigorescu, I. Izer, H. Catargi.
În 1937 este admis la Academia de Artă din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori pe F. Şirato, E. Stoenescu, N. Dărăscu, O. Han. Prin intermediul pictorului basarabean R. Ocuşco, a făcut cunoştinţă cu A. Ciucurencu, care i-a admirat pictura şi i-a devenit în scurt timp elev şi prieten de familie.
În 1940 M. Grecu s-a stabilit la Chişinău împreună cu soţia sa Fira Bric, tot artistă, urmând ambii studiile la Şcoala de pictură. În 1941 s-au refugiat în Kazahstan. Acolo a pictat Maternitate (1944) – lucrare inclusă în tezaurul colecţiei Muzeului Naţional de Artă al Republicii Moldova.
După război, în 1945, se întoarce la Chişinău, devenind în acelaşi an membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova şi U.R.S.S.
În perioada de creaţie 1943-1959, M. Grecu a fost absorbit de preocupările pentru valorile tonale echilibrate, inspirându-se din opera pictorilor celebri Delacroix, Corot, Rembrandt, Grigorescu. În aceşti ani a pictat: Fata în maramă (1956), Femeia în basmaua galbenă (1956), Natură statică cu peşti uscaţi (1956), Răscoala din Tatarbunar (1957), Natură statică, Primăvara (1957), Între zidurile temniţei (1957).
Între 1959-1961, după călătoria sa la Sankt Petersburg (Muzeul „Ermitaj”) şi Moscova (Muzeul „Puşkin”), artistul se îndreaptă decisiv în evoluţia sa creatoare spre pictura de o cromatică accentuată, sub influenţa picturii franceze postimpresioniste, cunoscute încă din anii tinereţii sale din muzeele bucureştene. Un rol important în dezvoltarea principiilor sale de creaţie l-au avut icoana rusă şi balcanică, precum şi operele de artă populară autohtonă. Sinceritatea şi puritatea naivă a meşteşugului ţărănesc i-au servit drept model de libertate spirituală, înseninare în experienţa artistică.
În anii ’60 M. Grecu elaborează un şir de tablouri de rezonanţă: Fetele din Ceadâr-Lunga (1960), O zi de toamnă (1964), Recruţii (1965), Ospitalitate (1966-1967), o serie de peisaje moldoveneşti cu case – Casele copilăriei mele (1968), beciuri, grădini, porţi, portrete ale ţăranilor, intelectualilor etc.
Tabloul-triptic Istoria unei vieţi (1967), expus în sălile Manejului la Moscova, s-a bucurat de un mare succes şi a intrat în colecţiile Galeriei „Tretiakov”, în expoziţia permanentă, iar autorul ei, în urma sondajului efectuat de redacţia revistei „Tvorcestvo”, a fost declarat pictor al anului 1967.
Această ascensiune impetuoasă în condiţiile restricţiilor ideologice s-a datorat talentului indubitabil şi spiritului său combativ.
În anii 1970-1980 şi începutul anilor ’90, M. Grecu evoluează ca artist plastic remarcabil în spaţiul culturii sovietice şi în afara graniţelor ei. Opera sa este pătrunsă de filozofia şi mitologia artei populare naţionale, de caracterul profund al structurii ei morale şi estetice, îmbinate în mod evocator cu rafinamentul discursului pictural, în contextul mişcărilor artistice moderne europene. Seria pânzelor Cetăţile copilăriei mele (1973), Vatra Bugeacului (1984), Luna la Butuceni (1979), Masa pomenirii (1976), Anotimpurile (1984), Pâinea şi soarele (1977), In memoriam (1975), Cimitirul de la Butuceni (1981), Porţile (1979) şi multe altele au fost concepute sub influenţa lui Brâncuşi, devenindu-i artistului foarte apropiate – fapt recunoscut în repetate rânduri de M. Grecu în referinţele sale şi în corespondenţa acestuia cu filozoful C. Noica.
În contextul căutărilor plastice moderniste, animat de descoperirile savanţilor în domeniul cosmic, M. Grecu elaborează un stil şi un limbaj propriu de pictură abstractă, căutând ordinea esteticului şi fineţea, poezia armoniilor, gest fructificat într-un şir de tablouri în care abundă vibraţiile de tuşe şi mase tulburate, suprafaţa fiind totodată bine organizată – Vulcan (1977), Gaura neagră (1973), Floarea-soarelui şi cosmos (1974), Broasca ţestoasă (1973), Linişte deplină (1978), Microcosmos (1982), Gorun (1977), Geneza (1977) ş.a.
Pe parcursul vieţii a fost menţionat cu numeroase distincţii oficiale, între care Artist al Poporului al R.S.S.M. (1986); Laureat al Premiului de Stat al R.S.S.M. (1978); Laureat al Premiului de Stat al U.R.S.S. în domeniul artei (1990); Premiul mare al Ministerului Culturii din România (Saloanele Moldovei, 1991); Ordinul Republicii Moldova (1992); Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (1992); Premiul de excelenţă, UAP, Republica Moldova (1997).
În cadrul expoziţiilor „Saloanele Moldovei”, România – Republica Moldova (Bacău – Chişinău) din anul 1999, în onoarea pictorului a fost inaugurat Premiul nominal „Mihai Grecu”.